1. Domnule ambasador,  documentându-ne pentru interviu,  am ajuns cu gândul la cronicari îndoindu-ne dacă asemenea oameni într-adevăr au fost.  Zeci de misiuni în zeci de țări,  multe cărți scrise,  sute de persoane cunoscute oficial și particular. Sunteți o personalitate diplomatică „ieșită din rând”.  Credeți că tot ce s-a întâmplat a fost vocație sau destin?

Răspuns – se spune că „întâmplarea e forma de manifestare a necesitații”.  Se mai spune că „ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, că „dormi așa cum îți așterni” și că „Dumnezeu îți dă dar nu-ți bagă în traistă”.
Colaborând toate aceste adevăruri, verificate de la începutul Lumii, cred că în ceea ce mă privește a fost 25% destin, 25% vocație și 50% ceea ce se numește „self made man”, respectiv am fost propria mea creație – la 4 ani învățasem singur să citesc buchisind după literele din „manșetele” ziarelor la care era abonat tata „OPINIA” și „LUPTA MOLDOVEI”.  Apoi am citit și am citit cu „disperare” cam tot ce credeam că este interesant,  indiferent de domeniu.
Mărturisesc faptul că dintru începuturi am avut, ca tot omul, un model l-am găsit în Renașterea italiană, un cărturar,  Picco de la Mirandola,  despre care Voltaire a spus că „știe tot ce se poate ști și multe lucruri în plus”. Nu am atins acest nivel,  dar oricum m-am străduit. Deci destin + vocație + multă munca, făcută nu ca miticul Sisif, ci că o plăcere și o bucurie!

2.  După absolvirea  Facultății de Istorie-Filologie de la UAIC, ați fost atras de mediul academic, unde nu a-ți rămas multă vreme. Ce v-a determinat să optați pentru cariera diplomatica?

Răspuns – Nu am fost „atras” spre mediul academic ci într-un fel „împins”!
La terminarea Facultății, în baza rezultatelor din cei 5 ani de studii și a calificativelor de la Examenul de Stat am primit o Repartiție în Iași,  la o catedră de Științe Sociale.  Visător și romantic cum eram îmi doream să ajung „dascăl într-un cătun” și să ajut la ridicarea copiilor de săteni, așa că dascălii din scrierile lui Rebreanu,  Sadoveanu…  Dar poate aici a intervenit „destinul”.
Eram în Iași, june cadru didactic „universitar” alături de soție și familie,  prieteni… Nu am rămas în această situație decât 4 ani,  în septembrie 1966 fiind din nou „împins” în altă direcție.  Drept să spun, la Catedră,  cu temperamentul meu de „săgetător” aș fi simțit ca mă plafonez – 6 ore pe săptămână norma didactică, 3 luni vacanțe,  seminari,  cursuri…  ce se repetau ani de ani, aceiași colegi de Catedră „de la tinerețe până la bătrânețe… Așa că, atunci când un delegat de la MAE a venit la Iași să mă „recruteze” pentru un curs „Postuniversitar de Relații Internaționale” cu durată de 2 ani, organizat de MAE și Universitate București, am acceptat.  Precizez că „acceptul” meu a fost într-o bună măsură condiționat și de decizia Primului Secretar al Regiunii de Partid Moldova, care ca un „Părinte” mi-a spus,  în biroul sau aflându-se și delegatul MAE – „Macovei,  te crezi buricul Moldovei”? În 1962 (anul când Ion Gheorghe Maurer a creat „Cursul Postuniversitar”…) ai refuzat invitația. Acum au venit tovarășii din nou după tine. Așa că fă-ți bagajele, pleacă la București și de mâine să nu te mai văd prin Iași. Și ai grija să nu ne faci pe acolo de râs”!
În discuția ulterioară cu „delegatul MAE” mi s-a precizat că voi participa la un un concurs,  pe care desigur „îl veți trece” că voi primi „buletin de București” spațiu locativ și transferul tovarășei în învățământ”…
Întors de la „Partid” vestea plecării „în capitală” n-a bucurat-o pe „tovarășa”  „fata mamei și a lui tata” despărțirea de familie,  de colegele de scoală și facultate,  de casa aflată la doi pași de Grădina Copou, de plimbările pe Lăpușneanu… n-a încântat-o de fel. Dar vorba unui bărbat decis, spusă în urmă cu 2000 de ani”  Zarurile au fost aruncate”. Și…  cu lacrimi și regrete mă aflam a doua  zi în acceleratul  605,  unde timp de șase ceasuri și jumătate aveam timp să mă gândesc la ce mă așteaptă, pe peronul „Gării de Nord” aruncând Capitalei, ca eroul lui Balzac,  Rastignac,  Parisului,  cunoscută provocare „acum între noi doi”!
Ce a urmat? Concursul de admitere,  cu 15 candidați pe un loc,  Comisie de Examinare formată din Profesori universitari. Am reușit primul din cei 150 de candidați reușiți – 2 grupe – MAE și Ministerul Comerțului Exterior.  – cu 3 note de 10.  Surprize – 1 – cazarea s-a făcut la Caminele Grozăvești,  ale Universității,  Blocul C,  etajul I (În Blocul C erau cazate studentele de la Universitate,  ceea ce nu ne-a prea deranjat,  pentru cei necăsătoriți  fiind un fel „Târgul de fete”  de pe „Muntele Găina”, pentru cei căsătoriți o metoda de a proba „morala socialista” 2. Spațiu locativ aveam să primesc abia la terminarea Cursului și angajarea în MAE. 3.  „Tovarășa”  a venit definitiv la București tot la angajarea mea în MAE,  timp de 2 ani întâlnindu-ne periodic la…  Focșani.
Ce a mai urmat? Doi ani de Cursuri cu Profesori universitari – George Calinescu,  Zoe Dumitrescu – Bușulenga,  Mircea Malița,  Dinu Giurăscu,  Virgil Cândea…
Drept internațional,  public și privat,  Drept constituțional,  Istoria relațiilor internaționale, Diplomație publică, Economie mondială, Cursuri de Protocol,  Istoria universală a literaturii și artei, 12 ore de limbi străine pe săptămâna,  practică în MAE…
La Final,  Examen de Stat,  cu Lucrare de diplomă și DIPLOMA de ABSOLVIRE cu nota 10! Din nou SURPRIZA – din 70 de absolvenți MAE nu a angajat decât 15,  ceilalți fiind repartizați la serviciile de Relații Externe de la CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste), Ministerul Apărării, Ministerul de interne, Ministerul Turismului… Cei care n-au acceptat, s-au reîntors la vechile locuri de muncă,  posturile fiindu-le păstrate pe perioada Cursului Postuniversitar.
Angajat în MAE cu gradul de „atașat diplomatic”,  am ales să lucrez la „Direcția Culturală”.  De aici a început totul!

