Primit pentru publicare: 17 Dec. 2017
Autor: prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 18 Dec. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Poezie și colindă

             Fiul veşnic al Părintelui ceresc vine între noi, oamenii

                                                      ”Nicio sărbătoare-n lume
                                                                                 Nu are mai frumos nume
                                                                                 Ca Nașterea lui Hristos
                                                                                 În Betleemul frumos.”   (Colind)                                                          

Și Doamne, cât de frumoase și  preafrumoase sunt colindele noastre! ”Eu am călătorit mult prin lume-spune prof. Th. Coman de la Facultatea de Teologie din București– dar nicăieri nu am aflat atât de multe și de frumoase colinde ca la noi Sunt atât de mult, încât le avem pe provinciile românești: colinde din  Muntenia, colinde din Moldova, din Banat, Maramureș etc..” Poate neamul nostru, trecut prin grele încercări  ale istoriei are o sensibilitate aparte, un fior când este vorba de cele ale credinței, ale dragostei pentru Dumnezeu.
De la începutul creștinării noastre, norodul, oamenii simpli s-au bucurat de Cel mai mare eveniment al istoriei: venirea lui Dumnezeu între oameni. Fiindcă zice Sf. Ioan Damaschinul că ”de la Adam și Eva încoace, până la Nașterea lui HRISTOS nimic nou nu s-a întâmplat sub Soare.” S-au succedat generații după generații, au trecut zile și ani și secole, popoare au intrat pe scena istoriei și s-au stins, dar acum se întâmplă ceva cu totul nou și unic în toată istoria: Dumnezeu –a doua Persoană A Sfintei Treimi- își părăsește strălucirea plină de slavă a Împărăției Sale, și vine să locuiască între noi, oamenii.
    ”Fericiţi sunteţi voi , care vedeţi acestea –zice Domnul IISUS ascultătorilor Săi- căci zic vouă că mulţi regi şi profeţi au dorit să vadă una din aceste zile şi nu le-au văzut.”
 Colindele duc în lume vestea fără seamăn a Nașterii lui HRISTOS. Întâii autori  de colinde sunt oameni din popor, al căror nume nici nu s-a păstrat, fiindcă nu acest lucru era important. Poeziile, cântecele creștine ce le auzim la strană, colindele, pun în prim-plan chipul fără asemănare al Fiului lui Dumnezeu, fac să strălucească slava lui, nu slava proprie, cum fac autorii lumești.             Aoroape toți marii scriitori  au glorificat în scrierile   lor Nașterea Domnului: Alecsandri, Heliade Rădulescu, Eminescu, Ion Creangă, Octavian Goga, Vasile Militaru, Traian Dorz, Costache Ioanid, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Otilia Cazimir, Nina Cassian,Elena Farago Milly King   și sute și sute alții, faimoși sau mai puțin cunoscuți.. Astăzi, spiritualitatea satului este în scădere, nu se mai scriu colinde ca altădată, dar în mediul urban vedem răsărind cântăreți și compozitori de muzică populară sau cultă, care compun colinde care se cântă în concerte, la strană sau  sunt preluate  de publicul larg, dacă sunt scrie cu har:  cazul unui Ștefan Hrușcă, Fuego, Raul sau alții sunt tipice. Căci ce este pozia, colinda? De ce ne place? Fiindcă ele vestesc pe Dumnezeu și iubirea lui milostivă fără seamăn, fiindcă sunt frumusețe concentrată, au  ritmică și o linie melodică. Un mare scriitor, martir al stihuirii creștine a fost Vasile Militaru, din care vă redau poezia

 NASTEREA DOMNULUI

 Pe cer, în noaptea ceea, ardea un colb de stele
De-asupra omenirii cu pãcãtoase gloate,
Cu Regi, pe fruntea cãror sclipeau Coroane grele,
Cu-Impãrãții supuse pe veci pieirii toate…

 Si-atunci, in noaptea ceea, seninã si adâncã,
Zãrirã Magii lumii, pe cer, o mare stea, –
O stea strãluminatã, nemaivãzutã încã,
Si-au fost purces cu daruri, cãlãuziti de ea !…

Cãci – cititori in stele fiind- în noaptea humii,
Trei Magi stiau cã vine, cu strãlucire foarte,
Iisus-Mântuitorul sau Impãratul lumii,
Cel  Care-avea sã calce cu moartea peste moarte..

