POEZII, Paul Mircea IORDACHE

Frumoasa ciută

Ceva era tulburător în zare,
Şi ochii vii ai ciutei stau ţintiţi,
Din văi răzbat noi urlete de fiare,
Iar nările-i ţâşnesc aburi fierbinţi.

În toamna asta nu avuse parte
De cerbul ei măreţ, imperial,
Pădurea-şi dezbrăca frunzele toate ,
Lăsând-o şi mai singură pe deal.

Iar ochii ei erau o noapte-adâncă,
În care se-oglindea ceru-nstelat
Şi ea chema mereu, încă şi încă,
Doar poate auzi-va cel chemat.

Ştia că-n vale se trezeşte moartea,
Din somn de peste zi, şi-o va căta,
Dar ea continuă să-şi cheme partea,
Sperând că zeii o vor asculta.

Aleargă tot mai sus, pe stânci înalte,
Cătând mereu, în steiuri, un răspuns…
Pare-se , codrul e vrăjit de moarte
Şi tot ce-i viu, este ţinut ascuns.

Nu s-a trezit nici când atinse piscul
Şi încă mai credea în Paradis
Când, săgetând prin aer spre înalturi,
Frumoasa ciută cădea în abis.

31 octombrie 2007

JOCUL UMBRELOR

Fraţilor mei de pe valea Cotmeanei

Se prelingeau, în faţa noastră, umbre,
Unduitoare-n fiecare pas,
Iar soarele, stăpân peste tenebre,
Ardea din nou pământul, şi-aşa ars.

Părea un dans halucinant de umbre
Ce-n sincronism se plimbă pe ogor,
Şi izvorau din mine şi din tine,
Ca poalele de munte cu izvor.

Complice era soarele din spate
Ce proiecta mereu al nostru mers
In faţa noastră, ca un curs de ape,
Ca o umbrire peste univers.

Si-atunci văzusem ce asemănare
Era în mersul umbrelor pe drum;
O nouă formă de certificare
Trimisă nouă, de părinţi, postum.

Mergeam în transă, dus mereu de umbre
Şi eu vedeam alăturea cu noi
Mergând din ce în ce mai multe umbre,
Ca, din morminte, evadaţi strigoi.

Strămoşii mei mergeau cu mine-alături…
O, Doamne, ce fantastic şi dantesc
E dansu-acestor umbre peste haturi
De timp, ca îngerii pe-un drum ceresc.

Dar jocul n-a durat o veşnicie…
Mergând spre dreapta, umbrele-au rămas….
Şi-abia atunci m-am smuls din reverie,
Fiind mâhnit, ca după parastas.

10 septembrie 2007