Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Poetica zborului… sau Vase poetice comunicante

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Poetica zborului…
sau
Vase poetice comunicante

Primit pentru publicare: 11 Sept. 2019
Autor: Lili BOBU – Asociația Culturală ,,REGAL D’ART”
Publicat: 11 Sept. 2019
©Lili Bobu, Lucia Olaru Nenati, Victor Teișanu© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


 

,,Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el și pe care i-a iubit fără rest, fără umbră și împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de ființe iubite ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți – covârșitoare uneori –, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.”
Relația de prietenie cu distinșii poeți Lucia Olaru Nenati și Victor Teișanu care mă onorează și mă înnobilează, având un singur țel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declarația de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind doi oameni născuți anume să ne uluiască, izvorând continuu și reinventându-se permanent, creatori hăruiți care lasă urme, intrând în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea lor. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unor inteligențe arzătoare a zămislit opere originale prin simultaneitatea trăirii și celebrării actului existențial. Pentru Domniile Lor scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilația eliberării de remușcări și resentimente – culminația unui mers lăuntric. Două conștiințe artistice care își continuă devenirea trăindu-și propriul destin, găsind vieții rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creația”.
Spiritul nostru ludic ne-a provocat, într-o duminică sfioasă, la o emoție de septembrie, parafrazându-l pe Nichita Stănescu: ,,să stăm de vorbă, să spunem cuvinte care să zboare între noi înainte și înapoi, să ne acoperim inima cu ceva… până când lumea noastră prelungă și în nesfârșire se va fi făcut coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând, cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se… o întâmplare a ființei noastre când fericirea dinlăuntrul nostru avea să fie mai puternică decât noi”- minunea existenței acestor spirite alese și întâmplarea privilegiului de a le fi părtașă la zbor… Și acest abil joc de imagini tandre în care eu, citind din manuscrisul unui dicționar poetic, la care trudesc de mai mulți ani, nestemate ale prietenului Victor Teișanu, iar distinsa Lucia Olaru Nenati, reverberând în creuzetul poetic propriu sunete rezonante și într-o evanescență ingenuă șlefuind cu grație și migală arhitecturi lirice care o reprezintă, a dat naștere unui interviu inedit, neconvențional, un inefabil alfabet al candorii, respirând sublimul cu irizări de albastru.

