Poezia este o absență a utilității. Reprezintă un exces de gratuitate? În general, societatea umană mercantilizată percepe poezia ca o manifestare futilă a inutilității. Poetul este surprins de lumea implicată în realismul muncii și al câștigului, ca un personaj don-quijotesc, absolut netrebuincios, pernicios sau marginal. Poetul este ca o floare de câmp, care înfrumusețează lumea doar pentru cei care merg la ”iarbă verde” și înțeleg astfel gingășia creației. Pentru Aristotel, în ”Poetica”, poezia era o imitație a naturii, o emanație a umorilor umane, un produs al naturii mecanice, o formă a materiei. Dar pentru Platon, un idealist al esențelor, poezia era umbra ideilor din peștera gândirii, o copie a ideilor, o expresie a substanței divine. Poezia a fost percepută de la început contondent, dialetică și disparată. Este o formă a materiei sau una a spiritului? Este o compunere materialistă sau idealistă? Axioma poeziei este neînlegerea ei, o expresie ce ciocnește brutal imanentul de transcendent. Dar ambivalența poeziei este clarificată în societatea modernă ca inutilitate sau fantezie. Poezia arată o exprimare a tăcerii și un secret nedezvaluit al necunoscutului. Poetul nu dezvăluie emoția, ci se acoperă prin cuvinte de taina inexprimabilului. Si de ce nu se exprimă poezia? Pentru că este nedefinită. Neînteleasă. Nu se poate explica. Tocmai aici este cheia misiunii poetului. De a transmite emoția inexplicabilului? De a exprima trăiri neconturate, difuze și deformate. E părerea comună a omului modern, dar care vine dintotdeauna că, de fapt, poezia este inexplicabilul. Nu este o trăire definibilă. Poezie reprezintă o inexprimare a suferinței sufletului neîmpăcat cu preajma și ne-societară. Suferință și lacrimi de zăpadă sunt versurile putem spune. E o inexplicație a conștiinței. Dar, tocmai în acest mod se naște paradoxul poeziei. Există prin poezie un inexprimabilul al cunoașterii.De fapt asistăm transfigurați la o altă formă de cunoaștere. Necunoașterea ca auto-cunoaștere, dar inexprimabilă preajmei. Aceasta-i poezia – o inefabilă necomunicare. Tu nu poți sa ma înțelegi pe mine și nici eu pe tine. Este poezia în paradigma unei alte atitudini a cunoașterii. Poetul și cititorul merg pe drumuri paralele. Nu se intersectează niciodată direct, ci doar prin transmiterea expresiei emoției. Comunicarea între poezie și cititor este ca în poezia ”Mărul de lângă drum” de Mihai Beniuc, adică gratuită și colaterală subiectului. Roadele poeziei sunt pentru toți chiar dacă nu le înțelegem, deși ne plac.

Sunt măr de lângă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.

ADVERTISING

Poetul este un sedus de viața brută și de inspirație. Muza poetică este doar ideație. Nu concretețe. Muza e regenerativă doar ca inspirație pentru indicibil. De fapt, cititorul îl împiedica pe poet sa fie explicit, să se exprime conform sensibilității raționale. Poeții sunt în contradicție perpetuă cu cititorii pentru că nu se înțeleg, deorece poezia este incomunicabilitate. Prozodia adâncește neexprimabilul poeziei. Figura de stil și substanța poetică este acoperită de articulația versificației și a rostirii, în sensul gramatical al pronunției normative. Prozatorul Ernesto Sabato regreta într-un dialog celebru cu poetul Borges că este păcat că nu se studiază la școală începând cu literatura contemporană mai ușor de înțeles, datorită limbajului și apoi sa se cerceteze autorii clasici mult mai complecși datorită limbajului și mai greu de înțeles. Poate astfel ar trebui și critica sau cititorul să abordeze poezia începând de la explicabil spre inexplicabil, de la simplu la complex. Literatura nu-i o evoluție, ci un traseu sinuos și complicat de la explicabil la inexplicabil.

La universitatea clujeană se fac de ani de zile de cercetări despre ”emoțiile induse de poezie”. Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive din cadrul Departamentului de Psihologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca nu crede că inefabilul poeziei este incompatibil cu cercetarea științifică. Asistăm în contemporaneitate la o raționalizare sensibilă a poeziei și emoției create de aceasta. Sub îndrumarea prof. univ. dr. Andrei C. Miu se studiază emoțiile pe care le simțim atunci când citim poezie. Se dorește astfel să afle mai multe despre ce anume ne face să reacționăm diferit la limbajul poetic, pentru a înțelege cum apar aceste emoții la întâlnirea dintre text și cititor. “Să explici de ce același obiect de artă evocă emoții diferite, în persoane diferite, a devenit, în ultimii ani, una dintre cele mai importante mize ale neuroștiințelor estetice”, spune cercetătoarea Simina Pițur, implicată în acest proiect (edupedu.ro – Cum stârnește poezia emoții…). Universul poeziei este o perpetuă căutare a inexplicabilului. Scanarea emoției lirice trece dincolo de cuvinte și istorii literare. Avem de-a face cu o transcedere a versului și concretului. Asistăm la o imposibilitate de radiografiere tematică și definibilă a emoției create de starea poetică. Creația poetică este misterioasă, de fapt o taină indescifrabilă și indestructibilă a cunoașterii sensibile a necunoscutului, ce se apropie mult mai mult de credință, decât de rațiunea științifică. Limbajul poetic respiră expresia inefabilului transpunerii emoției dialogului dintre poet și zei. ”Eram pribeag pe-o lume obscură și pustie” ne spune poetul Al. Vlahuță. Ca repercursiune, poezia este o inexplicație.

Ionuț Țene