Pop Stelu – Iubirea Mea…zâmbetul durerii de pe cruce!

Îngerul meu păzitor…

te-am întâlnit pe tine-
Îngerul meu păzitor,
suflet alint ce pluteşti la mare depărtare,
tu , ce priveşti clipa cum dispare-n zare,
şi-ţi laşi gândul curat pe timpul trecator…

lasă- mă
să te cuprind în gând şi-n suflet,
să te aduc pe unde în grădina mea de vise,
în grădina mea de dor-
aici,  unde m-am cufundat în clipa de tăcere,
şi fiecare suras,

fiecare raza de lumină-

e-o simplă mângîiere,
aici,  unde m-am scăldat în lacrima universului,
şi-am udat cu roua dimineţii floarea mea,

floare mea ce vreau să-ţi-o dăruiesc,
lasă-te cuprinsă de dor,

de dor nebun de mine,
și vino…
vino-n lumea mea de vise-
în lumea mea de dor…
vino să-ți dăruiesc
Iubirea Mea.

 Adu-ți aminte…

când umbra ta va trece cu greu prin ceaţa vieţii
şi faţa ta crispată se va topi-n neant…
adu-ţi aminte de mâna ce-ţi alina durerea tristeţii
şi-ţi săruta cu drag privirea în roua dimineţii.

Acum…

…n-a mai rămas nimic între noi doi
doar gropile din suflet umplute cu noroi;
regrete

suspine

păreri de rău şi plâns
tisteţi amare şi gânduri de neînvins…
durerea mea mă-îneacă în lacrimi şi suspine
de ce

acum

nu vine nimeni

nimeni la mine?
Ohhh…

cât aş fi vrut… cât aş fi vrut… să fii aceea- tu
să-mi mângîi faţa…inima şi sufletul.

Trista tăcere…

(plâng
regret…
îmi caut resemnarea)

îmi plec ochii în roua dimineţii
în ea îmi descătuşez chinul tristeţii
e vremea unui nou început
ce-a fost

a fost doar timp pierdut
a fost un vis

o speranţă

o dorinţă
în mine  nu mai am nicio voinţă
nu vreau doar vorbe meşteşugite şi cuvinte
vreau un zâmbet sincer care nu mă minte
o mână întinsă

o simplă mângîiere
nu am rămas decât cu

trista mea tăcere.

Sunt iarăși trist! 

Sunt iarăşi trist şi sufăr în tăcere,
vreau să te rup din piept cruntă durere,
să strig, aş vrea, dar nimeni, nimeni nu aude…
voi unde sunteţi, voi unde-aţi dispărut inimi nude,
voi urechi de auzit şi ochi de văzut
prin ce labirinturi aţi dispărut,
voi suflete curate şi vise neîmplinite
în ce abisuri v-aţi ascuns şi staţi pitite?
îmi strig durerea şi tristeţea-n vânt…
am să le adun pe toate,
să le îngrop adânc, cat mai adânc în pământ…
mi-e trupul golit de-atâta tristeţe,
căci nu mai vine nimeni, nimeni, să mă răsfeţe,
să-mi pună pe buze surâs, plăceri, suspine…
nu vine nimeni, nimeni, să pătrundă-n mine-
în trupul golit de carne şi sânge
stă sufletul meu nebun, ce mereu plânge,
fiind zdrobit de lumină şi ars de dor,
astăzi…acum…vreau să mor!

P.S.