Victor Teișanu:
…Puteai fi
Iubirea sacră a vieții mele
Adunată picătură cu picătură
Într-o sferă de purpură…
Lucia Olaru Nenati:
… Drumul nostru de ucenicie
În academia de aur și purpură
Din superbia căreia-nvățăm
Cu câtă frumusețe ești dator
Să-ți cucerești apusul ca pe-o nuntă.
Victor Teișanu:
…Sunt ca un semn de carte
Rătăcind pe asfaltul încins,
Biblioteca așteaptă disperată
Și mă caută poliția și ziarele…
Lucia Olaru Nenati:
… Să ne ascundem în cetăți
De nori, de frunze, de poeme,
Cum am făcut de-atâtea dăți
Când, cucerind auguste hărți,
Ne retrăgeam între catrene.
Victor Teișanu:
Din amvonul său,
Profesorul de elocință
Analizează nemilos
Căderea în beatitudine…
Lucia Olaru Nenati:
… Profesorul lumii creta-și ridică,
Cine-i acel ce-adunarea mi-o strică?
Ascultă-mă, lume, ascultă când zic
Mai sus de iubire nu este nimic!
Victor Teișanu:
În chilia mea de ceară
Sunt călugărul tău blând,
Ești o frunză domnișoară,
Pe sub geamuri lunecând.
Domnișoară verde frunză,
Care calci regatul meu,
Inima din mine plânsă
Zboară lin spre Dumnezeu…
Lucia Olaru Nenati:
…Nimic mai verde ca acel din mine
Născutul anilor rămași un zbor
De-or fi avut cândva zeii ființă,
Verdele-acesta e ființa lor.
Și parcă mă durea să mor – un gând,
Un dor de ducă, fără seamăn dor,
Dar e coroana verdelui de iarbă
Și câtă vreme-i verde nu mai mor.
Victor Teișanu:
Singurul avantaj al poeților
Ar fi veșnicia,
Dar și pe aceea o împart
După războaie fratricide…
Lucia Olaru Nenati:
Poetul e
cel ce rostuie hotarul
Fiindului de nefiind,
Cel ce știe turna-n trupuri
Ploaia–sufletul de-argint
Până nu se mai înseamnă
Fiindul de nefiind.
Cel ce văzul azi îl umple,
Dară vine de nicicând,
Iar când lutul i se surpă
Se-mprăștie peste lume
Ca o ploaie de argint…
Solzul frunzei viu în lună
De-al său suflet strălucind…
Victor Teișanu:
Târât pe marile bulevarde
Și prin piața publică,
Poetul atârnă însângerat
la carul de triumf al poeziei…
Lucia Olaru Nenati:
Și când le obosește tuturor
Setea de sânge dulce de poet,
Abia atunci își află tihna-ncet
Poeții lumii, vai de steaua lor.
O rană le e inima de spini,
Oricine înc-un spin poate să-nfigă
Fără pedeapsă aspră și oricât
Și surdă-i lumea de durerea-și strigă!
Dar vai de lumea care nu mai știe
Să-și recunoască sufletu-n poeți!
Nu-i lume, dar, ci o menajerie
Plină de șerpi râioși și porci mistreți!
Victor Teișanu:
Poetul are
Mâinile și gura însângerate,
Însă nimeni nu observă
Că din ochii închiși curg imagini.
Lucia Olaru Nenati:
Poet, om cu mister;
Om pentru care lumea
Cu toate cele lumești
Nu-i decât un pretext
Pentru stări sufletești.
Victor Teișanu:
Zi nouă
A risipei de sine,
Destulă hrană
Pentru incerta revanșă
Și pojghița
Fragilă a sufletului
Care cedează
La primul semn
Noapte de noapte,
Murind simultan
Cu nașterea poemului…
Lucia Olaru Nenati:
Poezia este
Regăsirea Cuvântului
Prin care Dumnezeu a gândit
Cum vedea el că va fi lumea,
De aceea ușor de recunoscut,
Niciodată de descris
Cum să cuprinzi tu,
Cu ochiul tău
Cel o clipă trecător
Peste nemarginea firii
Întregul cel de Marele Sine văzut
Înainte de-a-l naște
Spre a-l da drept merinde
Iubirii?
Victor Teișanu:
Căci tot izbindu-se
De maluri
Apa
Și-a aflat conștiința de sine…
Lucia Olaru Nenati:
Apa, zeiță purificatoare
Îmbrățișându-mi hainele umile
Cu tandră iubire;
Iată, se îndepărtează frica
Și curge în puterea torentului!
Rămasă mă aflu senină,
Acum se duce rugina nehotărârii
Și timiditatea învinsă de-un detergent
fără leac.
Se spală trufia și uitarea,
Invidia și lașitatea
În zăpadă
Negrul revoltei și tăișul răzbunării…
Se spală, se scurg din culorile
hainelor mele toate păcatele
Încât apoi, întinse la soare,
Rămas-au atât de ușoare
Și, lin, mânecile se înfoaie
Evanescente aripi albe
Și toate prind
Ca niște suflete neprihănite
Spre raiul lor de lucruri pure
Încet, încet, ca-n vis să zboare…
Victor Teișanu:
Orice stâncă
Se compune din ființele nisipului,
Chiar și tu
Minți mai convingător
Pe întuneric…
Lucia Olaru Nenati:
Un dor al scufundării fără margini
Îl port cu vremea adunat mereu,
Să nu mai fiu, să nu mai fie graniți
Între un eu al apei și al meu.
Nu știu un dor mai greu ca dorul apei
Când crești și tu-ntre fetele morgane
Și când nisipul vrea să-ți fie frate,
Iar tu-l înșeli cu dansuri diafane…