3.  Proveniți dintr-o familie cu mulți copii.  Tatăl dumneavoastră a fost un om deosebit, fiind decorat de regii României. A contat aceste onoruri primite de bravul dumneavoastră părinte în grăbirea ascensiunii proprii în varii etape ale vieții profesorului Vasile Macovei?

Răspuns – Am fost o familie fericită,  binecuvântată de Cel de Sus cu 8 copii,  5 fete și 3 băieți, eu fiind al 7-lea, „apărut” la19 Decembrie 1937, la Chișinău  România,  unde tata,  militar de carieră,  fusese transferat cu Regimentul său după alipirea Basarabiei.  Tata a ieșit la pensie în 1946, pentru serviciile sale fiind decorat de Regii Ferdinand I,  Carol II și Mihai I cu 7 Ordine și Medalii militare.  Cum  Armata Română nu a fost bine privită o bună perioadă după 23 August 1944, pentru „campania împotriva Uniunii Sovietice” nici cariera tatei și Decorațiile primite de la cei trei Regi nu aveau cum să influențeze evoluția mea profesională,  uneori chiar trebuind să dau „explicații”! Noroc de schimbarea relațiilor noastre cu URSS-ul,  când n-a mai contat „Tată” ci „Fiul”.
Tatăl meu,  mama  surorile și frații mi-au fost mereu alături,  am fost o familie unită și ne-am bucurat întotdeauna să ne fim alături și să ne împărtășim bucuriile și succesele.  Un Director în MAE, un Ambasador al României,  provenit dintr-o familie modestă,  apreciez că a reprezentat o  reușită,  o valoroasă „Carte de vizită”  pentru întreaga familie. 

4.  E.  Kant susține că în viață…  poartă – te astfel în lume,  încât viața ta să fie o regulă pentru viața tuturor oamenilor”.  Este acesta succesul biruinței ambasadorului Vasile Macovei în lupta cu inerția?

Răspuns – Tot respectul pentru Maestrul Kant,  dar niciodată nu-mi amintesc să fi dorit a fi exemplu pentru alții.  Am căutat să mă autoperfecționez,  să culeg din cărți și din viața învățături,  sfaturi, exemple… care să-mi fie mie folositoare. În măsura în care am reușit să fiu un model sau exemplu pentru alții,  îi mulțumesc lui Kant. Dar răsfoindu-mi amintirile n-am găsit nici un alt Vasile Macovei între neamuri,  colegi sau prieteni,  confirmare a adevărului ca din păcate sau din fericire fiecare om e o creație unică,  de neprodus pe „bandă rulantă”! 

5.  Căsătoria cu Antoneta Hulubei,  absolventă a Facultății de Filologie de la Universitatea Al. I. Cuza, nepoata renumitului savant fizician Horia Hulubei a venit ca un bonus pentru cuplul Sicu-Toni?

