•              Prima iubire și eterna „Floare Albastră” a lui Mihai Eminescu
•              O veche vorbă din popor spune că prima iubire nu se uită niciodată. Asta a fost și în cazul lui Mihai Eminescu, poetul fiind toată viața lui îndrăgostit de Casandra Elena Alupului, chip angelic și inocent al fetei cu părul bălai din Ipotești apărănd în aproape toate poeziile lui.
•             Ea a murit la doar 19 ani cănd poetul era plecat la studii și în memoria ei au fost scrise poeziile „Floare albastră” și „Mortua Est”.
•             Ea a fost cea pe care Eminescu o numea „Femeie între stele și stea între femei” în poezia „Din valurile vremii” găndindu-se la ea chiar și după ani și ani și iubind-o așa cum a iubit-o în adolescență.
•             CASANDRA era blondă cu ochii albaștri, albaștri ca și faimoasa „Floare albastră” a lui Eminescu, și probabil acesta a fost motivul pentru care a ales el floarea albastră, pentru ca această floare îi amintea de ochii ființei iubite.
•               Ea era o copilă veselă și inocentă, o adolescentă plină de viață care adora plimbările prin codru pe sub teii înfloriți ce miroseau atăt de frumos și tot ce însemna viața și natura.
•                         „Floare-albastră” –  Mihai Eminescu
• „- Iar te-ai cufundat în stele
• Şi în nori şi-n ceruri nalte?
• De nu m-ai uita încalte,
• Sufletul vieţii mele.
• În zadar râuri în soare
• Grămădeşti-n a ta gândire
• Şi câmpiile asire
• Şi întunecata mare;
• Piramidele-nvechite
• Urcă-n cer vârful lor mare –
• Nu căta în depărtare
• Fericirea ta, iubite!
• Astfel zise mititica,
• Dulce netezindu-mi părul.
• Ah! ea spuse adevărul;
• Eu am râs, n-am zis nimica.
• – Hai în codrul cu verdeaţă,
• Und-izvoare plâng în vale,
• Stânca stă să se prăvale
• În prăpastia măreaţă.
• Acolo-n ochi de pădure,
• Lângă balta cea senină
• Şi sub trestia cea lină
• Vom şedea în foi de mure.
• Şi mi-i spune-atunci poveşti
• Şi minciuni cu-a ta guriţă,
• Eu pe-un fir de romaniţă
• Voi cerca de mă iubeşti.
• Şi de-a soarelui căldură
• Voi fi roşie ca mărul,
• Mi-oi desface de-aur părul,
• Să-ţi astup cu dânsul gura.
• De mi-i da o sărutare,
• Nime-n lume n-a s-o ştie,
• Căci va fi sub pălărie –
• Ş-apoi cine treabă are!
• Când prin crengi s-a fi ivit
• Luna-n noaptea cea de vară,
• Mi-i ţinea de subsuoară,
• Te-oi ţinea de după gât.
• Pe cărare-n bolţi de frunze,
• Apucând spre sat în vale,
• Ne-om da sărutări pe cale,
• Dulci ca florile ascunse.
• Şi sosind l-al porţii prag,
• Vom vorbi-n întunecime:
• Grija noastră n-aib-o nime,
• Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
• Înc-o gură – şi dispare…
• Ca un stâlp eu stam în lună!
• Ce frumoasă, ce nebună
• E albastra-mi, dulce floare!
• . . . . . . . . . . . . . .
• Şi te-ai dus, dulce minune,
• Ş-a murit iubirea noastră –
• Floare-albastră! floare-albastră!…
• Totuşi este trist în lume!”

               Pentru conformitate, text și foto adus în Antologii de același George Mandicescu, membru al Cenaclului de la distanță, postat aici de Ion N. Oprea, Iași, coordonator al ambelor inițiative- ANTOLOGII și CENACLUL