Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Florin Piersic, Arhiva personală
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Florin Piersic s-a născut la 27 ianuarie 1936, la Cluj (astăzi, Cluj-Napoca). A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (în prezent, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București (1957). A fost căsătorit de trei ori și are doi fii. A jucat în zeci de piese de teatru, în 63 de filme artistice și într-un serial de televiziune, efectuând sute de turnee în țară și în străinătate. A editat albumul de autor „Hoinărind printre amintiri în lumea muzicii lui Dan Iagnov” (compact disc, 2009) și colecția de înregistrări „Omul cu 100 de chipuri” (digital video disc, 2006). Este autorul volumului „Viața este o poveste” (2022). A primit numeroase distincții, între care Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a V-a (1967), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2002), Premiul pentru întreaga carieră (2009), Medalia de Aur a Artelor Transilvane (2009), Premiul de Excelență (2014), Medalia „Mihai Eminescu” (Republica Moldova), titlul de Artist al Poporului (Republica Moldova, 2016), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Ofițer (2016), Colanul Marii Uniri (2018), Ordinul eparhial „Mușatinii” (2021) și Diploma de Excelență (2021). Fostul cinematograf „Republica” din Cluj-Napoca a primit numele său (2011), este cetățean de onoare al mai multor orașe (Bacău, Baia Mare, București, Caracal, Cluj-Napoca, Galați, Iași, Oradea, Sighet și Suceava) și deține cetățenia Republicii Moldova (2012). A apărut în mai multe reclame comerciale (din 2013), iar Romfilatelia a emis un timbru cu chipul său (2014).

Cântăreț și actor de film, teatru, divertisment, televiziune și radio, Florin Piersic este un strălucit simbol național și un monstru sacru al artei dramatice și cinematografice românești. Cu stilul său simplu, direct și fermecător, a cunoscut celebritatea printr-o carieră de excepție, dar, mai ales, dragostea necondiționată a românilor prin căldura umană a sufletului său. Interviul de mai jos a fost realizat la 20 mai 2003, la Iași.

– Lângă mine, se află cel mai iubit actor român; te salut, Florin Piersic!
– Îți mulțumesc foarte mult pentru felul în care ai început; îmi convine extraordinar, pentru că un sondaj al Televiziunii Române m-a clasat astfel, cu un procentaj excepțional; îți dai seama că, pentru mine, nu poate exista bucurie mai mare. Și am să-ți spun de ce: ca actor, cei ce te votează nu se gândesc la rolurile pe care le-ai jucat în filme sau în teatru – în fine, la toată activitatea ta –, ci la omul din tine, cum ești, cum povestești, cum te apropii de ceilalți. În afară de președintele statului, care merge, și el, de colo până colo, fiindcă asta e meseria lui și de aia e președinte, și nu hingher, mai mult ca mine nu umblă nimeni. Eu mă întâlnesc cu oameni din toate categoriile sociale, mă apropii de ei, îi ascult, am răbdare, fac poze cu ei și le dau autografe, dacă-mi cer lumânări la biserică, le dau de la mine. Nu mă întrerupe, că vreau să-ți spun de ce! Eu m-am născut în zodia Vărsătorului și sunt umanitar; dacă nu sunt prieten cu toată lumea, degeaba trăiesc. Pe tine, te știu de zece ani; te-ai schimbat, pentru că ți-ai lăsat barbă ca să te dai mare cocoș prin Iași, dar, dacă-ți dai barba jos, ești ăla pe care l-am cunoscut atunci. Mor de dragul tău și de aceea am venit să mă întâlnesc cu tine, cu toate că sunt foarte obosit, fiindcă, aseară, am jucat, la Bacău, unde am fost primiți extraordinar, comedia Logodnicele aterizează la Paris, a lui Marc Camoletti, pe care, diseară, o vom prezenta și aici. Mi-e drag de orașul ăsta și de tine de numai pot! Auzi, tu știi bancul cu bulangiii? N-ai de unde, așa că ți-l spun eu. Unul îl întreabă pe altul: „Tu ești căsătorit?” „Nu, că sunt bulangiu.” „Da’ frate-tu e căsătorit?” „Nu, că și ăsta-i bulangiu.” „Da’, la voi în familie, nimeni nu iubește femeile?” „Ba da; soră-mea!” …Eu acuma turui întruna ca să mi se încălzească glasul, pentru că, gândește-te, am jucat la Suceava, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc și Bacău, ori e destul de greu; dar nu pentru că am o vârstă, fiindcă mă mișc bine și iubesc această meserie, însă gâtul ăsta e făcut din carne, piele și sânge și nu poate rezista la nesfârșit – nu la cât vorbesc, ci la felul în care o fac, că eu nu ciripesc din vârful buzelor, ci pun suflet în fiecare cuvânt. Ziceam cât de drag mi-e Iașiul, pentru că orașul ăsta a însemnat, dintotdeauna, pentru mine enorm, cu amintirile pe care le am cu adorații și regretații mei părinți Vera și Ștefan Piersic, care erau bucovineni: mama era fiică de preot din Valea Seacă [astăzi, satul Valea Moldovei, comuna cu același nume], iar tata provenea din satul Corlata [în prezent, în comuna Berchișești] – amândouă în județul Suceava. Când aveam patru ani, locuiam pe Strada Rece, la numărul 10 [astăzi, 5], vizavi de [restaurantul] Bolta Rece, în casa poetului Mihai Codreanu, care era prieten cu părinții mei; el stătea la parter, iar noi – la etaj. De atunci, știu sonete ale lui, dintre care îți voi spune acum unul:
Mi-e sufletul un saltimbanc grotesc,
Așa cum se-ntâlnesc prin iarmaroace,
El – vrea, nu vrea – e nevoit să joace
Pentru plăcerea celor ce-l privesc.