Răspuns – Anul acesta,  împreună cu Toni,  sărbătorim „Nunta de Ametist”,  respectiv 60 de ani de Căsătorie. Au fost 60 de ani fericiți, Toni  fiind mereu pentru mine (și cred că și eu pentru ea)  „la media naranja” cum spun spaniolii, jumătatea portocalei” perechea perfectă,  împreună formând o PORTOCALĂ. Ca atare cel mai prețios „Bonus” pe care mi l-a oferit viața a fost „media naranja Toni”!
În legătura cu Academicianul Horia Hulubei,  unchiul lui Toni,  îmi amintesc de o zicere veche de peste 2000 de ani. „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”. Da,  Academicianul Horia Hulubei a fost unchiul soției,  un om admirabil,  un remarcabil om de știință,  un mare român.
După stabilirea noastră la  București, cu prilejul unui An Nou, Toni i-a făcut o vizită la vila sa din aproprierea Parcului Herăstrău,  au avut o discuție caldă,  ca între „neamuri”, cu amintiri de familie și povești despre Iașul de altă dată, iar la despărțire „unchiul” i-a oferit un volum de Teatru al soției sale,  doamna Alice Hulubei și cam asta a fost totul. L-am „urmărit” de la distanță ani și ani, cu interes și bucurie.  Deci „unchiul”  n-a venit ca un „bonus” pentru noi,  nu avea   de ce.  Eram deja o „PORTOCALĂ” bine ancorată în „Pomul Vieții” și ne bucuram ca strămoșii Adam și Eva la începuturi,  nerâvnind la alte fructe!

6. Privind înapoi cu mândrie, care credeți că a fost perioada cea mai de succes din cariera profesională de excepție?

Răspuns – Cred ca perioada de după 1990, datorită schimbărilor intervenite în țară, în societate, în Ministerul Afacerilor Externe, în politica externă a României. Obiectivele generale ale țării, integrarea euro-atlantica, au impus în toate sectoarele și la toate nivelurile schimbări esențiale.  Le-am trăit și eu fiind în două rânduri Director – la Direcția Culturala și la Direcția Țări NATO, UE și AELS.  După anii de izolare față de „Occident” am demarat o activitate intensă în domeniile culturii,  științei,  educației de apropiere de „Vest” La Direcția Culturală obiectivele erau  reluate legăturilor întrerupte în ultimii ani, aceasta însemnând în primul rând restabilirea bazelor juridice, respectiv reînnoirea Acordurilor și Programelor de colaborare cultural-științifică, acestea construind baza schimburilor în domeniile respective. Și am început o activitate intensă pentru recuperarea „timpului pierdut” Românii aveau nevoie de fonduri,  de burse,  de aparatură,  de schimburi culturale,  de cercetare științifică de nivel, de schimburi de profesori și studenți, de scriitori,  artiști,  cineaști…
Și au urmat,  în țară și străinătate întâlniri, negocieri,  semnări de documente, după „evadarea” din lagărul comunist fiind peste tot primiți cu deschidere și dispoziție de a fi ajutați să ne „recuperăm”. În aceeași perioada am început o intensă activitate, în cadrul MAE-Direcția Culturală,  Ministerului Culturii, a  Academiei Române și Institutului Cultural Român, de înființare de Centre Culturale în străinătate. Am negociat, am semnat Documente, am participat la Reuniuni internaționale… La Direcția țări NATO, UE și AELS a început bătălia pentru integrare în NATO și UE,  misiune,  grea, responsabilă,  complexă,  cu tratative dificile în țară și în străinătate,  în final,  după ani și ani,  putând proclama ca eroul de la Marathon-„AM ÎNVINS”!
Între o „Bătălie”  și alta au urmat Misiuni Diplomatice permanente în Brazilia, Spania,  Uruguay și Cuba,  cu noi provocări.
În perioada respectivă,  ca Director la Direcția Culturala am organizat în 1992 aniversarea a 130 de la înființarea MAE,  ctitor fiind Alexandru Ioan Cuza,  în cadrul acțiunii prezentând – o galerie cu Miniștrii de Externe de la crearea instituției, o expoziție cu Documente din Arhiva MAE,  un volum de documente de arhivă privind momente importante din activitatea MAE, o Medalie comemorativă, realizată la Monetăria statului,  o serie de 7 timbre cu cei mai iluștri miniștri de externe, o Galerie cu fotografii ale Ambasadelor noastre și o Expoziție cu lucrări ale marilor maeștri ai picturii românești, aflate în proprietatea MAE. La inaugurare au participat Președintele României, Primul Ministru, membrii Guvernului,  Președinții Camerelor Parlamentare, Deputați, Senatori, șef de Misiuni Diplomatice… Amfitrioni au fost Ministrul Adrian Năstase și „Custode subsemnatul!”.
Tot în perioada respectivă,  mai precis în 1995, la încheierea Misiunii în Brazilia, Adunarea Legislativă a Statului Rio de Janeiro mi-a conferit,  în cadrul unei Sesiuni speciale,  distincția de „Cetățean de Onoare” al Statului Rio de Janeiro, în istoria de peste 100 de ani de relații bilaterale fiind unicul Diplomat român onorat cu  această distincție.   

