Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poeme de dragoste dedicate femeilor de 8 Martie

    Nicolae Vălăreanu SÂRBU

     

     

     

     

    Poeme de dragoste dedicate femeilor de 8 Martie

     

    Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine

    Ce s-ar întâmpla dacă în capul tău s-ar sparge sunetele
    ca nişte baloane din care iese realitatea crudă
    în care o femeie îţi pune la încercare
    sentimentele valide de bărbat,
    le măsoară cu ale ei mult mai încercate
    găsind focul inimii care îţi arde călcâiele
    şi-ţi determină mersul prin labirint.
    fără încetare.

    Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine,
    se rostogolesc cuvintele fără să le înţelegi destul,
    sensul lor ţi se pare nou
    şi totuşi mai mult ca niciodată teama
    îţi trece pe sub picioare în fugă
    încât priveşti în oglindă şi nu te recunoşti,
    femeia intră în tine cu bagaje cu tot
    de n-o mai poţi scoate afară.

    Viaţa curge prin amândoi,
    o ameninţare cu furtuni se simte iminentă
    cum zgâlţâie la porţile numelui tău
    şi zăvoarele sufletului se rup,
    dar cu toate astea
    rămâne pe loc cu prietenia ocrotitoare
    şi iubirea dezlănţuită.


    Te simt înflorind în orgoliu

    Între aceste cuvinte despărţite-n silabe
    simt despărţirea nostră ruptă de poveste
    aşezată-n umbrarul gândurilor răzvrătite
    pentru fiecare neglijenţă uitată.

    Te simt înflorind în orgoliu
    pe care de multe ori îl detest,
    ca şi cum n-are răbdare cu femeia,
    care mă iartă, nu fără îndârjire aspră
    împotriva tuturor ieşirilor din peisaj
    dar ştie să drămuiască cu sufletul
    mărimea unei greşeli fără intenţie.

    Nici nu îndrăznesc să cred în altceva,
    viaţa mea fără tine ar fi ruptă de lume
    şi-n disperare de cauză aş muri câte puţin
    ca un mutilat de întâmplări nefaste.
    Vreau să te văd mlădioasă-n spatele meu
    cum respiri dragostea prin toţi porii
    şi mă aştepţi să-ţi sorb privirile
    cu miros de cafea fierbinte.

    Numai tu-mi personifici voinţa
    din care faci o simplă manifestare
    în care mă regăsesc din plin
    dincolo de cuvintele spuse.

     

    Iubito, ochii mei nu-s înşelători

    Când am nume ştiu sigur că ai să mă recunoşti,
    îl asociezi cu imaginea mea
    şi cu tot ce ţine de ce spun alţii despre mine
    deşi nu sunt decât un om printre alţii atât de obişnuiţi
    care îmbracă hainele prezentului.
    Faptul se desfăşoară într-o stare ciudată,
    încep să mă tem te mine şi de alţii,
    simt în suflet acea trăire vulgară
    prin care te îndepărtezi ca un soldat de primejdie
    şi disperat mă tem
    că nu voi mai fi eu
    cel care se întoarce la tine râzând.

    Iubito, ochii mei nu-s înşelători
    priveşte-i drept fără să-mi spui
    cum se moare cu inima calcinată
    de zăvoare puse iubirii.

     

    Cu trupuri plutitoare

    Seara se rupe din mine prezentul
    îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar,

    târziul este şi el căzut la pământ
    şi nimeni nu-l ridică să-l îngroape.

    Viitorul aşteaptă să-l umplu cu lumină
    memoria nu înşală cât cauţi norocul,

    rămâne intactă nerăbdarea
    ce mă străbate şi iese-n afară.

    Zilele primăverii au umerii goi
    soarele îşi odihneşte pe ei razele,

    noptile mai proaspete ca apele
    poartă în mâini flori de liliac.

    Alunec asemenea drumurilor sub roţi
    duc lucrurile cât mai departe,

    cu trupuri plutitoare, în rai parfumate
    femeile mă vor însoţi prin gânduri,

    mă vor curta cu semne din pleoape
    şi voi locui cu chirie-n fiecare.

     

    Te aştept demult

    Cu gândul dimineaţă-n cuvinte, îţi scriu.
    Cu ochii deschişi am simţit că visez,
    am în ei tot ce-au văzut şi nu spun,
    surâsul te poate atinge c-o lumină celestă.

    În trup am scorburi împrumutate de păsări.

    Târziul îmi dă un sentiment al pierzaniei,
    mă străbate o dorinţă de carne
    prin care se plimbă nervii, se scutură de dorinţe.

    Te aştept demult şi-ţi scriu fără rost.

    În mine se-ntrec vânători de năluci, crini cu mirosuri tari,
    cine se-nchide-n cuvinte, în poeme va dăinui.

    Pe ochi îmi cade o înserare de vorbe,
    lumina cu pielea subţire ce străluceşte.
    De inima mea se prinde un dor
    cât plecarea ta-i rămasă în sânge.

    Câtă tăcere-i ruptă din cer oarbă de noroc?

    Întors din drum cum norii de vânt
    plouă cu fulgere ca şerpii de piatră,
    şi cad undeva pe câmpia încinsă
    cum lipeşti pe coapse săruturi.

     

    Ea-i necunoscuta scoasă din minţi

    Ea este-n coaja ce se topeşte din dragoste,
    nimeni n-a încercat s-o facă curgătoare,
    cafea cu aromă proaspătă şi caimac
    ce-i dă dimineţii o perspectivă subţire de viperă.

