În vrajă veșnică-i visul sufletului nostru,
Zidind în cuget locuri fără hotar și timp,
Trecut și viitor, prin amintiri ni-s rostu’,
Ca pădurea-ntreagă-n ghindă, tainic sâmbur sfânt.
Infinitul e-un strop de cer, în roua dimineții,
De-am afla misterioasele căi ce ne leagă,
De magi ai vechilor egipteni și asirieni, magneții
Din sufletul adânc al trecutului vieții, pribeagă.
Coborându-ne-n adânc, mistere ne-am desface,
Trăind din nou trecutul, stelara lume vie,
La soare și la lună, gândul său ne-ar duce,
În atomi de timp și spațiu, cât infinit să fie?
*
Sufletul meu, o infinitate, să mă-mpresoare,
Ca pădurea-ntr-un sâmbure etern, un nesfârșit,
Din timpuri ce-au fost, în viitor să mă coboare,
Misterul vieții, ca un vis, din lume adâncit.
In omni atomo mentis, timpul îmi ascunde
Infinitul, într-un nufăr, o floare nestemată,
Să pot trăi în visul ce adânc m-ar pătrunde,
Ca magii de-odinioară să dezleg lumea toată.
Un secret ce tainic mă leagă-n veșnicie,
Pe calea ce duce-n trecut și-n viitoru-n date,
Să-mi pierd ființa-n visul, ce-n suflet să-nvie,
Să locuiesc în stele, în chaos-mpărtășate.
În adâncurile mele-s mistere străvezii,
Legate de trecut și-n a viitorului urzeală,
M-aș pierde-n univers cu sufletu-n poezii,
Ca magii cei de legendă, în viața ideală.
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania