Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poetica zborului… sau Vase poetice comunicante

    Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE

    Poetica zborului…
    sau
    Vase poetice comunicante

    Primit pentru publicare: 11 Sept. 2019
    Autor: Lili BOBU – Asociația Culturală ,,REGAL D’ART”
    Publicat: 11 Sept. 2019
    ©Lili Bobu, Lucia Olaru Nenati, Victor Teișanu© Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE
    Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


     

    ,,Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el și pe care i-a iubit fără rest, fără umbră și împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de ființe iubite ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.”
    Relația de prietenie cu distinșii poeți Lucia Olaru Nenati și Victor Teișanu care mă onorează și mă înnobilează, având un singur țel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declarația de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind doi oameni născuți anume să ne uluiască, izvorând continuu și reinventându-se permanent, creatori hăruiți care lasă urme, intrând în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea lor. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unor inteligențe arzătoare a zămislit opere originale prin simultaneitatea trăirii și celebrării actului existențial. Pentru Domniile Lor scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilația eliberării de remușcări și resentimente – culminația unui mers lăuntric. Două conștiințe artistice care își continuă devenirea trăindu-și propriul destin, găsind vieții rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creația”.
    Spiritul nostru ludic ne-a provocat, într-o duminică sfioasă, la o emoție de septembrie, parafrazându-l pe Nichita Stănescu: ,,să stăm de vorbă, să spunem cuvinte care să zboare între noi înainte și înapoi, să ne acoperim inima cu ceva… până când lumea noastră prelungă și în nesfârșire se va fi făcut coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând, cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… o întâmplare a ființei noastre când fericirea dinlăuntrul nostru avea să fie mai puternică decât noi”- minunea existenței acestor spirite alese și întâmplarea privilegiului de a le fi părtașă la zbor… Și acest abil joc de imagini tandre în care eu, citind din manuscrisul unui dicționar poetic, la care trudesc de mai mulți ani, nestemate ale prietenului Victor Teișanu, iar distinsa Lucia Olaru Nenati, reverberând în creuzetul poetic propriu sunete rezonante și într-o evanescență ingenuă șlefuind cu grație și migală arhitecturi lirice care o reprezintă, a dat naștere unui interviu inedit, neconvențional, un inefabil alfabet al candorii, respirând sublimul cu irizări de albastru.

