POEME  de  MARIN  IFRIM

Ca un faraon al nimicului

E ora douăsprezece noaptea, ora la care dorm ploile, stomahurile, țânțarii
și alte cele. Nici nu-mi dau seama cât de zadarnic sunt. Dar insist în litere, în ceva
ce nu-mi aparține. Vreau să vorbesc în scris și mă simt foarte prost îmbrăcat semantic.
Alfabetul e strâmt, eu gândesc un pic mai larg, am probleme cu dimensiunile
Punctului pe ”i”.  Nu mă mai încape literatura. Și tare serios aș vrea să fiu. Tragic.
Din păcate, sunt în fața unei tastaturi. Bat litere, la calculator, ca pe vremuri, la fostele
Mașini de scris. Cu sufletul gol, ca atunci. Nu am loc între aceste mașini de
Gândit. Și stau pe gânduri, ca și cum ar conta. Ca un  faraon al nimicului. O gură
De apă retorică, vă rog…

În țara oii cu lînă de capră: Mioriță politică!

Nu știu cum se face, nu prea mai am loc în gândurile mele, însă, așa, de dragul lui așa,
Nu pot să nu mă întreb: de ce numai la noi neverosimilul e aproape ceresc și
De ce tot la noi ”Miorița”  – departe de mine gândurile  negre -, a fost transformată
Într-un fel de oaie umană. Vorbitoare de la ”A” la ”Z”, inclusiv în frangleză. Dolly. Ce e cu noi,
Unde ne-au înverzit eternii cărturari, în care cimitire necopertate? O să mor și
N-o să știu adevărul. Doar cicatricile acestuia. Ce rămâne după ce privești în ochi un român Adevărat. O palmă peste palma ta, ca două săbii în bună pace. De câteva decenii tot citesc
Cruci. În limba oii umane. Nu știu dacă ați observat, cele mai înalte ceruri sunt cele
De deasupra cimitirelor și cele ale stânelor de oi.  Nu știu de ce le-au ridicat popii mai sus decât ploile. Pentru turmele lor negre, aș zice, chiar sub nasul Celui de Sus.
Of, Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir ( sună ca dracu, dar foșgăie ca îngerul),
Petru Ursache și voi, toate rudele (pl)oilor, vă rog să țineți iarba în picioare. De dragul naturii. Atât ne-a mai rămas.  De la natură! Și cea mai bună iarbă pentru oi și capre e tot acolo, în locul
Din care crește Cerul, în cimitirele lipsite de glorii și de medalii. În pământ, pe țigla melcilor lui Ion Barbu, un cioban, și el,  în căutarea miezului de literă din cifre seci, ca acum.
                                                                                 La”Casa Scânteii” din Buzău