Poetul Jan Tristea este o prezență activă în viața culturală a județului,apreciată pentru dăruirea și eleganța cu care susține de ani buni actul cultural.
Chiar de la început Jan Tristea în poezia
„Poemul din Ajunul de Crăciun” ține să-și precizeze estetic,opinia sa despre poezie,despre modul în care o încadrează în propria sa viață, despre sentimentul pe care îl are în această privință,un sentiment personal, profund omenesc.
Urmând o logică poetică inedită poezia are o cronologie aparte, o rânduială potrivită de momente: „flăcăul e născut în ajunul colindelor sfinte/,războiul i-a furat visul curat/,dar îngerii l-au adus acasă, a ridicat gospădăria din cenușă, aducea surorilor pâine și lumină.”
Toate aceste momente îl poartă pe cititor în paradisul patern:„sub cerul albastru, în vatra străbună, răsări voinicul ca spicul de grâu purta, în privire lumină. Dar lumina străbate peste tot, lumină este și poezia: „voinicul care a hrănit pământul, a crescut copii, cum soarele își hrănește razele”.
Poetul nu uită să-și exprime starea sa de venerație față de familie în numeroase personificări și metafore: „fata din sat ca o floare de dor, îi dăruia, cântec și brațe de jar, copiii veneau ca niște raze în zori, iar casa răsuna de glasuri și flori”.
Satul este supus trecerii, timpul curge ca un râu etern:clopotul bisericii răsună ca o chemare a veșniciei, războiul e ca „o fiară cu gheare de foc”, „seceta mușcă din pământul uscat, foamea striga ca un lup în grădină”
Poetul este fascinat de unele obiceiuri și tradiții ce se mai mențin în viața satului, în care un loc aparte îl are dorul, cîntecul răbdării și al speranței: „viața lui simplă, dar plină de doine, era ca o cruce purtată pe fugă”, dorul de mamă „ca vântul plecat”, îi „șoptea în noapte vise cu magi”, „când clopotul bătea se ruga în taină la cerul senin”.
Datorită obârșei sale, poetul într-un discurs vibrant și intim, mărturisește un respect deosebit pentru valorile civizației ritualice.
Teodor Epure
Similare