Victor Teișanu:
Eu rătăcesc
În căutarea sinelui,
Spălând cu lacrimi de sare
Oasele mele nemuritoare…
Lucia Olaru Nenati:
Atât de singur Sinele meu ostenit,
Călător de o viață-n deșerturi pustii,
Luptător cu armuri ruginite-n tării
De lacrimile celei dintâi îndurări
A învinșilor care, la adăpostul milei mele,
Lovesc cei dintâi!
Odihnindu-și o respirare încrucita povară
În rotundul de palmieri
Al Stării Sublime,
Locul acela celest de unde,
dezbrăcat pentru o clipă de teamă și chin,
Blând cutremurat vezi întregul
Și poți să-l rostești în cuvânt.
Victor Teișanu:
Vreau doar
Amintirea unicului desen
Care povestește cu imagini
Coborârea mea în labirint…
Lucia Olaru Nenati:
Am desenat de atâtea ori
Copacul acesta încăpățânat
Trist, desfrunzit, cenușiu,
zgâriind cerul cu ghearele lui descărnate,
Purtând disperarea strigătului vechi
Și neauzit de nimeni zeci de ani,
Am desenat de atâtea ori
Acest, același copac,
Am expus desenele în zeci de simeze,
Am vândut eu însămi bilete la intrare,
Am pândit cu sete ochii privitorilor,
Așteptând zadarnic să văd dacă cineva o să recunoască modelul
Ca fiind același, unic și încăpățânat copac.
Victor Teișanu:
O, am ales umbra
Să-i fac niște fotografii
Ca să rămână totuși
Ceva consistent după mine…
Lucia Olaru Nenati:
Să nu treci plutind peste lucruri,
Iubește amiaza în care
Se-mbată de soare zăpada…
Cu fiece vârstă rotundă
O ști – pierzi din tine-o frântură,
Adună-le trepte și credit ascuns,
Frământă-ți în cuget crescuta făptură,
Nu crede nicicând învelit de ajuns
Un sâmbur de faptă cu-a gândului undă!
Nu risipi din merindea găoace
Ce-o porți sub aripă, măiastră,
Calm lopătează spre țintă prin aer
Și lasă în vreme o umbră albastră,
Chiar și-atunci când, autofag, fără vaer
În firul albastru chiar trupul se toarce.
Victor Teișanu:
Doamne,
Din ce m-ai zămislit?
Iată, îmi trece viața
și nu te pot cunoaște!
Lucia Olaru Nenati:
Cum de te lupți cu mine – o fărâmă
Făcută dintr-un ciob de nemurire?
Cum de mă verși ca apa-ntr-o fântână
Când nu-s întreagă decât o privire?
Când tu, nemarginea și infinitul
Și nevisatul stăpânești deplin
Și nu ți se clintește negrăitul,
Când soarta mea întreagă ți-o închin?
Atât de mare-s și atât de rea,
Că-ți trebuiesc un stol de temniceri
Pe rând să-i rostuiești la ușa mea,
Să nu mă bucur mâine nici cât ieri?
Cu ce ți-s, Doamne, atât de vinovată
Sau dimpotrivă, de ce m-ai ales
Ca-n lemnul crucii să stau rezemată
Arând zadarnic fără de cules?
Victor Teișanu:
Balsam
Peste suferința veche,
Peste corzile toamnei
Atingând apogeul
Sub amenințare,
Geniul
Deplin nevăzut
Al frunzei cedează
Și te întrebi
Dacă va fi interzis
măcar să ștergi
Praful de pe sentimente…
Lucia Olaru Nenati:
Tot mai rar îmi amintesc
Cum voi găsi într-o dimineață
Pe albul lăcașului cald
Al visului proaspăt fugit
O armură de pene sidefii
Doar de mine văzută,
Cu care, învelindu-mă, voi putea înota
În apele cenușii ale tuturor singurătăților
Prin care trebuie să trec până la țărmul de fildeș,
Fără să-mi pierd, încetul cu încetul, suflarea
Precum își pierd copacii superbia toamna…
Victor Teișanu:
Frunza roșie
care așteaptă sărutul nopții,
Așa
Este inima mea de toamnă…
Lucia Olaru Nenati:
Sublim desenul toamnei pe coline
Și-atât de nalt se urc-al frunzei dor,
În arămiu nervurile o dor,
Simțind cum închinarea vieții vine.
Se-ntind pădurile, sublim covor
Țesut din vrâste moi, diamantine,
Târziul toamnei – vise de-aur, line
Și cântă galben frunzele când mor.
Cu-atâta frumusețe se răzbună
Tot viul vieții verzi când se închină,
Furând parcă tot aurul din lună
Să-i fie armonia-n zări deplină,
Cu glasul superbiei vrea să spună că-n rama amintirii-o să rămână.
Victor Teișanu:
Merg
Pe deasupra câmpiei
Printre munții cărora
Li se citește spaima-n ochi…
Lucia Olaru Nenati:
Îmi port pretutindeni, ca un melc,
Albastrele mânăstiri după mine;
Uneori, când copilul meu cântă,
privirea mi-acoperă lucrurile
Cu lanuri argintii de cartofi în floare;
Când merg în amurg pe câmpie,
Zarea-mi desenează-n cărbune
Pe-o strachină de Marginea
Casele sobre și caldele șuri,
Pentru o schiță de destin
Acoperită de smalțul ierbii;
Lacrimile plânsului învie în auz
Copilării de duminică cu zvonul clopotului Buga.
Reverberat la infinit ca-ntre oglinzi paralele,
Între semicercurile aproape filozofale