Ei au stiut cã’n lume Cel care-avea sã vinã,
Va ‘ntuneca, prin Mila-I, toti Regii si-Impãratii :
La slabi, va da toiege, la orbi va da luminã,
Va sãtura flãmânzii, va adãpa ‘nsetatii !…

Si L’au aflat pe-Acela a Cãrui sfântã milã,
Ca soarele venit-a pe oameni sã-i mângâe, –
Si Magii ‘ngenunchiarã pe umedã argilã,
Si daruri I-au dat: aur, si smirnã, si tãmâe !…

Atunci, berbecii, boii, viteii si asinii,
Cu-al rãsuflãrii abur, au încãlzit pe-Acel
A  Cãrui sfântã frunte urma s-o -ncingã spinii,
Si -n cuie mari, pe Cruce, sã-L batã  Israel.

      Iată-ne aşadar acum, la sfârşit de an, când prin post şi rugăciune, după puterea fiecăruia, aşteptăm ca Mesia să se întrupeze iar şi iar în peştera sufletelor noastre, ca o şansă continuă de a-L  afla şi a-L adora precum păstorii şi magii, pe Împăratul lumii şi al Universului, Fiul lui Dumnezeu, „prin care toate s-au făcut şi fără de Care nimic nu s-a făcut din cele câte s-au făcut”-precum glăsuieşte cu simplitate şi măreţie Sf. Evanghelie după Ioan.
Vine! Vine IISUS! Vine Izbăvitorul, Salvatorul umanităţii! Vestea înfioară mulţimile, care ştiu că este vremea împlinită. Aşa au spus profeţii (de la protopărinţii Adam și Eva, la patriarhi, Moise, în Psalmii davidici şi impresionant, prin profetul Isaia), precizând cine este Acela şi cum ne va mântui, apoi epoca, neamul din care se va naşte şi prin profetul Miheia, chiar  locul: ”Şi tu, Betleeme Efrata, mic eşti între miile lui Iuda; din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia lui este din  zilele veşniciei”.
Colindele rememorează uneori vesl, alteori  melancolic  povestea întrupării Fiului lui Dumnezeu dintr-o fecioară  Preacurată precum crinii Hebronului: ”
 ”Colo sus, în vremea-aceea,? În frumoasa Galilee/ O fecioară viețuia/ Și Maria se chema”.La ea vine în strălucire îngerul Gavriil: ”Nu te-mspăimânta, Maria,/ Că vei naște pe Mesia./ Fiul Domnului va fi/ Și Iisus se va numi.”
Spre nemărginita surprindere a tuturor trufaşilor din lume, Mesia nu vine ca un cuceritor, ca un suprarege, care să zdrobească şi să supună neamurile pământului şi mai ales pe romanii asupritori, așa cum visau conducătorii evreii. Nu-şi arată puterea nemărginită, ci numai înţelepciunea dumnezeiască spre a ne schimba viaţa şi a ne ridica la cer. Nu-şi arată frumuseţea la care privesc cu nesaţ îngerii, heruvimii şi serafimii, ci îmbracă sărăcăciosul nostru trup, umilele noastre haine; primeşte a-i fi maică o fecioară smerită, cu suflet preacurat, model   prin toate veacurile.. Nu ne orbeşte cu strălucirea venirii sale, ci e „smerit şi blând cu inima” cum însuși va spune, în cea mai umilă formă cu putinţă: sub chipul unui copilaş plăpând, născut într-o peşteră de dobitoace. ”Dar…poate mai bine între dobitoace– spune Velimirovici, Apostolul Serbiei, fiindcă dobitoacele nu au păcate”

                          ”Şi a fost Isus copil…
                          Fără leagăn, fără slavă.
                          Şi-n fiinţa Lui firavă
                          au pătruns fiori de ger.
                          Şi a fost Isus copil,
                          ca să aibă toţi copiii
                          Tată-n cer.

