POEME, DE  MARIN  IFRIM

Aferim !

O vietate alunecoasă  îşi pune solfegii în vârfurile degetelor. Cântă valurile
mai abitir decât  închipuitele cercuri ascunse. Cerul din apă fumegă, scrumieră
pentru meteoriţi, peste sfârcurile apei clătinate într-un lighean de pământ.
Acesta este oceanul, jungla de acum cinci secole, prin care Columb tăia cu maceta
ceaţa noii lumi, pentru caravelele sale bezmetice.
Dincolo, un chip de zăpadă  ignoră apa, pământul, focul şi aerul:
Dumnezeul apei minerale, marea e  neagră doar noaptea, e plină cu valuri de vin
Din  podgoriile proxime
Şi ne spală pe noi de toate păcatele turceşti, făptuite cu iataganul
Sau cu organele ienicereşti.
Şi nu ne duce pre noi peste Bosfor şi Dardanele,
Acum şi pururea şi-n vecii vecilor: Aferim !

Cum îţi plimbă cuvintele

Cum te văd cei pe care nu ştii să-i vezi, cum îţi plimbă cuvintele
Prin gândurile lor date cu împrumut de ai lor; uite,aici, în copilărie
Deja ai podul palmei căzut peste linia vieţii, cea care ar fi putut începe
Dincolo de cuvinte. Acesta este anotimpul uman, prima noapte, prima iarnă
Primul semn rău şi prima certitudine că de atunci încoace nu există cale fără macaz.
Până şi ieşirea din trup se face pe uşa din dos, nu pe la intrarea sfinţilor în sângele
Pe care buştenii  neuronilor  cară istorii şterse de boli pământeşti. Eşti aici pentru că ţii vie
Disperarea,   ca să dai apă la moară din ploi cu dedicaţie, din gastrita cerului, direct
Peste gânduri impermeabile, murdare încă din membrana lor pavloviană. Eşti aici
Ca să taci, cum te văd cei pe care nu ştii să-i vezi, cum îţi plimbă cuvintele
Prin gândurile lor date cu împrumut.

Absurd ratat

Iluzia are oase de litere, cu care nu se poate gândi
Decât în timpul somnului din afara trupului; nici prin cele mai nelocuite minţi
Ea nu are destul loc, să-şi întoarcă, de pe o parte, pe alta, ceea ce există
Fără să se întâmple, cumva
Acum e ca şi cum i-ai găsit locul, o uşă levitând laolaltă cu sateliţi nativi,
În baloane de săpun;
Doar cadrul fără sens, sprijinit de el însuşi, atemporal
Nimicul pământean ratând periodic absurdul din calendare.

Gând rostuit

Gândind reacţii la ceea ce gândeşti, fugi cu gândul de gând, în gând
Cel mai ascuns eu, e cel la vedere
Cu toate costurile sale uriaşe, gândul nu-l mai poate arăta
Pe Isus, niciodată ,rostuit pe cruce; gândul crud
Ca un biet animal orb şi înfuriat că nu poate să existe fără cuvinte
Cum cuvintele nu pot exista fără să fie gândite: Amin!
Nimic nu e mai trist ca începutul neputinţei din ochi, văzând şi înţelegând
Dinainte cum se termină lucrurile care încă nu sunt. Tăcere neasumată,
Boală curată, gânduri învelite în cenuşă pentru a încălzi amurguri literare fireşti
Într-un dispreţ cosmic faţă de viaţa celuilalt.

Omul cu un singur locuitor

Omul cu un singur locuitor
Învelit în aer
Jumătate-n lumină
Cealaltă jumătate în întuneric
Omul cu o singură faţă jupuită de adevăruri
Scafandru în propriul său sânge
Din cap până-n creştet
Retras în extremităţile casei
În legitimă apărare
Deschizând nasturii retinei şi
Privind cum printre aceste două puncte:
Se strecoară toată viaţa sa orbitoare
Neantul burduşit cu el însuşi!