Ionuț ȚENE

Poetul este un Robinson, care trăiește reveria cunoașterii prin visul emoției, în insula poeziei. Izolat de preajmă și marginalizat, poetul își construiește propria poziție inconștiută și necunoscută pentru ceilalți. El trăiește agreste, în stil noician întru Ființă, ca stare de deschidere a Dasein-ului. Splendida sa izolare este de fapt înșelătoare. Construindu-și propria memorie și cunoștință în ”insula singularității”, poetul intră în corespondență empatică cu lumea, care nu-l recunoaște și în care nu se integrează niciodată cu adevărat, fiind perpetuu un albatros rănit pe puntea vasului, trecând caraghios prin privirile ironice și râsetele marinarilor. Robinson este poetul ce-și construiește interior o ”civitas solis” personalizată, cu porțile deschise ale inspirației spre cer. Robinson în insula poeziei este o minunată utopie care s-a realizat de la începuturile primelor sunete poetice ale omului comunei primitive. Limbajul poeziei nu este original, ci mai degrabă originar. S-a respirat poezie, inițial și inițiatic de la facere. Emoția subiectivă sau impersonală creează poezia din peștera ancestralității și din locuințele lacustre (bacoviene) până la versurile compuse pe tablete digitale cu aceeași vigoare a cuvântului poetic împletit cu sunetul ca la începuturi. Poezia a fost mirarea omului primitiv în fața naturii, asemenea celei a lui Robinson, naufragiat pe insula luxuriantă, o copie imaginară a unei ancestralități livrești. Această exclamare a începuturilor din sufletul omului în fața naturii omnisciente și omniprezente a născut sunetele poeziei. Lumea interioară dospită în calitățile sufletului a izbucnit vulcanic din piepturile oamenilor primitivi în incantații poetice, adevărate armonii de interjecții muzicale. Exprimarea puternică și exuberantă a emoției s-a transformat în lirism. De atunci până azi poezia nu are vârstă. Trăiește o jovialitate imberbă. Este o expresivitate perenă, prin emoție și sentimente, a arhetipului sufletului omenesc. De aceea, poezia a fost, este și va fi mereu o întruchipare a adolescenței întârziate. Poezia fără vârstă nu poate fi încadrată în categorii deterministe sau în periodizări evolutive. Este o revărsare a simțămintelor omenești în expresii de o muzicalitate organizată sau aleatorie. Poezia este oglinda interiorului sufletului omenesc. În imagini asociate gândurilor și sentimentelor s-au născut, prin filtru emoției, primele cântece poetice. Acest fior liric străbate întreaga istorie ca un izvor din care se adapă umanitatea, iar cei care reușesc să se oglindească în apa limpede a poeziei sunt cei mai talentați inițiați ai emoției și misterelor orfice. Nu consider că poezia este expresia unei emoții subiective în perioada antică și medievală sau a unei emoții impersonale în era modernității, așa cum scriu criticii literari. Nu cred în impersonalitatea emoției și a sentimentelor. Poezia este aceeași revărsare a interiorității, ce împletește armonios și tainic sunetele cuvintelor, indiferent că materialul poetic respiră frumusețea olimpiană, ca la Victor Hugo sau estetica urâtului din poezia lui Baudelaire sau Tudor Arghezi. Efluviile și aluviuniile poetice se revarsă în limbajul poetic care a fost, este și va fi expresie a originalului și originalității. Victor Hugo spunea că ”poezia este o împlinire dintre frumos și ideal”, iar ”frumosul vrea contururi, idealul vrea infinitul”. Limbajul este despre formă, iar emoția lirică este despre setea de infinit a poetului. Limbajul formei se împletește cu conținutul ideatic într-un mesaj liric atotcuprinzător ce se adresează inimii nu rațiunii.

Poezia este despre emoție, nu despre ideea sentimentului. Termenul ”poiesis” provine din verbul grecesc ”facere”, ce s-a transformat temporal în ”creare”. Robinson naufragiat în insula poeziei are propria personalitate, având ațintită privirea spre stele. Poetul este singur și-și edifică lumea imaginară care se oglindește în solitudine și originaritatea începuturilor. Cântecul poetului este strigătul de evadare a emoției poetului de pe insula singurătății, care-l definește și-l plămădește. Insula este departe de lume și foarte aproape de cer. Splendida izolare comunică cu lumea prin împărtășania emoției interiorizate. La poet singurătatea devine datorită solitudinii o singularitate. Întâlnirea somatică cu cititorul reprezintă, de fapt, singularitatea întâlnirii cu Vineri. Avem de a face cu o oglindire a eului poetic în personaj. Poetul și cititorul se află într-un dialog al reverberațiilor în singura limbă posibilă: lirismul. Limba poeziei se împărtășește, nu se traduce. Avem doar o istorie în care există sau nu există poezie, restul este teorie, determinism și istorism critic. Liricul evadează și azi prin limbajul poetului din peșteri, păduri teutoburgice sau din insula utopiei, cu aceeași vigoare, deși acum forma este tot mai mult expusă digital. Poezia a fost întotdeauna perenitatea, o ultimă rămășiță de emoție și sentiment ancestral, izvorâtă din omul primitiv spre era computerelor și sateliților artificiali. Poetul țâșnește din simțurile și emoțiile primitive ale naturii spre lumina apolinică sau faustică. Vibrațiile strunele lirei a lui Apollo sunt sunetele ce îmbrățișează cuvintele. Poetul originar este cel mai original poet. El se oglindește doar în emoția explozivă și singulară a singurătății din insula poeziei sale ce imită arhetipul. Poezia este o formă de reîntoarcere perpetuă a umanității la arhetip. Geniul poetului este viața însăși în sinergie: trecut, prezent și viitor. “Poezia nu este numai artă: ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” ne spunea Nichita Stănescu. Surprinderea emoției inițiale se cheamă poezie. Poezia are corespondențe prin ”facere„ cu geneza și indubitabil cu creația. Poezia este despre tainele genezei, o adevărată ”aubadă”, nu o retorică plictisitoare despre un crepuscul al zeilor. Poezia ne face contemporani cu comuna primitivă, antichitatea, modernitate și cu veșnicia. Poezia trăiește propriul timp. Fiat lux!

Ionuț Țene