7.  Ați trăit o bună parte din viață departe de ROMANIA, având-o alături pe sensibila și iubitoarea Toni.  Nu v-a fost greu, domnule ambasador?

Răspuns – Am petrecut în Misiunile permanente din străinătate – Germania, Spania,  Chile,  Brazilia Uruguay,  Cuba,  17 ani.  Într-unul din volumele consacrate Diplomației „Trimiși,  soli și … aerosoli” am explicat avatarurile meseriei-activitate nenormata,  „gata oricând” 3-4 ani în Mongolia, 3-4 în Austria,  3-4 în Sudan… ca „romii”  cu cortul-altă țară,  altă limbă,  alte obiceiuri, alt inventar” domestic”, alte bătăi de cap cu școala copiilor, cu alimentația,  cu clima… Plus depărtarea de acasă și de casă,  de familie,  prieteni. Exista două versiuni în acest context din latină- „Ubi bene ibi Patria” – unde e bine acolo e Patria și „Ubi Patria ibi bene” – unde e Patria acolo e bine. Am fost adeptul celei de a doua variante,  gândind că, indiferent de motive”, nu-ți poți duce Țara pe vârful pantofului”, fiind apostrofat ca plecând „în vest” înainte de 1990, n-am „rămas”.
Mi-am iubit țara,  sunt mândru de ea,  chiar dacă nu sunt de acord cu multe din „accidentele”  înregistrate.  Dar ca „pasărea spin”  nu pot să trăiesc într-o colivie,  fie ea chiar și de aur.  În Europa occidentală,  în cele două Americi, am cunoscut bine „coloniile de români” S-au realizat peste medie puțini dintre ei, majoritate  având un trai modest și ducând dorul „casei părăsite”. În plus, vorba filozofului Cioran”  oriunde am fugi,  ducem iadul după noi” – certuri,  grupuri și grupulețe, invidie,  plus categorisirea de către „autohtoni”, oricât de capabil și de titrat ai fi de „cetățean second hand”.! Nu! „Decât să înting în unt și să mă uit în pământ, mai bine înting în sare și  mă uit în soare”!
De greu ne-a fost greu, pe lângă cele menționate mai sus adăugând și regimul de viața „special”, cu deplasări anunțate, orare fixe, cu „ai noștri” și „ai lor” mereu pe urmele tale – ca în Chile,  sub dictatura militară a lui Pinochet și în Cuba cu cea a „Companerului” Fidel, cu zboruri de 15000 de kilometri, cu evenimente familiare în țară la care nu puteai participa, cu Crăciunul la 40 de grade,  cu iarna în primăvară și invers – deși ceva fulgi de zăpada am prins doar în Chile… În 1971 urma să plec „Atașat cultural la Roma” Bucurie pe Toni, a cărei bunică paterna era italiancă,  din Trevisso. Aveam vizele, biletele de avion,  învățasem italiana „cultă”… Ministrul Ștefan Andrei,  care a fost un bun diplomat și ministru, mă cheamă la el în cabinet.
Reproduc dialogul – „Macovei, ce cauți tu în Italia, tu ești un băiat deștept (reproduc exact),  acolo avem un ambasador dat naibii, o să-ți frece ridichea de n-o s-o poți duce.
Am un post interesant pentru tine, șef de Misiune în Chile Acolo ai un colectiv tânăr și daca vrei, o să le freci tu ridichea.  Ce zici? Una din marile mele calități a fost că gândesc rapid și iau decizii valabile la moment. În cazul Chile mi-am amintit de lecturile mele despre America latină,  ajungând la concluzia că dacă pierd ocazia aceasta,  în vecii vecilor n-o să mai ajung acolo. Așa că am răspuns că decizia mă onorează,  adăugând ca „frecatul ridichilor” nu mă caracterizează”. Întors acasă și comunicându-i „sensibilei și iubitoarei Toni” că nu plecam în Italia ci în Chile,  reacția „Portocalei” a fost prompta” la 15000 de kilometri departe de mama, tată, soră,  nepoată… la Țara de Foc, la vulcani, erupții și cutremure? Eu nu merg, daca vrei te duci singur”! A urmat o campanie de lămuriri, de lecturi, de reviste și articole de specialitate și în sfârșit „Portocala” a acceptat.  Se vorbește și azi de țările latino-americane cu  detașare și cu o notă de superioritate – „țări bananiere”! Am vrea să avem noi construcțiile din Mexic, Brazilia,  Argentina,  Chile,  Uruguaay,  Panama…, infrastructura lor, frumusețea locurilor și a oamenilor lor… După ani și ani „cu capul în jos”, „Portocala”  s-a îndrăgostit de locurile respective,  în prezent nemaivoind să audă de „vest”,  care de la ultimele noastre călătorii pe acolo „nu mai e ce a fost”!