    Victor Teișanu:
    …Puteai fi
    Iubirea sacră a vieții mele
    Adunată picătură cu picătură
    Într-o sferă de purpură…
    Lucia Olaru Nenati:
    … Drumul nostru de ucenicie
    În academia de aur și purpură
    Din superbia căreia-nvățăm
    Cu câtă frumusețe ești dator
    Să-ți cucerești apusul ca pe-o nuntă.
    Victor Teișanu:
    …Sunt ca un semn de carte
    Rătăcind pe asfaltul încins,
    Biblioteca așteaptă disperată
    Și mă caută poliția și ziarele…
    Lucia Olaru Nenati:
    … Să ne ascundem în cetăți
    De nori, de frunze, de poeme,
    Cum am făcut de-atâtea dăți
    Când, cucerind auguste hărți,
    Ne retrăgeam între catrene.
    Victor Teișanu:
    Din amvonul său,
    Profesorul de elocință
    Analizează nemilos
    Căderea în beatitudine…
    Lucia Olaru Nenati:
    … Profesorul lumii creta-și ridică,
    Cine-i acel ce-adunarea mi-o strică?
    Ascultă-mă, lume, ascultă când zic
    Mai sus de iubire nu este nimic!
    Victor Teișanu:
    În chilia mea de ceară
    Sunt călugărul tău blând,
    Ești o frunză domnișoară,
    Pe sub geamuri lunecând.
    Domnișoară verde frunză,
    Care calci regatul meu,
    Inima din mine plânsă
    Zboară lin spre Dumnezeu…
    Lucia Olaru Nenati:
    …Nimic mai verde ca acel din mine
    Născutul anilor rămași un zbor
    De-or fi avut cândva zeii ființă,
    Verdele-acesta e ființa lor.
    Și parcă mă durea să mor – un gând,
    Un dor de ducă, fără seamăn dor,
    Dar e coroana verdelui de iarbă
    Și câtă vreme-i verde nu mai mor.
    Victor Teișanu:
    Singurul avantaj al poeților
    Ar fi veșnicia,
    Dar și pe aceea o împart
    După războaie fratricide…
    Lucia Olaru Nenati:
    Poetul e
    cel ce rostuie hotarul
    Fiindului de nefiind,
    Cel ce știe turna-n trupuri
    Ploaia–sufletul de-argint
    Până nu se mai înseamnă
    Fiindul de nefiind.
    Cel ce văzul azi îl umple,
    Dară vine de nicicând,
    Iar când lutul i se surpă
    Se-mprăștie peste lume
    Ca o ploaie de argint…
    Solzul frunzei viu în lună
    De-al său suflet strălucind…
    Victor Teișanu:
    Târât pe marile bulevarde
    Și prin piața publică,
    Poetul atârnă însângerat
    la carul de triumf al poeziei…
    Lucia Olaru Nenati:
    Și când le obosește tuturor
    Setea de sânge dulce de poet,
    Abia atunci își află tihna-ncet
    Poeții lumii, vai de steaua lor.
    O rană le e inima de spini,
    Oricine înc-un spin poate să-nfigă
    Fără pedeapsă aspră și oricât
    Și surdă-i lumea de durerea-și strigă!
    Dar vai de lumea care nu mai știe
    Să-și recunoască sufletu-n poeți!
    Nu-i lume, dar, ci o menajerie
    Plină de șerpi râioși și porci mistreți!
    Victor Teișanu:
    Poetul are
    Mâinile și gura însângerate,
    Însă nimeni nu observă
    Că din ochii închiși curg imagini.
    Lucia Olaru Nenati:
    Poet, om cu mister;
    Om pentru care lumea
    Cu toate cele lumești
    Nu-i decât un pretext
    Pentru stări sufletești.
    Victor Teișanu:
    Zi nouă
    A risipei de sine,
    Destulă hrană
    Pentru incerta revanșă
    Și pojghița
    Fragilă a sufletului
    Care cedează
    La primul semn
    Noapte de noapte,
    Murind simultan
    Cu nașterea poemului…
    Lucia Olaru Nenati:
    Poezia este
    Regăsirea Cuvântului
    Prin care Dumnezeu a gândit
    Cum vedea el că va fi lumea,
    De aceea ușor de recunoscut,
    Niciodată de descris
    Cum să cuprinzi tu,
    Cu ochiul tău
    Cel o clipă trecător
    Peste nemarginea firii
    Întregul cel de Marele Sine văzut
    Înainte de-a-l naște
    Spre a-l da drept merinde
    Iubirii?
    Victor Teișanu:
    Căci tot izbindu-se
    De maluri
    Apa
    Și-a aflat conștiința de sine…
    Lucia Olaru Nenati:
    Apa, zeiță purificatoare
    Îmbrățișându-mi hainele umile
    Cu tandră iubire;
    Iată, se îndepărtează frica
    Și curge în puterea torentului!
    Rămasă mă aflu senină,
    Acum se duce rugina nehotărârii
    Și timiditatea învinsă de-un detergent
    fără leac.
    Se spală trufia și uitarea,
    Invidia și lașitatea
    În zăpadă
    Negrul revoltei și tăișul răzbunării…
    Se spală, se scurg din culorile
    hainelor mele toate păcatele
    Încât apoi, întinse la soare,
    Rămas-au atât de ușoare
    Și, lin, mânecile se înfoaie
    Evanescente aripi albe
    Și toate prind
    Ca niște suflete neprihănite
    Spre raiul lor de lucruri pure
    Încet, încet, ca-n vis să zboare…
    Victor Teișanu:
    Orice stâncă
    Se compune din ființele nisipului,
    Chiar și tu
    Minți mai convingător
    Pe întuneric…
    Lucia Olaru Nenati:
    Un dor al scufundării fără margini
    Îl port cu vremea adunat mereu,
    Să nu mai fiu, să nu mai fie graniți
    Între un eu al apei și al meu.
    Nu știu un dor mai greu ca dorul apei
    Când crești și tu-ntre fetele morgane
    Și când nisipul vrea să-ți fie frate,
    Iar tu-l înșeli cu dansuri diafane…
    Victor Teișanu:
    Eu rătăcesc
    În căutarea sinelui,
    Spălând cu lacrimi de sare
    Oasele mele nemuritoare…
    Lucia Olaru Nenati:
    Atât de singur Sinele meu ostenit,
    Călător de o viață-n deșerturi pustii,
    Luptător cu armuri ruginite-n tării
    De lacrimile celei dintâi îndurări
    A învinșilor care, la adăpostul milei mele,
    Lovesc cei dintâi!
    Odihnindu-și o respirare încrucita povară
    În rotundul de palmieri
    Al Stării Sublime,
    Locul acela celest de unde,
    dezbrăcat pentru o clipă de teamă și chin,
    Blând cutremurat vezi întregul
    Și poți să-l rostești în cuvânt.
    Victor Teișanu:
    Vreau doar
    Amintirea unicului desen
    Care povestește cu imagini
    Coborârea mea în labirint…
    Lucia Olaru Nenati:
    Am desenat de atâtea ori
    Copacul acesta încăpățânat
    Trist, desfrunzit, cenușiu,
    zgâriind cerul cu ghearele lui descărnate,
    Purtând disperarea strigătului vechi
    Și neauzit de nimeni zeci de ani,
    Am desenat de atâtea ori
    Acest, același copac,
    Am expus desenele în zeci de simeze,
    Am vândut eu însămi bilete la intrare,
    Am pândit cu sete ochii privitorilor,
    Așteptând zadarnic să văd dacă cineva o să recunoască modelul
    Ca fiind același, unic și încăpățânat copac.
    Victor Teișanu:
    O, am ales umbra
    Să-i fac niște fotografii
    Ca să rămână totuși
    Ceva consistent după mine…
    Lucia Olaru Nenati:
    Să nu treci plutind peste lucruri,
    Iubește amiaza în care
    Se-mbată de soare zăpada…
    Cu fiece vârstă rotundă
    O ști – pierzi din tine-o frântură,
    Adună-le trepte și credit ascuns,
    Frământă-ți în cuget crescuta făptură,
    Nu crede nicicând învelit de ajuns
    Un sâmbur de faptă cu-a gândului undă!
    Nu risipi din merindea găoace
    Ce-o porți sub aripă, măiastră,
    Calm lopătează spre țintă prin aer
    Și lasă în vreme o umbră albastră,
    Chiar și-atunci când, autofag, fără vaer
    În firul albastru chiar trupul se toarce.
    Victor Teișanu:
    Doamne,
    Din ce m-ai zămislit?
    Iată, îmi trece viața
    și nu te pot cunoaște!
    Lucia Olaru Nenati:
    Cum de te lupți cu mine – o fărâmă
    Făcută dintr-un ciob de nemurire?
    Cum de mă verși ca apa-ntr-o fântână
    Când nu-s întreagă decât o privire?
    Când tu, nemarginea și infinitul
