Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 11 (131), Noiembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Poetul Teofil Mândruțiu “Pe drumuri pe sub mare “ cu un “ Pumn de praf și pământ“

Primit pentru publicare: 06 Nov. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 10 Nov. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.

Un poet al căutărilor pentru  înțelegerea misterului divinității este poetul Teofil Mândruțiu, autor a mai multor volume de poezie. După ce a debutat  la vârsta de 16 ani, autorul, fost cadru militar, își exersează harul talentului  în înțelegerea zilei “când o să vină poruncind a fi lumină “ (Drumuri pe sub mare ) Domnul Dumnezeu.

Cele trei cărți de care facem vorbire, “Drumuri pe sub ușe “, “ Pumn de praf și pământ“  și “Cusături în torente “ , apărute la cunoscuta Editură “Napoca Nova “, 2019, ne descoperă un poet sensibil, ce-și pune numeroase întrebări despre existența noastră, la ceea ce e, în obiect, este ireductibil la subiect, dar și ce este în subiect , este ireductibil la el însuși, la conceptele și formulele care-l descoperă ca poet, și cu ajutorul cărora  el se analizeasă pe sine, prin credința în Dumnezeu: “Eu te-am făcut liber, omule,/ da rai ajuns pribeag./ Când te vei întâlni cu Fiul Meu,/ te vei întâlni cu Mine. “ ( Drumuri pe sub mare- Dealoguri de la Dumnezeu la om).

Pe cât de impresionantă este apariția omului pe pământ, stranie și dramatică,, pe atât de uluitoare este implicarea poetului în destinul propriei opere. Este în Teofil Mândruțiu ceva din sublimitatea poeților pentru care poezia e un moment divin consumat în secret până la capăt și a cărui divulgare ar fi preferabil să se producă: “Așa se face că îmbătrânim și aflăm că trăim/ Atât de puțin și cu atâta nonsense,/ În lumi de condens/Sau în lumi uscate,/ Perete-n perete cu lumile moarte. “  ( Ce facem cu viața noastră?).  “Moartea oricariu om este mai mult treaba supraviețuitorilor, decât a lui, medita Thomas Mann

În poezia lui Teofil Mândruțiu divinitatea a câștigat un glas esential, poetul își vede viața ca  o trecere spre vămile umbrelor: “nu am făcut pe pământ multe lucruri,/ dar am biruit lumea alături de Hristos/ și îmi ajunge cerul, unde El m-a așezat/ pe scaunul Lui de domnie. “( Vămile umbrelor).

Dacă în poezia “Chemare “ din volumul “Drumuri pe sub mare “ are credință în  Înviere și “Va învia,/ Ne cheamă Domnul, din durere,/ La nunta Sa. “, în poezia “Scrisoare “ pe care o găsim în volumul “Pumn de praf și pământ “ poetul mărturisește că poartă în inimă și în suflet pe toți acei ce“poate mâine  nu veți fi“ și la toți le spune”Și vă mai rog, pe fiecare-n parte,/ Primiți-mi inima și dați-o mai departe, / Căci dragostea întreagă în inimă s-a copt,/ Vă binecuvântez, mă rog și-n inimă vă port. “,în timp ce în volumul “Cusături în torente “ decoperim un îndemn creștinesc: “Călătoriți pe urma lacrimii,/ pentru că, după ea, rămâne drumul purificat/ de bluestem și păcat. “ Lacrimile izvorăsc mai mult la durere. Balzac spunea că “Durerea este flacăra care ne luminează viaţa”.

            Concepția lui Teofil Mândruțiu despre divinitate este izbitoare: poetul vede și trăiește în toate ipostazele spiritul religios, activ, tragic și cu speranță în Fiul Domnului:“-Spune-mi, nădejde,/ dacă pleci de la om, te mai întorci?/ -Mă întorc, ori de câte ori/ mă trimite Dumnezeu.“( CUSĂTURI ÎN TORENTE-  Leacul iertării)

La un poet transilvănean cum este Teofil Mândruțiu spritul religios în paradigma lui Radu Gyr pare a crește explicabil către un activism evlavios, dar și teluric, de felul lui Aron Cotruș, ori către o sublimare oraculară sau metafizică în gustul lui Traian Dorz: “Dumnezeu ne-a dat cuget și gând/  apoi trece pe la fiecare, pe rând,/ să adune roade, ca vierul din vie,/ să ude inima cu apa Lui vie“( Pumn de praf și pământ-Păziri.)