8. Cunoscând mai multe limbi de circulație, a-ți avut acces direct  la importante valori spirituale ale lumii. Credeți că valorile spirituale românești sunt difuzate acceptabil în alte arii culturale?

Răspuns – Recent s-a votat în Parlament un „Document” conform căruia un Diplomat trebuie să cunoască două limbi străine. Eu fără „Documentul” respectiv am reușit să vorbesc fluent în germană, franceză, engleză, spaniolă și portugheză,  la acestea adăugând și rusa, învățată în școală pe timpuri și neuitată – limba lui Pușkin,  Tolstoi,  Cehov…
Pentru un Diplomat limbile străine sunt „instrumente de muncă” absolut necesare și mi-au folosit enorm în activitate, putând sa dialogheze cu oricare interlocutor și având acces la o multitudine de surse de informații.
În îndelungata mea activitate am urmărit difuzarea valorilor culturale  naționale în lume, sprijinind acest demers general. Din păcate există serioase lacune în acest domeniu – lipsă de fonduri, de personal calificat, de interes…
Dispunând de un bogat și valoros Tezaur, România nu este încă dispusă și capabilă să „acționeze”. Să amintesc aici doar refuzul „Atelierului” de la Paris al lui Brâncuși,  de felul cum activează Centrele culturale românești din lume, cu personal angajat „pe sprânceană, fără obiective, concentrându-se pe promovarea unor nonvalori sau valori mediocre. Îmi amintesc de un trist exemplu când un mare grup…  oameni de cultură-în cazul de față scriitori – plecând după, 90 cu un Charter la Paris, pentru a participa la o Expoziție internațională de carte, au uitat să ia și cărțile cu ei,  astfel ca Standul României s-a deschis în pripa cu cărțile din biblioteca de „Sindicat” a Ambasadei…
Traducem cu ostentație scrierile unor „eterni” candidați la Premiul Nobel, dar nu traducem lucrările de bază ale Istoriei pentru a combate atacurile virulente ale istoricilor ruși, unguri, etc. Suntem prezenți la marile manifestări culturale cu lucrări care nu ne reprezintă sau care nu corespund publicului din zona respectivă-(un exemplu, cu ani în urmă, la Bienala de la Sao Paolo Brazilia, am fost reprezentați de Teatrul Bulandra cu piesa „Hamlet” – și Teatrul și distribuția de înaltă ținută- dar să-i expui pe brazilieni,  la un spectacol în aer liber,  la 40 de grade cu un „Hamlet”  de 3 ore vorbit în română, e sinucidere și artistică și de promovare culturală). A făcut deliciul presei cu ani în urmă prezența noastră la o expoziție de artă de la New York cu „Manzul roz” și personaje istorice în postură porno…
Am fost aplaudați cu Eminescu, Brâncuși, Enescu, Cioran, Eugen Ionescu, Horia Hulubei, Coandă, Darclee…, avem un inepuizabil tezaur cultural,  întrebarea este ce facem cu el, îl „clasăm”  și promovăm „noul” oricât de sărac în „formă și fond ar fi”? 

9.  Ați lucrat ca diplomat sub mai mulți președinți.  Care dintre ei a rezonat cel mai bine la inițiativele diplomatice ale Ambasadei României?

Răspuns – Aș putea da un răspuns „diplomatic” și să spun ca toți au „compătimit” – vorba lui Caragiale – cu ceea ce numim „cultura națională” dar percepția generală este alta – ori nu s-au priceput,  ori nu i-a interesat,  „altele fiind prioritățile Țării”. Ca  atare calificativul de „Mecena” mi-e greu să-l atribui cuiva.    Nu i-am văzut în sălile de spectacole, de expoziții, deși unele manifestări internaționale apar anunțate cu titluri majore „Sub înaltul patronaj al Președintelui României”.
Fiind Ambasador la Montevideo,  am inițiat un „Acord de colaborare” între  București și Montevideo, în cadrul inițiativei internaționale „Orașe înfrățite”.
Am convenit textul cu MAE și Departamentul relații externe al Primăriei București. Pentru semnare a fost invitat la Montevideo Primarul general al Capitalei – la vremea aceea Traian Băsescu,  viitorul Președinte. De menționat că la data prevăzută pentru vizită, la Montevideo se organiza Conferința Regională a Primarilor din Capitalele Americii Latine – ocazie excelentă pentru contacte ,,de nivel”.  Nu a acceptat invitația și s-a deplasat la București Primarul din Montevideo-o distinsa Doamna Profesor Universitar. Sunând la Primărie în ziua programata pentru semnare,  mi s-a comunicat „că Domnul Primar nu o poate primi pe „colega sa” și la solicitarea mea de a fi primită de un Primar adjunct,  am fost informat că și toți adjuncții sunt ocupați. Ca atare „Doamna Profesor universitar” a plecat din București fără ,,Document”  iar eu am rămas cu o rușine care nu putea fi ștearsă cu nici o „scuză diplomatică”. Într-un volum de-al meu de comentarii diplomatice,  intitulat „Papionul bine temperat – însemnări diplomatice în roșu, galben și mai ales albastru” menționând această scenă penibilă  concluzionam”. Nu lăsați elefanții în prăvălia cu porțelanuri”!