    Privirea ei are capcane ascunse
    ispită nu este dar îţi ispiteşte simţurile
    şi o face întotdeauna lejer.

    Lumii îi place falsul şi el se extinde.

    Aroma pieptului copt, lipsit de prejudecăţi
    tot mai mulţi ochi îi subjugă
    dar nici măcar nu se uită la ei.

    Noaptea s-a strâns, stelele de nori nu se văd,
    ea se dezbracă de obişnuinţe, doarme aşa,
    aştepta să se piardă în voluptăţi carnale
    dar curbele trupului se relaxează neatinse.

    Ea-i necunoscuta scoasă din minţi,
    fugară ca o dropie prin ierburile înalte,

    dorinţe-i înoată prin sânge şi nervi.

     

    Doamnă

    N-am să-ţi mai scriu în taină doamnă
    poeme ce în suflet sunt fântâni,
    se apropie de tâmple înc-o toamnă,
    şi caii lunii plimbă pe stăpâni.

    Iar vara se topeşte-n praf toridă
    într-o angoasă veche păstrată la dospit
    cu gustul acru-n miez de hesperidă
    din care anii înfloriţi s-au risipit.

    Vin vremuri de restrişte şi de brumă
    când totul se rosteşte cu sfială
    şi lumea-n sine rabdă, se consumă
    într-o lentoare matrimonială.

    M-adun pe file scrise într-o carte
    în caligrafii cu litere de mână,
    de poezie nu mă pot desparte
    cât Eminescu-i limba română.

    Şi când gândesc la masa mea de scris
    la dragoste, soarta mă condamnă,
    fără să am o umbră de proscris
    doar o iubire pentru tine doamnă.

     

    Floare de sidef

    Ea îşi curba liniile, lucra cu spaţii rotunde
    ochii şterg unghiurile, fac acustica înaltă,
    Gândurile mele se joacă cu imaginile inedite,
    în regatul alb lumina-i cu setea bogată
    nicio apă albastră nu este,
    atunci îmbrac hainele întunericului
    croite cu reflexe de lună
    cu feţe de mire.
    Tu eşti prinsă-n vibraţiile cuvântului
    în sunete memorate de crini,
    dimineaţa, mireasă de mărgăritar
    plină de dorinţe,
    floare de sidef.

     

    Pianista

    Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe
    și odaia absoarbe-n pereți, sunetele
    mai vălurite ca marea
    și mai înalte decât coloanele
    pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor
    când vine poezia la odihnă.
    Într-o clipă vântul a întors filele
    și nimeni n-a observat,
    fiorul melodiei a curs limpede mai departe
    ca un râu în care se botează păsările
    până-şi iau zborul spre înălţimi
    cu flori de laur în cioc.
    Ea e pianista pe frunte cu lauri,
    cununa-i din sunete dumnezeiești?

     

    Tu nu ştii

    N-am să te iubesc când plâng arinii
    În serile cu macii somnoroși,
    Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
    Și ochii înoată-n verde de frumoși.

    Am să te iubesc mai pe-ndelete
    Când cerul cade-n iureș peste flori,
    De stele-ți coboară lin în plete
    Cu raze-ntr-o cunună de culori.

    Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
    Poeme dulci cu soarele-n priviri
    Când în crepuscul roșu la apus
    O să te sărut și iar o să te miri.

    În grădinile cu mere date-n pârg,
    N-am să te las să nu proptim un trunchi
    Cu brațele să te cuprind cu sârg,
    Să simt iubirea până în rărunchi.

    Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
    Nu mă mai dau întors acasă
    De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
    Noaptea albă-i proprietăreasă.

     

    Ea, prinţesa cu pielea subţire

    Ea era prinţesa scăldată-n laptele lunii
    cu călcâiele aprinse după trupuri lucrate
    în ţinuturi exotice unde cafeaua fericirii
    se-ncearcă-n serile cu arome seducătoare.

    Nopţile de extaz îşi topesc unghiurile-n apele calde,
    ea era femeia ce se depăşeşte pe sine
    şi doreşte să-nfrunte destinul.

    Pasul ei era strălucitor,
    aburu-i atât de scump expus vederii
    îşi lăsa singurătatea să fugă-n lume,
    a crezut că n-o să se mai întoarcă.

    Dar totul se schimbă, porţi aurite la orizont nu sunt,
    vin nori de plumb neastâmpăraţi,
    ce ploi vor urma şi cine se va plimba fără umbrelă
    pe liniile ondulate ale vremii?

    Ea, prinţesa cu pielea subţire,
    mai frumoasă ca cerul prin mine trecea
    luminoasă ca steaua ciobanului.

     

    Ascultă iubito, greierii

    Vom fi noi doi în umbra lunii
    cu nopţile despletite-n păr
    chiar dacă fânul copt cu miros de rugină
    ne cheamă să ascultăm greierii
    ce-ţi cântă nepăsători între coapse,
    sprinţari în ierburile coapte,
    lipsiţi de somn
    în arcuş pentru viorile pământului.

    Ascultă-i iubito cum se întrec în crii, crii
    până-n târziul fantasmelor ciudate
    când umbrele noastre intră-n lumea
    singurătăţilor din oraşul de blocuri
    în care ne închidem imuni
    la fapte şi întâmplări.

    Ne urmăresc din balcon priviri curioase
    ţinându-ne de mână
    până la despărţirea c-un sărut,
    mulţumit mă-nchid în pătratul de beton
    în care zilele ard fără flacără
    şi trec nevăzute de ochii oglinzii.

          Sibiu,  07.08.2017           

     

         



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5