Ale obcinilor împurpurate în fragi;
În inima mea înflorind priveliștea Bucovinei
Ca într-un cuib de cartofi săpat înspre toamnă,
Unde lângă trupul sacrificat al plantei-mamă
Strălucesc neînvinși puii albi.
Victor Teișanu:
Fără condiții
Lasă-te cucerit, risipește-te,
Fii gata
pentru imaculata ceremonie a iernii….
Lucia Olaru Nenati:
Cum să te fac să vezi acești copaci
Ca niște crini giganți albiți de dor,
Ce-mi cântă-acum o odă a bucuriei
Pentru quartet de ochi în do major?
Poate că m-am iscat din zăpezi
Într-un februarie al altei vieți,
De vreme ce mă simt acum ningând
Pe largul necuprinsei dimineți.
Și poate, în apusul meu, ciudat
Mă voi întoarce iar să scântei neaua
Și-n beznă să împrăștii licurici
Purtându-și fiecare-n cruce steaua.
Victor Teișanu:
S-a spus că marea explodează
Mereu învingătoare și învinsă
Și sătulă de sine însăși!…
Lucia Olaru Nenati:
Cărările lunii
Tremurătoare,
Ape de lumină
Pe ape de-ntuneric;
Noaptea felină adormită
Pe mare,
Ochii ei – stele
Cu suflet himeric.
Poate din laptele
Lunii din apă
Seva își trage
Un zeu vegetal
Ce din adâncuri
Cu-ncetul își sapă
Turnuri de rugă
Cu creste de val.
Victor Teișanu:
Zadarnic afli
dacă șarpele se odihnește,
Pentru că oricum
Momeala fructului oprit te va doborî…
Lucia Olaru Nenati:
Fructul oprit are formă de măr,
Mă supun neștiut întâmplării
Ziua și noaptea, un gol adevăr
Să-l umplu cu-atomii răbdării.
Pașii mei, pașii tăi împreună,
Cântec simplu și poate de-ajuns
Ca să trec de cenușa ce-adună
Albul clipei de lacrimi străpuns.
O să uit, o să mor, o să-mi treacă
Precum trec toate-n râu (Heraclit),
Se tocește oțelul și-n teacă,
Plâng zăpezi peste chipul cioplit.
Victor Teișanu:
Iubirea
În procente mereu inegale,
Aidoma picăturilor de ploaie
Pe acoperiș
Și lacrima
Cu degetele răsfirate,
Gata să-și părăsească izvorul.
Când oare voi fi puternic
Iubind
Fără nimic la schimb?…
Lucia Olaru Nenati:
Așteptarea mea, cea mai frumoasă
A întins covoare de frunze
Pe măsura pașilor tăi;
Ți-a pregătit serbările pădurii
Cu urări din buciume de os,
Vrâstate după numărul anilor tăi;
S-a aplecat spre oglinzi curgătoare
Să afle culoarea cea mai adâncă
A ochilor tăi,
A dat un ocol nevăzut
Aerului ce trebuia să te cuprindă
Ca nici o undă de ger
Să nu rănească umerii tăi.
Mi-a desenat pe brațul stâng
O orhidee de sărut;
Așteptarea mea cu porți de cleștar
Din toate viețile iubirii
Cea mai frumoasă…
Victor Teișanu:
Ești femeia predestinată
Ultimei mele adrese pământești…
Lucia Olaru Nenati:
Poartă-mă-n vis pe brațul tău – liană
Și lasă-mă să-ți sorb adâncul sorții,
Exorcizând amărnicia morții
Să-ți legăn sufletul în diafană
Cântare de augur în arcul porții
Și-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană,
Să-ți pot vrăji stihia lumii, vană
Și să-i tocesc cu glasul moale colții.
Nu mă slăbi din ochi nicio clipită,
Iubește-mă cu toți strămoșii-n suflet
Sorbindu-le puterea îmblânzită.
Când din adâncuri urcă-al mării muget,
Răspunde-i că îți sunt pe veci sortită
Și nemurirea-ți voi aduce-n cuget.
Victor Teișanu:
Sub tirul luminii evanescente
Locul meu a rămas neschimbat,
Aveți a deschide spumoase uși de clorofilă
Dacă mă vizitați aici, în inima frunzei
Unde mi-am săpat tranșee eterne.
Lucia Olaru Nenati:
M-a trăit destinul ca pe-o frunză,
Cel mai scurt haiku din viața mea,
Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina
Și-am căutat să-ndeplinesc porunca grea.

Această frenezie metaforică, un spectacol imagistic, o ,,răstignire pe hârtie” a poeților, într-o ceremonie a scrisului, confirmă talente în deplinătatea maturității lor, tălmăcitori de orizonturi simbolice, care și-au aflat conștiința de sine încercând să ne convingă că ei sunt aceia care ,,mor, noapte de noapte, simultan cu nașterea poemului”, un lirism rafinat, reverie de filigrane diafane, construind un fascinant basorelief de emoții perene, asemănătoare culorilor din care se sintetizează lumina.
,,Au învățat cuvintele să iubească
le-au arătat inima
și nu s-au lăsat până când silabele lor
au început să bată…
Până la urmă, cuvintele au trebuit
să semene cu ei și cu lumea lor…” (Nichita Stănescu)

Lili Bobu – Asociația Culturală ,,REGAL D’ART”

septembrie 2019,
Botoșani – orașul Poeziei



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5