10.  Domnule ambasador,  cum se vede România  între oglinzi paralele la nivel mondial? Oferiți-ne,  vă rugăm,  măcar trei opinii,  favorabile sau nu!

Răspuns – În clasamentele și statisticile mondiale nu suntem din păcate printre ,,premianți” la nici un ,,capitol” care interesează cu adevărat – bază economică, finanțe,  investiții, forță de muncă ocupată, PIB, creștere economică…
Avem câteva „vârfuri” din trecut în artă,  în sport,  în tehnica aeronautica, în cercetare științifica… și din prezent – în informatica, în medaliile Olimpice ale elevilor,  în producțiile agricole în unele domenii – grâu, porumb, floarea soarelui,  rapiță, miere de albine, vin… Avem o țară frumoasă,  cu oameni frumoși și după părerea mea,  mult mai înzestrați fizic și intelectual decât cei din multe țari de ,,top”  din lume. La tratativele „Diplomatice” de după 1990, cu delegații din țări ,,titrate din vest” ai „noștri” am observat erau mai bine pregătiți,  mai spontani în găsirea de soluții și chiar cu o  vestimentație mai de „ținută” decât „colegii”! (la Santiago și nu numai,  mulți șefi de Misiune și Consoarte se interesau „la ce casă de modă  ne îmbrăcăm” noi ținând cum se spune „sub embargou” casele de modă din Iași sau București). 

11. Scotocind în tainele sufletului,  ne puteți lumina cu cele mai importante momente din existența Domniei Voastre pe plan diplomatic?

Răspuns – există în Biblie o „Scară a lui Iacob” cu 30 de trepte,  pe care  urca și coboară îngerii,  cu un capăt pe pământ și altul în cer. Am încercat și eu „să mă cațăr” și întru câtva cred ca am reușit-am reușit să intru în Diplomație,  am promovat cu succes gradele diplomatice, am fost în două rânduri Director în Centrala MAE,  am lucra 17 ani  în exterior,  am fost Șef de Misiune în Chile, Brazilia,  Uruguay și Cuba, am condus Delegații, am negociat și semnat documente Diplomatice, am cunoscut Șefi de Sate și de Guverne – împărați,  regi,  Duci,  mari personalități politice,  culturale, economice… Menționez din memorie dintre aceștia – Șahul Iranului, Regele Spaniei, Regina Olandei, Regele și Regina Belgiei, Marele Duce al Luxemburgului, Președinții SUA, Canadei, Franței, Marii Britanii, Portugaliei, Turciei,  Poloniei, Cehoslovaciei,  Bulgariei” Israelului,  Egiptului, Siriei Indoneziei, Cancelarii, Germaniei și Austriei, Președinții Braziliei,  Argentinei,  Venezuelei, Ecuadorului,  Uruguayului, Peru, Cubei…
Preluând titlul unui volum al scriitorului chilian,  Pablo Neruda,  laureat al Premiului Nobel pentru literatură „Confieso que he vivido” pot afirma în concluzie și eu” Mărturisesc că am trăit”!

12.  Care este percepția despre români și România în arhiva de aur a lumii?

Răspuns – Mă întorc tot în trecut când un istoric antic spunea că „geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, continui cu dacii care au avut teritorii până în Europa Centrala, care făceau „legea” și în sudul Dunării,  care se spune că într-o perioadă chiar au dat Împărați romanilor, cu marii Domni, oameni politici și cărturari din trecut. S-a pus de multe ori întrebarea ce s-ar fi întâmplat cu civilizația occidentală dacă în calea hoartelor otomane n-ar fi stat un Mircea cel Bătrân, un Ștefan cel Mare,  un Vlad Țepeș,  un Mihai Viteazul… Ce ar fi fost aviația fără Coandă, filozofia fără Cioran, teatrul modern fără Eugen Ionescu, gimnastica fără Nadia, canotajul fără Pațaichin… și Diplomația fără Titulescu?

13. Cum ați descoperit echilibrul și pacea în diversitatea lumii în care ați profesat diplomația? Ați găsit suport în cei șapte ani de acasă,  de vocație,  de lumină spirituală?