În mine, plânge râsul omenesc
Și râde lacrima, pe când cu voace
Zadarnică, de goale poloboace,
Străine patime maimuțăresc.

Așa mă știu. Vibrez cu toate-aceste
De-a vieții fiecăruia poveste,
În clipa când o spun la spectatori.

Iar, dezgustat de-atâtea măști de vise,
De-mi pierd în alții eul uneori,
Când ies din scenă, scuip între culise…
[Actorul]

– Cât ai locuit în Iași?
– Doi ani. În 1940, părinții mei s-au refugiat la Cernăuți, unde tata a fost medicul veterinar-șef al județului. În 1942, când aveam șase ani, sora mea s-a înecat în Prut – tu cunoști această poveste. Mama a plecat să culeagă plante pentru soldații de pe front, spunându-i: „Lucica dragă, să nu cumva să faci baie în Prut, că e foarte periculos.” Ea nu s-a scăldat, dar prietenii ei s-au băgat în apă și chiar pe colega ei de bancă, Doina Puha, a luat-o un vârtej; fata a început să țipe, toți au ieșit la mal, iar sora mea, îmbrăcată, a sărit după ea. Un om care tocmai trecea pe acolo le-a văzut, a aruncat haina de pe el și s-a aruncat în Prut; prima dată, a prins-o pe Doina și a scos-o din apă, dar, când a vrut s-o salveze și pe Lucica, n-a mai găsit-o. Părinții mei au albit, amândoi, în acea zi… Au plătit niște premii foarte mari pentru a o găsi, iar niște pescari au descoperit-o, după patru zile, la o depărtare de 11 km, în Basarabia. Îmi vine să plâng când îți povestesc… Toată viața, am rămas cu această nostalgie și tristețe a părinților mei, care au purtat, zeci de ani, doliu după sora mea. La Cernăuți, m-am îmbolnăvit foarte rău; atunci, au venit niște doctori și le-au spus alor mei: „Nu credem că-l putem salva; are temperatura de 42º, i-am dat de toate și nu răspunde la tratament.” Mama avea de la tatăl ei o iconiță veche cu Sfânta Parascheva, pe care o păstrez și acum; a pus-o pe pieptul meu – eu repiram din ce în ce mai greu – și toată noaptea s-a rugat la ea. Dimineață, când m-am trezit, i-am spus mamei: „Dă-mi ceva de mâncare, că mi-e tare foame.” În clipa aceea, părinții mei și-au dat seama că am fost salvat. De atunci, am rămas legat de această măicuță, care e binefăcătoarea mea. Eu nu sunt un credincios habotnic, dar cred că cineva, sus, mă iubește și ne conduce pe toți.

