POEM  DE  MARIN  IFRIM

Tocmai îmi vine în gând o mașină de scos sufletul din fructe

Sunt aici, în locul din care cresc. Și-n sus și-n jos. Și-n toate punctele
Cardinale. Sunt doar aici, nicăieri de găsit fără voia sufletului meu. Sunt
Doar aici, în inima lucrurilor, în minerale, în tot ce vine din tine
Natură din natura mea. Nu sunt făcut din pământ, nici din apă,
Nici din aer, nici emoțional. Sunt așa de adevărat încât mă dor
Îngerii. Vorbesc despre lucruri nepermise. Ce frumos e să știi că ești
Certitudine. Mai ceva ca un Papă, ca să zic pardon. Religia mea e
Viața. E ceva așa de simplu și de repede încât se observă abia după
Pentru fiecare dintre noi. Cândva, în timp, un poet, un David, scria
”Eu vă iubesc pe toți”. Și era pe moarte. Deasupra ei. Ca și cum ar
Fi citit-o. Eu nu-i pot iubi pe toți dacă nu sunt și eu acolo, între ei
În viață minerală, făcut măcar apă minerală pentru însetații de pe
Ultimul drum. Tocmai îmi vine în gând o mașină de scos sufletul
Din fructe. Pentru zilele mele neterminate. Parcă aș vrea să gust sunete
De creștere a merelor. Tocmai sunt iubit de zile păstrate de alții.
Am motive să mai trăiesc ca și cum aș fi pe un câmp de luptă. Lupt.