                          Şi a fost Isus sărac.
                          Cel mai trist dintre copii.
                          Şi a fost Isus sărac, ca să aibă toţi săracii bogăţii.

                          …. Şi a fost Isus un miel… ce-l pândeau pe-afară leii
                       – şi din culmile Iudeii şi-n pustiul arzător -.
                          Şi a fost Isus un miel, ca să aibă-n El toţi mieii un Păstor.
                                      ( Costache Ioanid, ”Și a fost IISUS copil”)

  Colindele  românești dovedesc sufletul bun și curat al celor mulți din neamul românesc. Ne arată iubitori de Dumnezeu, preamăresc pe”nou venitul” din cer, împărtășesc bucuria cerească a cerului, îngerilor, păstorilor:
”Cerul și pământul în cântec răsună/ Îngeri și oameni cântă împreună/ Din cer, Cuvântul în trup se arată/ Noaptea din lume zi se face-ndată.”;
.”La Betleem, colo-n jos/ Cerul arde luminous,/ Preacurata naște astăzi pe HRISTOS” .Colinda  deplânge și  se arată plină de compasiune pentru sărăcia Maicii Preacurate: ”N-are scutec de-nfășat,/ Nici hăinuțe de-mbrăcat/ Preacurata, pentru pruncul de-mpărat” -mângâind-o peste veacuri: ”Nu mai plânge, Maica mea!…/ Nu mai plînge, Maica mea!/ Scutecele noi ți-om da/  Pentru Fiul de-mpărat” Se arată deci un popor milos, așa cum îi  place  lui Dumnezeu să fim, căci zice: ”Milă voiesc, iar nu jertfă”.
   Dumnezeiescul prunc  doarme în iesle, El, mielul cel bland al Părintelui ceresc, la care privesc cu mirare ceilalți miei, aduși de păstori. Boii și asinii îl încălzesc cu suflarea  caldă, împlinind chiar de pe acum  o zicere din vechiul Testament, că ”Boul și asinul își cunosc Stăpânul, dar Israel nu mă cunoaște.”
 Lumea în care coboară acum Fiul lui Dumnezeu ”spre a o cerceta, spre binele acesteia”, cum a profețit  Enoh în Cartea sa, scrisă înainte de potop este o lume rece, în care, din varii motive, ospitalitatea e dificilă, ba chiar imppoibilă:
  ”Copilule, cu ochi senini/ Tu iarăși vii printre străini/ În peșteră, pe paie reci,/ Tu iarăși capul ți-l apleci/….pentru ca spre sfârșit, colinda să deplângă pe cei din lume, care și azi îl resping pe HRISTOS: ”Copilule, sărman copil,/ Curat ca roua lui april,/ De-atâta vreme tu petreci/ La ușa inimilor reci.”
     Unii îl vor primi cu dragoste, alții cu ură, încă de la naștere, împlinindu-se înfricoșătoarea profeție a dreptului Simion: ”Iar pruncul acesta este spre ridicarea și căderea multora din Israel”:

                        O, ce Prunc, ce Prunc ciudat

                        s-a născut In Canaan,
                        într-un staul, pe-un suman !
                        Unii spun că-i un sărman.
                        Alţii spun că-i lmpărat.
                        Unii spun că-i un viclean.
                        Altii spun că-i minunat !

                        O, ce Prunc, ce Prunc de soare
                        s-a născut în Betleem,
                        între vite care gem !
                        Unii văd în El blestem.
                        Alţii văd în El salvare.
                        Unii văd un trist poem.
                        Alţii văd un rai în floare.

  O altă creație arată situația teribileleor contraste din ființa lui IISUS, care este ”totul în toate.”

                       DORMI, COPILE,  

                       Dormi, Copile Rege,
                       Domn şi rob sub Lege,
                       Slugă fără plată,
                       Prunc la piept şi Tată.

