ALINA CRISTINA JUCAN

Când vei veni iar
cu părul negru răsucit
în jurul gâtului
chiar mort fiind
lipeşte-ţi fruntea
de fruntea mea.
Umbră jelită ai rămas
şi iubita-ţi desenează
peşti roz pe ziduri albastre.
Acuză, acuză, strigoi
nici un cancer al sufletului
nu m-ar putea face să uit
ziua în care prăbuşiţi am stat
pe patul tinereţii noastre
cu încheieturi înroşite
dar în ochi nu ne-am privit niciodată.

Iţi aminteşti râsul,
suferinţa minunată şi închipuită a tinereţii?
sângele meu curgând
în vena ta deschisă,
spate în spate, am dormit
în patul neîndurător,
vântul din carnea mea,
langoarea trupului tău,
dar în ochi nu ne-am privit niciodată.

Mai trăieşti să auzi
în continuare vocea cântând?

Ah, prietenă a timpului apus
printre crengi şi buchete amare
arată-te.
vino la serbarea sfârşitului nostru
vino în spitalul în care m-ai strigat
cu strigăt vesel
vino, căci timpul te împinge,
iar tu mai dansezi rock’n’roll.
Când vei veni iar
adu cu tine cântecul şi vinul
ce l-am băut în toţi acei ani
prin alei misterioase.
N-am ştiut nimic
niciodată, mereu totul.
Ai uitat să-ţi iei viaţa.
De oboseală, prietenă.
Arată-te.
Râzi cu râsul tău polifonic.
îţi aud vocea şi rezist
pentru că într-o zi
într-o augustă conjunctură
poate vom muri.
Cântă-mi această muzică
pentru că plantele să învie
precum noi altădată
ne trezeam în mijlocul nopţii
încercănaţi, îndrăgostiţi
de sexuala voce
a tinereţii şi deznădejdii.
Umple paharul de lângă
mâna-mi roză ce-a mângâiat
obrazuri triste şi capete nebune.
Ştiu că poţi cânta
această muzică binecuvântată
pentru ascultarea căreia
merită să respir.
Te voi auzi?

Capul înfundat în pernă
aura zdrobită a fiecărei zile
şi paşii întrecându-se în ritmul
nepreţuit al valurilor de-ntuneric.
Spre soarele iernii dacă întinzi mâna
în primăvara eternă de-ţi laşi
gândurile să vorbească
prezentul se hrăneşte cu prezent.
Deschide partitura aurie
şi sângele cald al nocturnei de Chopin
îţi va stropi cămaşa descheiată
şi îţi va elibera sufletul
definitiv.

Pe treptele pierzaniei
îţi aud din nou paşii
totul a atât de simplu
e speranţa de a lipsi
din timp în timp
din propriul spaţiu
evanescent ca un parfum.
Pentru a mă întoarce
de inefabilul dulce-amar
al zilelor trecutului.
Cu mintea sălbăticită
de nostalgia fiinţelor învinse.