POEM  DE  MARIN  IFRIM

Cineva plânge cât ploaia

Când vreau să citesc aproape totul, las cărțile și biblioteca în urmă
Și intru în Cimitirul Dumbrava. Și citesc cruci. Parcă aș fi pe altă
Planetă. Ce lume. Simt fostele vieți cum îmi trec prin vene. Citesc
Fără să mă crucesc. Îmi vine să respect rostul Morții. E și ea cineva
Mai importantă decât toți bogații planetei. E patroană a liniștii
Selenare. Citesc avocați, doctori, miniștri, croitorese de lux
Citesc profesii și versuri pe cruce. Uneori cimitirul e plin de melci
Și plouă. Și se aude un fel de Mozart printre cărările înguste ale
Cimitirului. Cineva plânge cât ploaia. Plâng și eu dintr-o solidaritate
Pe care n-o prea port cu mine. Și citesc cruci. Uneori aprind
Lumânări. Pe ici și pe colo. La cei care sunt rudă de pământ cu mine.
Și citesc fără să îndoi vreun fir de iarbă, vreun semn de cruce
Cu carte. Deja sunt în viitor. Știu că voi fi citit măcar pe cruce.
Semnul crucii. Singurul alfabet mai mult decât Universul. Citesc.