    Și nevisatul stăpânești deplin
    Și nu ți se clintește negrăitul,
    Când soarta mea întreagă ți-o închin?
    Atât de mare-s și atât de rea,
    Că-ți trebuiesc un stol de temniceri
    Pe rând să-i rostuiești la ușa mea,
    Să nu mă bucur mâine nici cât ieri?
    Cu ce ți-s, Doamne, atât de vinovată
    Sau dimpotrivă, de ce m-ai ales
    Ca-n lemnul crucii să stau rezemată
    Arând zadarnic fără de cules?
    Victor Teișanu:
    Balsam
    Peste suferința veche,
    Peste corzile toamnei
    Atingând apogeul
    Sub amenințare,
    Geniul
    Deplin nevăzut
    Al frunzei cedează
    Și te întrebi
    Dacă va fi interzis
    măcar să ștergi
    Praful de pe sentimente…
    Lucia Olaru Nenati:
    Tot mai rar îmi amintesc
    Cum voi găsi într-o dimineață
    Pe albul lăcașului cald
    Al visului proaspăt fugit
    O armură de pene sidefii
    Doar de mine văzută,
    Cu care, învelindu-mă, voi putea înota
    În apele cenușii ale tuturor singurătăților
    Prin care trebuie să trec până la țărmul de fildeș,
    Fără să-mi pierd, încetul cu încetul, suflarea
    Precum își pierd copacii superbia toamna…
    Victor Teișanu:
    Frunza roșie
    care așteaptă sărutul nopții,
    Așa
    Este inima mea de toamnă…
    Lucia Olaru Nenati:
    Sublim desenul toamnei pe coline
    Și-atât de nalt se urc-al frunzei dor,
    În arămiu nervurile o dor,
    Simțind cum închinarea vieții vine.
    Se-ntind pădurile, sublim covor
    Țesut din vrâste moi, diamantine,
    Târziul toamnei – vise de-aur, line
    Și cântă galben frunzele când mor.
    Cu-atâta frumusețe se răzbună
    Tot viul vieții verzi când se închină,
    Furând parcă tot aurul din lună
    Să-i fie armonia-n zări deplină,
    Cu glasul superbiei vrea să spună că-n rama amintirii-o să rămână.
    Victor Teișanu:
    Merg
    Pe deasupra câmpiei
    Printre munții cărora
    Li se citește spaima-n ochi…
    Lucia Olaru Nenati:
    Îmi port pretutindeni, ca un melc,
    Albastrele mânăstiri după mine;
    Uneori, când copilul meu cântă,
    privirea mi-acoperă lucrurile
    Cu lanuri argintii de cartofi în floare;
    Când merg în amurg pe câmpie,
    Zarea-mi desenează-n cărbune
    Pe-o strachină de Marginea
    Casele sobre și caldele șuri,
    Pentru o schiță de destin
    Acoperită de smalțul ierbii;
    Lacrimile plânsului învie în auz
    Copilării de duminică cu zvonul clopotului Buga.
    Reverberat la infinit ca-ntre oglinzi paralele,
    Între semicercurile aproape filozofale
    Ale obcinilor împurpurate în fragi;
    În inima mea înflorind priveliștea Bucovinei
    Ca într-un cuib de cartofi săpat înspre toamnă,
    Unde lângă trupul sacrificat al plantei-mamă
    Strălucesc neînvinși puii albi.
    Victor Teișanu:
    Fără condiții
    Lasă-te cucerit, risipește-te,
    Fii gata
    pentru imaculata ceremonie a iernii….
    Lucia Olaru Nenati:
    Cum să te fac să vezi acești copaci
    Ca niște crini giganți albiți de dor,
    Ce-mi cântă-acum o odă a bucuriei
    Pentru quartet de ochi în do major?
    Poate că m-am iscat din zăpezi
    Într-un februarie al altei vieți,
    De vreme ce mă simt acum ningând
    Pe largul necuprinsei dimineți.
    Și poate, în apusul meu, ciudat
    Mă voi întoarce iar să scântei neaua
    Și-n beznă să împrăștii licurici
    Purtându-și fiecare-n cruce steaua.
    Victor Teișanu:
    S-a spus că marea explodează
    Mereu învingătoare și învinsă
    Și sătulă de sine însăși!…
    Lucia Olaru Nenati:
    Cărările lunii
    Tremurătoare,
    Ape de lumină
    Pe ape de-ntuneric;
    Noaptea felină adormită
    Pe mare,
    Ochii ei – stele