Răspuns – Pacea și echilibrul ți-l găsești sau nu în tine și la cei apropiați. De la „Facere”. Lumea a fost într-un continuu conflict,  cu războaie de „30 de ani”,  de „100 de ani” cu, Războiul celor două Roze” cu „Războiul dintre Est și Vest”… Cine crede ca Diplomația este o oaza a Păcii și echilibrului se înșală.
Se spune că „oamenii au sentimente și statele interese”. Trăim oare azi,  după prăbușirea Comunismului într-o epocă de Pace? NU! Diplomații din toate țările       au ca misiune să apere interesele statelor lor-politice, economice, culturale, religioase… și dintotdeauna interesele s-au ciocnit,  negocierile și tratative ducând în cel mai bun caz la găsirea unui ,,numitor comun”  temporar,  care va fi anulat sau răsturnat nu după mult timp.  Așa s-a  întâmplat cu majoritatea „Păcilor” – de la sfârșitul Războaielor Napoleoniene, de la Primul și al Doilea Război Mondial…
Normal că într-o Lume „care pe care” trebuie să te mai odihnești,  să-ți refaci resursele,  să te regăsești în pregătirea unor noi confruntări.  Răniții grav,  oamenii în primejdie,  fac apel la Dumnezeu,  cheamă în ajutor Mamele… Diplomații la mii de kilometri de Patrie și de Mame au puține locuri de „evadare” – soția,  copii,  cei dragi pe care ți-i apropii prin Skype,  internet,  telefon… În amintiri da,  în „cei 7 ani de acasă” care fiind anii copilăriei sunt și cei mai fericiți.
Lumina spirituală am găsit-o alături de Toni în călătorii, în Muzee,  în discuțiile cu ai noștri – Dan Hăulica,  Augustin Buzura,  Ana Blandiana, Rodica Mandache, Liviu Ciulei, Ion Caramitru, Irina Răchițeanu Șirianu, Toma Caragiu, Marin Constantin, Radu Lupu, Silvia Marcovici… sau cu străini de „marcă” din „țările de Reședință”, în ceasurile petrecute în „locuințele” lui Pablo Neruda, Hemingway,  Rodin, Dante, Rubens, Rembrandt, El Greco, Tolstoi, Cehov, Mozart, Beethoven,  Bach, la Mormântul lui Iisus…  

14. Ați asigurat păstrarea pe linie de plutire a „navei amiral” a diplomației românești. Aceasta explica rechemarea în activitate după pensionare. Relatați-ne despre această perioadă!

Răspuns – „Nava Amiral”  în multe vremuri și cred că și acum,  n-a fost o „Navă Amiral”  în adevăratul înțeles al cuvântului,  o Navă de luptă de vârf,  super dotata și super înzestrată cu echipaj,  tehnica de luptă… În unele momente și epoci „Nava Amiral”  aducea mai mult cu „Corabia lui Noe” – echipaj pestriț, format din Noe și neamurile lui-copii,  nurori… îmbarcați pe relații,  fără concurs,  fără pregătire de specialitate, busolă,  hărți, plutind la nimereală ca fantomatica Navă a „Olandezului zburător”! Cu pregătirea care o aveam, cu experiența acumulată, eu, „matrozul Macovei”  alături de alți matrozi devotați am căutat să asiguram menținerea pe linia  de plutirea „Navei”… Am reușit sau nu, nu știm, dar ne-am străduit.
Un exemplu fiind „tangajul” periculos al „Navei Amiral” ar putea fi și rechemarea mea „din pensie” în Centrala MAE,  pentru a fi trimis șef al Misiunii Diplomatice din Cuba. Pensionat în 2005 după 50 de ani de activitate am fost solicitat să preiau respectiva Misiune întrucât „aveam experiența pe spațiul latino-american, cunoșteam limba spaniolă și… ”.  Am acceptat cunoscând Cuba, știind că este pentru orice diplomat, în special pentru cei tineri, o „școală excelentă” cu o istorie de apreciat, o țară frumoasă, cu oameni frumoși.
Am fost de acord cu solicitarea Conducerii MAE, punând condiția de a mă reîntoarce „ la vatră” după un an.  Și așa a fost!
Închei cu o nota comică în această problemă de maximă importanță- „Politica Externa”, amintindu-mi de un „cântecel” – „Cinșpe înși pe lada lui/lada  Căpitanului /beți căci Căpitanu-i mort/și i-o duce dracu-n port”!

15. Diplomația presupune și răsturnări colosale de percepție asupra diferitelor zone în care ați profesat.  Le-ați surprins în rapoarte diplomatice sau le-ați păstrat în suflet?