                        Dormi, Odraslă mică,
                        Maica Ta Ți-e fiică.
                        Dormi uşor la sân,
                        Roadă şi Stăpîn.

                        Dormi uşor, Copile, troienit de zile,
                        Inger de departe, Preot fără moarte.

                        Tu vii din Lumină, noi, de jos, din tină.
                        Tu, din Raiul sfînt; noi, de pe pămînt.

                        Dormi, Copil de taină, bogat fără haină,
                        Păstor fără stînă, Logos în ţărînă.
       ( Spune  monahia Zorica Lațcu într-o teologie a lucrurilor ce nu s-au mai văzut sub Sfântul Soare.)
      Imaginea magilor călăuziți de o stea minunată, a dat naștere la frumoase poezii în care aceștia sunt cântați pentru truda lor sfântă. Astronomul Johannes Kepler a calculat și a găsit că ar fi fost o cometă ce a apărut pe vremea Nașterii lui IISUS, dar  miraculosul astru n-a avut comportament nici de cometă, nici de stea, căci stelele par fixe, iar cometele au o direcție neschimbătoare.  Steaua  magilor este  ”o stea înțelegătoare”  -spune Sf. Ioan Gură de Aur. Ea se ridică și se coboară, după nevoile călătorilor, se oprește odată cu ei. Apoi iar se ridică. În preajma Ierusalimului, se ascunde, ca să-i lase să întrebe unde s-a născut un mare Împărat. Astfel, magii sunt și vestitori plini de curaj ai lui IISUS, în cuibul vrăjmașului Irod, care turbează de furie (după cum este prezentat într-o scenetă):
”Un nou împărat apare /În faţa lui Irod cel mare?/ Nu se poate, nu se poate,
Acum îl trimit la moarte.
Un soldat:   Linişteşte-te- mpărate!  Linişteşte-te, împărate!
Regele-i abia născut,
Este mic şi e plăpând.
Irod zice:   Tu să taci, soldat nerod! Cum crezi tu, oare, că  pot,
Eu, magnificul Irod,  să domnesc netulburat, /Când mă văd ameninţat
De-acest rege salvator, /Aşteptat de ăst prost popor?

      Plecând magii de la fățarnicul Irod, steaua apare iar, să-i călăuzească.  Toate stelele merg dinspre apus spre răsărit, dar msteriosul astru a mers  invers, dinspre Persia spre Apus, iar apoi o ia spre sud, până la Betleem și în urmă,  strălucește  orbitor deasupra ieslei unde se află Pruncul dumnezeiesc  și Maica Sfântă și Iosif și păstorii. Magii au venit călăuziți de stea, căci erau cercetători ai cerului, oameni instruiți, astronomi am zice noi, iar Dumnezeu i-a călăuzit potrivindu-se cu gândirea lor, dar la întoarcere îi vedem pe Baltazar, Melchior și Eliazar creștini, căci sunt călăuziți de înger după ce s-au închinat. Bine și frumos zice colindul maicilor  de la Mănăstirea Cămârzani: ”Și s-au sfințit și s-au slăvit/  Și-acei ce L-au primit.” ;
   „Cum poţi să te sperii de un copilaş? Putea să se nască în palate, între prinţi şi regi, iar apoi să emită un ordin, dar atunci unde ar fi fost libertatea noastră?” se întreabă Ioan Hrisostomul, Chiril al Alexandriei  şi Nicolae Velimirovici, apostolul sârbilor.  Dumnezeu nu vrea să silească pe nimeni. Cine iubeşte nu sileşte, iar „Dumnezeu este iubire”. Aşa ni-L face cunoscut ucenicul Ioan (în Epistola I), ajuns  Apostol al iubirii celei dumnezeieşti.
„Căci gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre și pe cât de departe sunt răsăriturile de apus, pe atât sunt de departe gândurile mele de gândurile voastre”- spune Domnul prin  proorocul Isaia. Trufia, pofta de putere şi mărire, îngâmfarea şi dispreţul sunt ale potrivnicului, iar acestea dovedesc slăbiciune, un spirit bolnav. „Dumnezeu este iubire”, iar iubirea înseamnă armonie şi pace nesfârşită, bucurie neînserată, fericire cerească. Ca şi acum două mii de ani, suntem chemaţi iar la ieslea din Betleemul Iudeei, să-l vedem pe Pruncul împărat. Este Împărat mare cum n-au mai fost şi nu vor fi nimeni dintre stăpânitorii vremelnici ai pământului., chiar dacă este doar un copilaş.  „Pe Fiul în al Său nume,/ Tatăl L-a trimis în lume/ Să se nască / Şi să crească, / Să ne mântuiască.”( O, ce veste…) El este Păstorul Mare, Maimarele tuturor păstorilor.

