Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poezia Ligyei Diaconescu –litografii de viață și iubire creștină

    Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE

    Poezia Ligyei Diaconescu –litografii de viață și iubire creștină

    Primit pentru publicare: 21 Sept. 2019
    Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
    Publicat: 22 Sept. 2019
    © Alexandru Florin Țene© Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE
    Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


    Poeta Ligya Diaconescu, cunoscută și ca promotor cultural, este din nou în librării cu volumul de poeme intitulat “Vibrații “, care, așa cum spun în titlu, sunt adevărate litografii de viață peste care poeta a pus ermina imaculată a sufletului. Și sunt tot atât de religioase pe cât era și picture unui Parmiggiano.

    Prima parte a volumului cuprinde poeme dedicate limbii române, acel liant care unește neamul românesc și care exprimă sentimental național și întreaga istorie a populației din spațiu carpato-danubiano-pontic:
    ”În Transilvania, Moldova
    Şi Țara noastră Românească
    Mai curge sânge-n amintire,
    Păstrață-n sfinţi, în cupa-albastră

    Și din SENIN –se mai prelinge
    Duh Alb, în bolta strămoşească
    Pruncuţii se botează-n veacuri
    Prin limba noastră românească

    Gradina Maicii noastre Sfinte.
    Aleasă-a fost, aici la noi
    În limba noastră cea română,
    Vibrează rugăciuni, şuvoi

    E-o limba dulce,ca nectarul
    Pruncuţii o rostesc,senini
    Miros crud ca mărgăritarul
    Adie blând, când o rostim“( Limba noastră cea română)

    Poeta, în acest volum, este un liric al transparențelor, care pășește pe cărări nebănuite ce duc spre iubirea de Țară, iubirea de Limba Română, de Eminescu, sau Unirea ce Mare:
    “Prin România Mare
    “Răsună astăzi veste
    Fără-a avea hotare,
    Nepoților…poveste

    Se cânta libertatea
    Prin flori de răsărit
    Apusul se revarsă
    În glas de infinit

    Carpații, fără vamă
    Picturi de nedescris,
    O Dunăre și-o Mare
    Câmpii scăldate-n vis

    Acesta-i centenarul,
    Prin limba românească
    Rămasă-n vatra țării
    Cântată-n drag, acasă”(Centenarul Unirii )

    Ca un fir roșu străbate prin poeme o lirică barocă a clarității, unde metaforele au rolul unor chei ce deschid drumul spre cele mai înalte sentimente față de lutul românesc și produsul lui:
    “Prin apărarea pământului sfânt și drapelul
    Păstrat cu onoare și sfințenie, drept
    Pentru ca oaia să-și păstreze acasă mieluțul,
    Pe-același săivan, în Carpați,înțelept

    Și Dunărea să se verse în Marea Albastră
    În care se scaldă urmașii, râzând
    Odată cu surorile, părinții și frații
    Nedespărțiți de vămi , dor arzând”.(Unirea-n Centenar )

    Poetului nepereche îi sunt dedicate versuri vibrante, Eminescu este “cioplit” în marmura albă a sufletului, viața acestuia este văzută ca un spirit activ și tragic de erou a cărui oră istorică este prezentă în viața poetei, în contextual contemporaneității.
    “Eminescu cheamă marea
    Printr-un ultim, tainic dor
    În dorința-i de-nsoțire
    Printre aștri, printre sori

    În liniștea serii blandă
    Să adoarmă-n veșnicie
    Cu un somn lin, de colindă
    În pace și armonie

    Când marea-n jurul tău dansează
    Eternul vals al nemuririi
    Cântându-ți tainic albatrosuul
    Poete, Rege al iubirii”( Eminesciană…Dorință)

    Eminescu este pentru poetă cel mai frecventat și, paradoxal, cel mai inedit. Este perceput ca un om cu inima din secolului nostru. Eminescu este viu, abstras, calm și ponderabil, un adevărat tovarăși de drum.
    Poeziile următoare abordează natura cu tot ce are mai frumos și rodnic.Tablourile cuprinse în strofe cantabile capătă vigoare și esență națională românească.Fenomenele naturii sunt trăite cu intensitate, observate și studiate cu cu acribie, folosind cu echilibru arhaismele din dorința de a da culoare mediului.:
    “Ascultă cum răsare grâul
    Cum printre sălcii trece râul
    Cum crește iarba dimineaţa
    Și curge- n stropi de rouă, viaţa

    Ascultă cum se plămădește
    Un prunc, din lacrimi de iubire
    Și din “ seminţi ” de nemurire
    Când dragostea ne contopește” ( Germinație)

    O substanță românească rezultă dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adaugă stratificații istorice, își caută vocea autentică care să facă să răsune un fond estetic latin.Precum Blaga, poeta abordează fondul neconsumat, proprie momentelor în care o integrală proprie culturii noastre își caută idealitatea imanentă ca s-o exprime. Acest fenomen îl descoperim în poemele dedicate Pâinii care este văzută ca “Iubirea lui IISUS,DE VEACURI
    Şi viaţa cea din veşnicie
    Împărtăşiţi cu pâinea vieţii
    Din dragoste şi din iubire “(Pâinea vieții )

    Sentmentele Ligyei Diaconescu se îndreaptă către soțul dânsei care, urcat la Cer, veghează familia și fetița Andrada, lăsate pe acest pământ, pe care unii îl asemuiesc cu purgatoriu. Poeta își rememorează clipele fericite trăite în satul natal, alături de părinți și bunici. Toate topite într-un dor inefabil:
    “ Mi-e dor de tatăl meu frumos
    Să călărim agale
    De glasul lui ce chiuia
    Când de la coasta mă vedea
    În bucuria-i mare”(Mi-e dor de satul meu cel viu )

    Satul natal cu părinții, bunicii, rudele și sătenii lui este văzut ca un spațiu unde iubirea este liantul care unește oamenii.Poeziile dedicate acestui spațiu anistoric este o poveste interpretată ca tezaur văzut mitic.Poeziile sunt un desăvârșit exercițiu isihastic. Convorbirea cu Dumnezeu, lăsând de-o-parte mijlocitorii care aduc rânduială pământească, străveche în Carpații noștri, este o descărcare sufletească ce aduce speranță.
    “Te rog să-mi dai putere și lumină
    S-ajut pe cel rău, să devină bun
    Și să mă rog să ștergi multe păcate
    Al meu, al lumii-ntregi, vii și străbuni”(Doamne dă-mi putere!)

    Poemele acestui închegat volum sunt mesianice, sunt scrise în cultul naturii cosmice, văzute prin spații, prezența sentimentului romantic al emoției naturiste prin ce are mai divers, fixitatea prozodică, tradiționalismul xilografic de o precizie precoce în execuție creează o adevărată simfonie a versurilor scrise în spiritual noului curent proglomodern.
    Volumul Ligyei Diaconescu se constituie într-un cântec de dragoste dedicat acestui pământ românesc cu tot ce este al lui.Este un act de devoțiune, al unui suflet de mari aurore pure, de emoții înrourate.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    1 comentariu la acestă însemnare

    1. Stefan Silva spune:

      Titlul cărţii mi se pare foarte bine inspirat. FELICITĂRI, autoarei si autorului articolului.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5