În cele trei cărți poetul cântă pumnul de praf care trece prin clepsidra vieții, dar și acel bulgăre de pământ care face să vibreze “ Țărâna( care) nu se scurge în țărână./ Țărâna se-mparte cum s-ar ține de mână. Nici trupul ce se trage prin rădăcină din lut/ Nu a avut viață `nainte de-nceput.”(Pumn de praf și pământ- Țărâna ).Dumnezeu urcă, spune Teofil Mândruțiu, pe om la Cer și pe Fiul Său pe cruce. Ca o mântuire a omenirii Poetul observă mai acut și cu un sentiment pricepător fenomenele universale, văzute prin teologie, apropierea spiritului de Cartea Cărților, înclinat esteticește tot mai des să proiecteze în simbol ceea ce i se pare că ar avea, din imediat, durabilitate morală.

Poetul este un cunoscător al doctrine patristice. Doctrină teologică-filosofică prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin, completând Biblia și studiind viața, opera și concepția părinților Bisericii și a patrologiei .Este, practic, doctrina  care se referă la părinții Bisericii.

Sub un cer sufletesc înseninat de credința în Sfântul Dus, valorile se stabilesc într-o armonie pe care sentimentele față de Dumnezeu nu o mai pot tulbura, atunci când “A venit din cer o lumenă mare/ care s-a-mpărțit pentru fiecare; / omul, așteptând vindecări să vină,/ Dumnezeu a zis: Să fie lumină!“( DRUMURI PE SUB MARE- Arderi).

Acela care evocă mișcarea spectaculoasă a anotimpurilor, evenimentelor energetice apte să producă modificări în umanitate, se reîntoarce la religia luminoasă, la simetriile Evengheliilor, la simțămintele inatacabile generate de Om și țară, de o Icoană originară, cu convingerea că, spune poetul: “Icoana asta închipuitoare/ E legământul Lui u fiecare ( …) “( Drumuri pe sub mare-Botezul)

Teofil Mândruțiu este un poet sensibil și poeziile sale sunt, în majoritate, scrise în stil clasic, cu metafore echilibrate și într-un stil limpede și concis.Pentru poet metafora este o  figură de stil  prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în punerea semnului identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii.Mai precis și simplist este o comparație fără termenul de comparat.

Poetul folosește figuri de stil entropice prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt (expresie), la o altă semnificație, pe care cuvântul (expresia) nu o poate avea, decât în virtutea unei analogii, fără unificarea totală de sens. Transferul conduce la imagini artistice, inedite și implică, adesea, termeni distincți ca înțeles ori chiar aflați în opoziție: concret – abstract.

O sensibilitate primigenă descoperim în cele trei cărți semnate de Teofil Mândruțiu, care sunt de o mare ingenuitate, însă dezlegate de canoanele teologiei- iată spiritul poetului în a cărui poezie cântă formele creștine și ale umanității într-o suflare vitală care trage după sine Fiul Tatălui, Dumnezeu, Edenul și Sfântul Duh, precum opera lui Radu Gyr și a lui Tieck. (n. 31 mai 1773, Berlin, d. 28 aprilie 1853, Berlin) care a fost un poet, dramaturg și scriitor romantic german. Prima sa lucrare importantă a fost romanul epistolar William Lovel (1796), lucrarea sa majoră fiind romanul filosofic Peregriările lui Franz Sternbald (Franz Sternbalds Wanderungen, 1798).

Pentru cititorii cu suflete de mari aurore pure, de emoții înrourate, poezia lui Teofil Mândruțiu, cu greu se poate găsi un egal.