 Toate secolele ce aveau să vină se miră de această minune, ca HRISTOS să se nască neștiut, dintr-o fecioară umilă, pe care Dumnezeu a acoperit-o –zic Sfinții Părinți Origen și Clement Alexandrinul și Justin Martirul– ca diavolul și dușmanii Săi omenești să nu știe cine este Fecioara, arătând-o lumii ca fiind logodită cu dreptul Iosif. I-ați auzit cum spuneau: ”Dar nu cunoaștem noi pe tatăl lui și pe rudeniile lui?” , smintindu-se. Dumnezeu le-a trimis o lucrare amăgitoare, pentru sufletul lor plin de răutate.
„Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu  s-a dat nouă şi stăpânirea este pe umărul Lui şi se cheamă numele lui:    Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să vină. Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea lui nu va avea hotar.” (Is.9.5-6).
Pentru  copii mai ales și  -vorba lui Sadoveanu. ”pentru toți copiii până la  70 de ani”, avem o poezie ă duioasă a lui Coșbuc:

IN SEARA DE AJUN

A venit la mine mama
Și mi-a spus c-un zîmbet bun:
– Puiule, stai treaz, ia seama,
Și ascultă toată gama
Cîntecelor de Crăciun!

Clătinînd apoi fereastra,
Vântul mi-a şoptit uşor:
– Puiule, în noaptea asta
Îşi despică norii creasta
Și vin îngerii în sbor…

Iar o vrabie măruntă ciripi de pe pervaz:
– Puiule, stai treaz şi-ascultă…
Ia auzi… ce oaste multă!…
Nu dormi!… Auzi? Stai treaz!…
Am răspuns la toate: Bine.
Şi… am adormit in pat…
………………………..
Iar tîrziu, din zări senine, a venit Isus la mine
Și, zîmbind, m-a sărutat.
     Neamurile pământului zăceau în întunericul necunoştinţei, precum zac şi astăzi cei care nu-l primesc  pe HRISTOS, dar iată că li se face cu Nou-Născutul din Betleem o mare şi profetică promisune prin acelaşi Isaia: ”Îndrepta-voi pe cei orbi pe drumuri pe care nu le cunosc, pe poteci  neştiute îi voi povăţui; întunericul îl voi preface înaintea lor în lumină şi povârnişurile în câmpie întinsă…Surzilor, auziţi, orbilor, priviţi, vedeţi!” Dar…numai dacă vrem. Dumnezeu nu forţează uşa inimilor noastre.
     Crăciunul este Sărbătoarea Darurilor, fiindcă Părintele ceresc ne-a trimis în dar  ceea ce avea mai de preț, într-un gest de mare delicatețe: nu înger sau arhanghel, ci pe însuși Fiul Său. ”HRISTOS de nu se năștea,/ Lumea-a iadului era”. Dumnezeu e singurul cu adevărat bogat în Univers, dar nu vrea să-L iubim pentru negrăita slavă plină de strălucire a Împărăției Sale, ci pe El, ca Părinte și Binefăcător al Universului și fiecărui om în parte. Vom arăta aceasta cu o scurtă întîmplare cu un fiu de rege care a ajuns pe tron în locul Tatălui său.

