Poem de Marin IFRIM

.

.

.

.

Pândind porumbei crucificați în inocență

Sunt aproape de casă, în vene înfundate de cernoziom. Viitorul se întoarce
Acasă. Ce am fost și ce am ajuns. Ce se întâmplă, Doamne, de mă duci
Peste tot fără să simt crucea Fiului Tău între tendoane? De ce mă ocrotești?
Văd tot ce mi se cere să nu văd. Aud tot ce mi se tună să nu aud. De ce
Mă lași în voia cuielor de vată, de ce viața mea pare o imitație a fulgerelor
Electrice, de ce sunt pe lista de așteptare veșnică a celor ce nu Te pot atinge
În norii tăi ascunși în plămânii florilor? Sunt peste tot unde mă duci și nu
Înțeleg ce vrei să faci din scurta mea viață, petrecută numai în mine, ca într-un
Metrou abandonat, la rece, la întuneric, la pipăit firul de iarbă, frica, supraviețuirea
Ieșirea la suprafață, la locul din care mama își părăsește fiul, în toiul luminii
Să se descurce singur, ca orice viețuitoare, ca orice început de înălțare. Sunt un
Colț al naturii tale nemiloase. Citesc orice. Privesc orice. Aud orice. La început
A fost porunca Ta, ”Cuvântul”. Apoi am venit noi să scrijelăm peste Cuvântul Tău
Fel de fel kitsch-uri. Nu sunt departe de tine. Îți umblu prin ozon și prin
Cruci numai de piatră cu izvoare deasupra. Nu am cuvinte. Eu ”scriu” ca și cum
L-aș hrăni pe robul tău continental Alex Ștefănescu, critic literar, om de litere
Mult mai trăitor decât mine, după timpul în care trage apa în josul paginilor.
Mă tot uit în orbirea mea. Numai Tu poți fi văzut. Și tot nu renunț la felul
Meu sinucigaș de a trece dincolo de Tine, spre haos, spre locul din care
Ne-ai adus aici, în Univesul Tău făcut din litere, din cuvinte, din viață fără
De moarte și de la capăt. Nici nu știu ce să mai cred. Cred în Tine ca și cum
Aș pipăi primul rând de piele a Cerului din adâncurile Pământului. Numai Tu
Știi cum ne aduni în cimitire cu iluzii mai tari decât viața, în veșnicii de o secundă.
Te respect. Ești singurul meu Tată, faraon, împărat, rege, președinte, bulibașă etc.
Nici măcar o religie. Iubesc pisicile. Iubesc porumbeii. Și sufăr enorm când
Când văd cum o pisică privește cerul tău, pândind porumbei crucificați în inocență!

Nici nu îți poți închipui că exist. Sunt zările tale