– Vorbește-mi despre suișurile și coborâșurile carierei tale.
– După ce am terminat, în 1957, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, am fost reținut la teatrul experimental al institutului, după care am fost repartizat, împreună cu patru colegi, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Acolo, marele nostru cântăreț interbelic de muzică ușoară Cristian Vasile a fost, în primul an de actorie, regizorul meu de culise. În fosa orchestrei, era un pian la care ne interpreta, noaptea, La căsuța albă; ne povestea cum cânta la Sinaia pe masă și-i dădeau prinții și toți aristocrații o groază de bani: „Aveam bani căcălău, de nu aveam ce face cu ei; la 5 dimineața, când terminam de cântat, adormeam numărându-i.” Țin minte că, toată ziua, avea o pompiță în mână, pentru că suferea de astm. L-am iubit grozav… Când am plecat de acolo, după trei luni, la Teatrul Național [Ion Luca Caragiale din Capitală], Cristian a plâns și n-am știut că n-am să-l mai văd niciodată. La București, am jucat nenumărate roluri, de toate felurile. După așa-zisa revoluție, mi s-a oferit rolul lui Avram Iancu din piesa cu același nume a lui Lucian Blaga; la început, am acceptat, dar, după ce am citit piesa, mi-am dat seama că e cam scolastică și că Iancu murise la o vârstă mult mai tânără [48 de ani] decât aveam eu atunci, așa că le-am spus: „Cum, mă, după ce am jucat atâtea figuri legendare, îmi dați tot eroi cu pistoale? Puneți pe unul mai tânăr!” Drept urmare, directorul din vremea aceea al teatrului, Andrei Șerban, m-a retrogradat, pentru trei luni, de la categoria I la categoria a II-a de salarizare. Pe mine, mă durea exact acolo unde nu mă arde soarele, pentru că nu stăteam în banii ăia, dar gestul m-a durut. Cum să mă retrogradeze, după ce am fost ușa și paspartuul Teatrului Național? Când avea nevoie de tablă, [Radu] Beligan îmi spunea [imitându-l perfect]: „Du-te la Ploiești și vrăjește-i pe ăia; le bagi limba în ureche și-mi aduci niște tablă, că n-avem bani.” M-am dus, m-am pupat cu juma de fabrică și mi-au dat. Altădată, tot el [imitându-l la fel]: „Du-te și adu niște ouă de la Avicola.” „Dar de ce?” „Facem o colivă mare pentru cutare. Pupă-i pe toți și giugulește-i cum știi, numai adu.” M-am dus și am adus. Și, o singură dată, mi-am permis să am și eu o obiecție; în clipa aceea, m-am enervat și i-am spus directorului că mă pensionez. „Hai, mă Florine, că te apreciez mult, dar am fost nevoit s-o fac ca să nu se creeze un precedent.” Și m-am pensionat, chiar dacă atunci s-a rupt ceva în mine. Să știi că mie-mi poți spune orice, dar să nu mă lovești și să nu mă cobori când nu merit.