    Cu suflet himeric.
    Poate din laptele
    Lunii din apă
    Seva își trage
    Un zeu vegetal
    Ce din adâncuri
    Cu-ncetul își sapă
    Turnuri de rugă
    Cu creste de val.
    Victor Teișanu:
    Zadarnic afli
    dacă șarpele se odihnește,
    Pentru că oricum
    Momeala fructului oprit te va doborî…
    Lucia Olaru Nenati:
    Fructul oprit are formă de măr,
    Mă supun neștiut întâmplării
    Ziua și noaptea, un gol adevăr
    Să-l umplu cu-atomii răbdării.
    Pașii mei, pașii tăi împreună,
    Cântec simplu și poate de-ajuns
    Ca să trec de cenușa ce-adună
    Albul clipei de lacrimi străpuns.
    O să uit, o să mor, o să-mi treacă
    Precum trec toate-n râu (Heraclit),
    Se tocește oțelul și-n teacă,
    Plâng zăpezi peste chipul cioplit.
    Victor Teișanu:
    Iubirea
    În procente mereu inegale,
    Aidoma picăturilor de ploaie
    Pe acoperiș
    Și lacrima
    Cu degetele răsfirate,
    Gata să-și părăsească izvorul.
    Când oare voi fi puternic
    Iubind
    Fără nimic la schimb?…
    Lucia Olaru Nenati:
    Așteptarea mea, cea mai frumoasă
    A întins covoare de frunze
    Pe măsura pașilor tăi;
    Ți-a pregătit serbările pădurii
    Cu urări din buciume de os,
    Vrâstate după numărul anilor tăi;
    S-a aplecat spre oglinzi curgătoare
    Să afle culoarea cea mai adâncă
    A ochilor tăi,
    A dat un ocol nevăzut
    Aerului ce trebuia să te cuprindă
    Ca nici o undă de ger
    Să nu rănească umerii tăi.
    Mi-a desenat pe brațul stâng
    O orhidee de sărut;
    Așteptarea mea cu porți de cleștar
    Din toate viețile iubirii
    Cea mai frumoasă…
    Victor Teișanu:
    Ești femeia predestinată
    Ultimei mele adrese pământești…
    Lucia Olaru Nenati:
    Poartă-mă-n vis pe brațul tău – liană
    Și lasă-mă să-ți sorb adâncul sorții,
    Exorcizând amărnicia morții
    Să-ți legăn sufletul în diafană
    Cântare de augur în arcul porții
    Și-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană,
    Să-ți pot vrăji stihia lumii, vană
    Și să-i tocesc cu glasul moale colții.
    Nu mă slăbi din ochi nicio clipită,
    Iubește-mă cu toți strămoșii-n suflet
    Sorbindu-le puterea îmblânzită.
    Când din adâncuri urcă-al mării muget,
    Răspunde-i că îți sunt pe veci sortită
    Și nemurirea-ți voi aduce-n cuget.
    Victor Teișanu:
    Sub tirul luminii evanescente
    Locul meu a rămas neschimbat,
    Aveți a deschide spumoase uși de clorofilă
    Dacă mă vizitați aici, în inima frunzei
    Unde mi-am săpat tranșee eterne.
    Lucia Olaru Nenati:
    M-a trăit destinul ca pe-o frunză,
    Cel mai scurt haiku din viața mea,
    Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina
    Și-am căutat să-ndeplinesc porunca grea.

    Această frenezie metaforică, un spectacol imagistic, o ,,răstignire pe hârtie” a poeților, într-o ceremonie a scrisului, confirmă talente în deplinătatea maturității lor, tălmăcitori de orizonturi simbolice, care și-au aflat conștiința de sine încercând să ne convingă că ei sunt aceia care ,,mor, noapte de noapte, simultan cu nașterea poemului”, un lirism rafinat, reverie de filigrane diafane, construind un fascinant basorelief de emoții perene, asemănătoare culorilor din care se sintetizează lumina.
    ,,Au învățat cuvintele să iubească
    le-au arătat inima
    și nu s-au lăsat până când silabele lor
    au început să bată…
    Până la urmă, cuvintele au trebuit
    să semene cu ei și cu lumea lor…” (Nichita Stănescu)

    Lili Bobu – Asociația Culturală ,,REGAL D’ART”

    septembrie 2019,
    Botoșani – orașul Poeziei



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5