Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Poezia, loc de întâlnire cu absolutul. Volumul ”Jumătate umbră, jumătate cuvânt”…

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Poezia, loc de întâlnire cu absolutul. Volumul ”Jumătate umbră, jumătate cuvânt”…

Primit pentru publicare: 05 Apr. 2019
Autor: Adrian ERBICEANU, Canada
Publicat: 07 Apr. 2019
Ediție îngrijită de D.M.GAFTONEANU

© Adrian Eerbicenu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

Scria Ion Biberi în binecunoscuta sa lucrare Poezia, mod de existență: „Omul nu se așază singur în fața universului numai pentru a stabili raporturi cu nevăzutul și taina; singurătatea nu e decît un moment de reculegere și reînvigorare, din epopeea spiritului;”  Și tot el, în capitolul final, Poet și poezie, face următoarea afirmație: „Este un fapt, aflat, pentru noi, în afara îndoielii, că poetul are o complexiune, care îl diferențiază hotărît de restul oamenilor.” Valentina Becart, aflată, cu „Jumătate umbră, jumătate cuvînt…”, (ed. Princeps Multimedia, Iași, coperta Mihai Cătruna) la cel de al 15-lea volum personal, se încadrează, fără discuție în afirmațiile de mai sus. Atunci când credeam că, ajunsă la capătul unor frământări contradictorii, poeta se va îndrepta către noi surse de inspirație, impulsul generat de vechile constrângeri și remușcări se revarsă în cascadă, amplificânduse. Poemele, pe cât par de simple, pe atât sunt de complicate. Nu ne surprinde fluiditatea textului ci ușurința transfigurării dintr-o ipostază în alta, chiar dacă planurile se repetă. Tematica poemelor pleacă de la o constantă – iubirea cu iluziile și deziluziile ei: ” Adesea, când lumânările se sting, / fantomatice stihii / se văd mărşăluind /la uşile zăvorâte, / la ferestrele unde visele mor, / într-o lacrimă…”(Din rădăcina străbună) Treptele imagisticii au sens dublu; te urcă și te coboară.  Forma lor lăuntrică se asociază stării sufletești; și cu cât pătrunzi mai adânc în lectură, cu atât ai impresia că devii parte al aceluiași întreg.. Sentimentele exteriorizate, desfășurate de-a lungul aceste călătorii, reflectă un proces afectiv extrem de intens. E ca și cum, din când în când, ai sufla în tăciuni spre a reînvigora flacăra: ” Noaptea, târziu, las / sufletul liber, / și caii, /și gândul… / și nu mai vreau să știu / de se întorc (când se întorc);/de s-ar pierde în cea mai / visată, / neîmblânzită furtună. / (ce noapte ar fi, ce alergare nebună!” (Noaptea, târziu) Realul, paradoxal, se află la timpul trecut. Prezentul contează numai atât timp cât dă aripi viziunilor retrospective. Te afli, parcă, într-o mașină a timpului, uitându-te transfigurat la tot ceea ce se desfășoară în față, fără a fi însă capabil să nu-ți întorci capul, contemplând trecutul. În poezia „Dezleagă-mă de timp” formele corporale își pierd esența, prefigurând o contopire peremptorie cu natura:  ” Dezleagă-mă de timp şi lasă-mă să curg / ca o notă cristalină / în sufletul tău uriaş, / neştiutor de moarte, / de plânsul domolit în lumină. /Îţi las nădejdea mea de fiecare zi, / să modelezi din ea, adevărul unui timp / ce nu va cunoaşte / temniţa şi noaptea nesfârșită a pământului.” Poemele, fie ele părți ale unui întreg (Din jurnalul unei zile), fie lăsate să pară independente, se întrepătrund, înșiruindu-se ca mărgelele pe o ață. Amintirile sunt, sau par a fi prea vii pentru a se ascunde după perdelele obscurității. Franchețea reprezentării lor nu lasă nici un dubiu. Dintre ficțiune și realitate, realitatea este cea care are câștig de cauză: „Când zorii îşi vor spăla trupul în roua florilor /abia trezite din vis, / când lumina lor se va strecura în primele / adevăruri netrunchiate, /eu voi fi călătorul pribeag, într-un gând nenăscut, / rămas să contemple iarba crescută pe un mormânt / fără umbră şi iubiri răsfăţându-se… / în albul aşternut al vremii.” (Ca o seară de jertfă).  Daniel Corbu, în prefața volumului, ne dezvăluie una dintre fațetele indivizibile ale întregului: „Cititorul avizat va remarca fina țesătură a poemului, chiar și atunci cînd tema e una a revoltei față de realul agresiv sau fortuna labilis, unde-și face prezența timpul devastator al ființei.” Caracteristic sensibilității feminine, autoarea folosește registrul artistic la notele sale înalte. Arcușul face vioara să freamăte: „Aşteaptă-mă la capăt de-ntrebare, /cum ramurile spre rodire / se grăbesc, /să mănuntesc cu iarba din răzoare / şi versuri albe, – lunii să-i şoptesc. /Adună-mă dintre cuvinte, /seara, / când toate stelele ies la fereşti.” (Adună-mă dintre cuvinte). Poezia, în genere, ar trebui să fie considerată ca un miracol. Traversând spațiile, ea devine un bun universal. Scrisă spontan sau îndelung gândită, ea ne este sprijin și confrate. O purtăm cu noi oriunde și oricând. La ce altceva m-aș putea gândi, citind poemele Valentinei Becart?

ADRIAN ERBICEANU,  Canada/18 oct. 2018



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.580 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5