– Se fac tot felul de clasamente; ce e mai important pentru tine: să fii mare sau să fii iubit?
– Mare nu pot să fiu, pentru că au fost atâția mari și, de aceea, nu-mi place să mi se spună „maestre”; când aud vorba asta, mă gândesc la Tudor Mușatescu, care zicea: „Dacă zece actori stau la o masă și unul strigă: «Maestre!», toți întorc capul.” Deci, toți cred că sunt extraordinari, dar actori cu un talent covârșitor au fost numai câțiva. Nu e important să fii mare, ci să dai publicului tot ce ai mai bun în tine și el să simtă că i te dăruiești, că nu ai reticențe, că personajul pe care-l interpretezi face parte din viața ta, din munca ta, din sângele tău, din nervii tăi și din energia ta. Actoria e o meserie cu totul aparte. Mulți doresc să fie vedete – bine, acest cuvânt nici nu mai e oportun, pentru că se folosește atât de des, încât îmi vine să râd și am și o senzație de jenă când aud. Orice copil care debutează la televiziune, zice două-trei fraze și mai apare la o altă emisiune spune că e vedetă. Care vedetă?? Ca să te poți numi astfel, trebuie să fii ori Laurence Olivier, ori Vivien Leigh, ori Jack Nicholson, ori Al Pacino, oameni care sunt recunoscuți pe plan mondial. De actori de teatru, nici nu mai vorbesc – precum François Périer, de la Comédie-Française, și alții care au jucat roluri complet diferite. Eu am învățat meseria asta de la [George] Calboreanu, [Ion] Finteșteanu, Silvia [Dumitrescu-]Timică, Aura Buzescu, Elvira Godeanu și atâția alții, lângă care am avut șansa să joc. Cine crede că e mare sculă pe basculă e prost de dă în gropi. Eu nu pot să zic că sunt un actor mare, iar, când o spune cineva, îmi vine să zâmbesc; am jucat roluri diverse și interesante în mii de spectacole și este foarte important să treci prin toată paleta actoricească, pentru a nu te repeta. Ca să-ți răspund la întrebare, îți voi reda o replică a lui Paul Anghel: „Povara recunoștinței e mai grea decât povara urii.” Ce vrei mai frumos decât atât? Îmi place să fiu un actor iubit și de asta îți sunt recunoscător și ție, și celor care mă primesc în sufletele lor, și celor care doar se uită la mine, deși nu ne-am întâlnit vreodată, iar eu îi salut pe toți fiindcă știu că m-au recunoscut și le sunt îndatorat pentru că, la 67 de ani, încă mai sunt în atenția lor. Să știi că eu câștig cam cât dați voi pe cafele, dar, pentru mine, nu asta e important, ci, mai presus decât orice, dragostea oamenilor. Știi ce spun colegii mei? „Dacă Piersic ăsta merge cu trenul și nu e niciun călător, se duce la cel care bagă cărbunii și-i vorbește de uită ăla să mai oprească și la Suceava, și la Iași, se duce prin Chișinău și ajunge la Odesa!” Dar să știi că mie nu-mi place doar să vorbesc – nu vezi că-s răgușit? –, ci să comunic cu oamenii, să le spun ce simt și ce cred; nu să stau ca boul: „Cum te cheamă?” „Vasile…” „Și ești căsătorit?” „Da…” „Câți copii ai?” „Patru…” „De ce i-ai făcut?” „De sanchi…” „Pe nevastă-ta, cum o cheamă?” „Safta…” „Și ce face Safta?” „Giugiulește bârzoiul…” Când îi văd pe ăștia cum trebuie să le scoți vorbele cu cleștele din gură, mor de ciudă! Mă, dacă m-ai invitat, lasă-mă să vorbesc! Eu sunt un om normal, ca voi toți, cu defecte și calități – că, dacă nu era ceva de capul meu, nu mă chemai să trăncănesc atâta și să nu te las să scoți un cuvânt! Dar ți-am spus că tu vorbești prea mult și mai taci, dracului, din gură, că eu vin la tine o dată la doi-trei ani! Așa că lasă-mă să termin! Uite, am și eu o emisiune la televizor [Piersic Show], unde l-am invitat, zilele trecute, pe Ion Țiriac, care e un tip mai dur și mai sobru – dacă n-ai văzut-o, ești fraier! Am primit sute de scrisori și de telefoane, că, și dacă mă însuram cu prințesa Spaniei – nici nu știu cum dracu’ o cheamă –, nu veneau atâtea!