Răspuns – Răsturnări de situație? De la Dictatura lui Ceaușescu la Dictatura militară a lui Pinochet. În 1973 Ceaușescu era într-un turneu în America Latină și în prima parte a lui septembrie urma să se deplaseze în Chile, la invitația Președintelui Allende.  Numai că la 13 septembrie a intervenit lovitura militară a generalului Pinochet și Ceaușescu și-a anulat vizita, deși Pinochet i-a reînnoit invitația.  De menționat în acest context un amănunt – pentru pregătirea vizitelor „la nivel Înalt” se transmitea înainte un avion cu „specialiști” materiale de propagandă. Ca „materiale” erau în primul rând „Lucrările”. Tovarășului și ale Tovarășei, cartonate, în Ediție spaniolă. Le-am găsit la sosirea mea la Santiago depozitate în subsolul Ambasadei. Fiind conștient ca un exemplar ieșit accidental din Ambasadă putea să genereze complicații enorme, într-o seară le-am pus în portbagajul mașinii cu placa Diplomatică, am luat un bidon cu benzina,  am ieșit cu șoferul în afara orașului și într-o pădurice „i-am dat foc Tovarășului” Sunt convins că și securitatea chiliană ne-a urmărit și a apreciat „gestul” după cum sunt convins că șoferul meu cu „ochi albaștri” a raportat „mai sus”  despre „autodafeul” organizat de „Tov. Macovei”, dar probabil și cei de acasă au gândit că „circumstanțele agravante”  motivau acțiunea.
După lovitura militară toate Statele Socialiste au rupt relațiile cu Chile mai puțin China și România.  Ca atare,  am trăit ca „Șef de Misiune” al unei țări comuniste o situație de „asediat”, urmărit perpetuu, cu trupe militare blocate în fața Ambasadei… Când autoritățile chiliene și-au dat seama ca nu sunt spion, nici membru KGB,  nici Mossad,  nici Agentul 007 britanic,  m-am bucurat de deschidere din partea lor,  putând organiza acțiuni de interes economice,  culturale,  științifice.  Am reprezentat la Santiago și „interesele comerciale” ale RDG,  la înapoiere în țara,  Ambasadorul RDG prezentând într-o audientă la MAE,  Ministrului Ștefan Andrei o Nota Verbala din partea Primului Ministru al RDG de mulțumire pentru „Serviciile aduse de Șeful Misiunii române”.
Răsturnări de situație? De la Romania democratică din 2008 la Dictatura comunistă a lui Fidel Castro,  mai puțin resimțită ca cea a lui Pinochet dar cu același regim de șicane, urmăriri, înregistrări… Pot să afirm ca fiind profesional bine pregătit,  fiind un om echilibrat și sociabil, n-am avut probleme de nici un fel nici cu Dictatura lui Pinochet nici cu a lui Fidel Ca Diplomat de carieră în prestația profesională nu-ți mai aparține.
Activitatea ta înseamnă reprezentarea țării tale,  în toate domeniile, dar și cunoașterea în amănunt a „țării de Reședință” și informarea Centralei asupra elementelor de interes observate, să ai discuții cu autoritățile locale, cu membrii Corpului Diplomatic, cu Diaspora romană… Majoritatea informațiilor înregistrate ca atare formează în mod implicit obiectul informării Centralei MAE, Guvernului,  Președinției, unor Instituții Centrale, prin „Note” sau Telegrame cifrate. Pentru suflet le-am păstrat doar pe cele „extraprofesionale” frumoase, colorate, parfumate!

16. Recentul volum de poezii, apărut la Editura PIM,  sub titlul  Fandango,  rezervă partea a doua poetului Sicu Macovei. Poeziile ne învăluie într-un aer de nostalgie,  sugerând o duioasă  oboseală după o viață de zbatere în lumea marilor oameni politici. Ați obosit, domnule ambasador? Familia mica a rămas singura oază de liniște?

Răspuns – „Fandango”  este „Darul”  ce ni l-am făcut eu și Toni la Nunta noastră de „Ametist”, respectiv 60 de ani de căsătorie FERICITĂ și înmănunchează cele  două jumătăți ale PORTOCALEI – 60 de Poezii ale LEOAICEI Toni și 60 ale  „SĂGETĂTORULUI”.  Sunt și creații mai noi,  dar majoritatea sunt selectate din volumele publicate de-a lungul anilor la Editurile „Junimea”, „Timpul”, „Sedcom Libris”, „PIM” (în totalitate 15 volume de lirică și proză Toni – 15 volume eu,  „Fandango” fiind „comun”) prezentate la „Târgurile de Carte” de la București și Iași, prin ziare și reviste din țară și străinătate… În două decenii de la primele apariții „trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri” am trăit prefaceri și noi și „lumea”, așa că…
N-am obosit, și îmi amintesc de cuvintele unei melodii interpretate de Edith Piaf- ,,nu, pentru nimic în lume, nu, nu regret nimic” și de ar fi posibil aș repeta „partitura” de la capăt la fel.
„Familia mica” mi-a rămas aceeași „OAZĂ” de lumină și bucurie. Deși „june pensionar” de 85 de Primăveri, sunt încă ,,verde”, activ, membru în conducerea „Asociației Ambasadorilor și Diplomaților de Carieră din România”, cu sediul la București, public, sunt solicitat la Conferințe și lansări de carte,  interviuri la TV,  Radio și Presa scrisă…
Alături de Toni,  care și ea a marcat „80 de Primăveri” așteptăm cu încredere și bucurie „Nunta de Diamant”. 

17.  Ce întrebare doreați să vi se mai adreseze ?

Răspuns – Alte întrebări așteptăm la „Nunta de Diamant”. Până atunci „Silenzio Stampa”!