    Nu apucase să se însoare, având abia vreo douăzeci de ani și boierii, sfetnicii  toți se oferiră să-i aducă pe cea mai frumoasă fată de sub Sfântul Soare.
      -Nu, nu, mulțunesc! – a spus tânărul rege. Eu vreau o regină care să mă iubească pe mine, nu pentru tron și bogățiile regatului.  Degeaba o fi frumoasă și sufletul n-o fi de nimic. Eu o să-mi aleg soața regină, nu voi!
   Și-a pus un sfetnic credincios să conducă regatul și a luat haine simple, sărăcăcioase, de meșter dulgher, căci îi plăcea dulgheria (precum dreptului Iosif și lui IISUS însuși), apoi porni la drum. Se opri undeva, într-un sat, departe de tot și începu a striga pe ulițe: ”repar uși, repar geamuri, fac lavițe și scaune; repar uși!”. Și-a găsit de lucru, iar oamenii îl chemau, ba unul, ba altul.  A văzut fete și feciori, lume simplă și într-o zi o fată care i-a atras atenția, fiind foarte frumoasă, sfioasă, cuminte ca un înger –tocmai pe gustul lui. A început să meargă  -cu motiv; fără motiv- mai des pe ulița ei, se salutau, iar după o vreme chiar s-au împrietenit.
     Dar să vedeți nenorocire, când au aflat părinții…
    -Ești nebună, măi fată? ziseră ei. Pe trențărosul ăsta, pe coate-goale vrei săl iei tu, fată de gazdă? Ne faci de rușine! Doamne, să nu te mai vedem cu el, că…
     -Dar nu știți ce blând și respectuos e! Și cine-i mai frumos ca el în satul nostru sau în alte sate?
  Părinții o certară,  se purtară rău cu ea, nu mai spun, o și bătură.  Feciorul privea la toate ce se întâmplă, cu mare supărare. După o vreme, o veste grozavă se auzi în sat: CICĂ REGELE VA TRECE PRIN SATUL LOR DE MUNTE mâine la amiază.. Mare minune, fiindcă de sute și sute de ani nu se mai pomenise să vină la ei însuși majestatea sa.
      Lumea, ”cu câțel și purcel”- cum se zice, se adună a doua zi în haine de sărbătoare în mijlocul satului.   Se așeză între ei și dulgherul ce avea într-o trăistucă  uneltele sale. Și iată, alaiul se apropie….și vine, vine și o caleașcă falnică, strălucind în soare. Acolo trebuie să fie regele!!  Dar…când se apropiară…minune! Caleașca era goală. Nimeni. Toți ochii încremeniră. Dintre falnicii slujitori ieși unul cu o înfățișare măreață și făcând o plecăciune înaintea dulgherului, îl invită în caleașcă.

”Doamne ferește! Dulgherul!! Ce ne văd ochii!!  Amărâtul de dulgher…adică …Phii!!” Oamenii…să leșine nu alta.
La caleașcă, marii slujitori îi puseră pe umeri o hlamidă regală și coroană de aur și toți i se-nchinară. Tânărul rege  îi lăsă și se îndreptă spre fata  lui dragă, care sta cu părinții  și, întinzându-i mâna,  îi spuse:
     ” -Vrei să fii soția mea? Vrei să fii regina mea? ” Apoi alaiul regal plecă și se șterse din ochii lor.
   Satul acela suntem noi, iubiți cititori…noi, cei ”mulți chemați; puțini aleși.”
  O, milostive Stăpâne şi Împărate al veacurilor, Dumnezeule al nostru, Care ai binevoit a veni între noi, Cel ce îndreptezi paşii omeneşti, îndreaptă şi cărările smeritelor noastre vieţi, spre a te cunoaşte şi a te iubi pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Lumina cea neînserată ce străluceşte în întunericul acestui veac neguros şi învolburat.  Căci Ţie ţi se cuvine slava, cinstea, închinarea şi iubirea inimilor noastre, acum şi în veci, dimpreună cu al Tău fără de început Părinte şi cu Sfântul Duh, Dătătorul de viaţă, în veacul cel de acum şi în veacurile ce vor să vie.