– Ce a reprezentat feminitatea în viața ta?
– Din cauza meseriei mele, mi-a plăcut întotdeauna să mă sune femeile. Într-o zi, primesc un telefon de la o voce de sirenă, care mă întreabă: „Alo, sunteți Florin Piersic?” „Da.” „Mă numesc Mihaela Moscalu și sunt o mare admiratoare a dumneavoastră…” Și-mi face capul uite-atâta de mare, de mă scărpinam de la doi metri de el. După asta, mă sună iar și iar și-mi spune despre ea, îmi recită versuri pe care le auzise de la mine – în sfârșit, vorbea extraordinar. O întreb: „Fato, câți ani ai?” „24.” „Ești drăguță?” „Sunt pe gustul dumneavoastră – am ochii verzi, nu-s nici grasă, nici slabă, sunt blondă-roșcată și drăgălașă…” „Da de unde știi ce gusturi am eu?” „Simt, v-am văzut, vă cunosc…” Și mi-a făcut capul calendar trei zile, ba, o vreme, când nu m-a mai sunat, eram îngrijorat de ce nu mă mai caută. Și n-am de lucru și-i spun: „Vino mâine la mine.” „Vai de mine, domnu’ Piersic, chiar mă chemați??” „Vino, că nu-ți fac nimic.” „Păi, dacă nu-mi faceți nimic, de ce să mai vin?!” Râdem la telefon, ne amuzăm și, a doua zi, fac dușuri, mă dau cu lavandă sau ce dracu’ aveam și aud cum sună la ușă, la 7 seara; deschid, nerăbdător, și cine crezi că era în fața mea? Dan Iordăchescu, baritonul neamului! Și-i spun: „Bă tâmpitule, tu vii fără să-mi dai telefon? Că am aranjată o șustă.” Numai ce-l aud, pițigăindu-se: „Eu sunt Mihaela Moscalu!” Când am auzit, am căzut în fund. De trei zile, el trăncănea cu mine ca o primadonă; e singurul artist din România care, dacă închizi ochii și-l auzi vorbind ca o femeie, nu-ți dai seama! Și-mi zice: „Mă, noi am făcut pântecăraie de râs, că mi-am pregătit pe hârtie discursurile pe care ți le-am servit și ceilalți ascultau la telefoanele din derivație cum mă întrebi, cum mă descoși, cum ești curios și cum îmi faci complimente ca să mă chemi la tine.” Râd și eu, cam albastru, și, a doua zi dimineață, la ora 8, sună iar telefonul și aud un glas sobru și studiat: „Alo?” „Da.” „Florin Piersic?” „Da.” Eram convins că-i tot Iordăchescu și-i zic: „Să-mi giugiulești bârzoiul!” Ăla amuțește. „Mă, tu ești tâmpit, n-ai auzit ce ți-am spus?” „Permiteți-mi să mă prezint: sunt Victor Opaschi, consilierul președintelui Ion Iliescu.” „Da? Și tu să-mi giugiulești bârzoiul!” „Vă rog să vorbiți cu domnul președinte.” Îmi zic: „Dacă Iordăchescu îl imită și pe ăsta, e un geniu și merită Premiul Oscar!” Și aud: „Alo, Florin?” Era chiar Ion Iliescu. „Domnule președinte, aveți noroc că am ureche muzicală bună, că, altfel, eram gata să vă fac urarea pe care i-am spus-o lui Opaschi!” „A… De asta-i așa de palid!” Stai, să-ți spun și bancul cu memoria, că nici pe ăsta nu-l știi. Vine unul cu nevastă-sa la doctor și-i zice: „Domnu’ doctor, sunt foarte bolnav.” „Ce ai?” „Mi-e tare rău.” „Bine, dar ce ai?” „Domnu’ doctor, cum se cheamă floarea aia de-o rupi și spui: «Mă iubește… Nu mă iubește…»?” „Margaretă.” Ăsta se întoarce către nevastă și-i zice: „Margareto, da’ de ce-am venit noi la domnu’ doctor?!”

– Cât de însemnată e pentru tine iubirea?
– Dacă nu iubești, ești un om uscat, pentru că sufletul e ca un burete care absoarbe apa. Mi-am iubit părinții, nevestele, copiii, colegii și profesorii – iubesc toți oamenii, în general. Eu pun mult suflet în tot ce fac – în toate relațiile mele, nu numai în profesie – și cea mai bună dovadă e că, anul trecut, de Sfintele Paști, le-am invitat la Sfântul Mormânt de la Ierusalim pe toate soțiile mele – Tatiana Iekel, mama lui Florinel, Anna Széles, mama lui Daniel, și Anna Török, jumătatea mea de acum, care mi-a și luat numele. Tu îți dai seama? Un bărbat ca mine, la 66 de ani, să-și invite toate nevestele în Țara Sfântă și să meargă cu ele la Învierea Domnului! Altădată, am fost invitat la închisoarea din Gherla și am vorbit cu deținuții de acolo, fiindcă socotesc că toți greșim și oamenilor trebuie să le dai o speranță… [cuvintele i se răresc și plânge] Iartă-mă… Sunt foarte emoționat… Vă iubesc pe toți… Nu mai pot continua.

Florin Bălănescu