Jorge Ernesto González Contreras s-a născut la 3 octombrie1948, la Santiago de Chile. A absolvit Facultatea de Sociologie din cadrul Universidad de Chile din același oraș și Facultatea de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București. S-a stabilit la Iași, unde s-a căsătorit și are două fiice, iar în anul 2007 a primit cetățenia română. A fost directorul Centrului Cultural al Americii Latine și Caraibelor din municipiu. Despre traiectoria dificilă și complicată a vieții sale și despre sentimentul apartenenței la două țări, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 mai 1999, la Iași.

– Care este numele dumneavoastră?

– Jorge González.

– Când ați sosit în România și de unde ați venit?

– În 1974, din Chile.

– Deci, în acest moment sunteți cetățean chilian?

– Da.

– Care a fost motivul pentru care a trebuit să vă părăsiți țara natală?

– În 1973, în Chile a avut loc o lovitură de stat militară; au fost desființate toate partidele politice și am fost urmăriți toți cei care făceam parte dintr-un astfel de partid.

– Ce v-ar fi așteptat dacă nu ați fi plecat din țară?

– Probabil, închisoarea sau mult mai rău.

– Cât timp ați avut la dispoziție pentru a lua o decizie atât de radicală?

– Am plecat după un an.

– Ce ați făcut în acest interval?

– M-am ascuns tot timpul.

– V-a fost greu să plecați?

– Foarte greu.

– Cum ați ales România?

– Unul dintre motivele care au primat în luarea acestei hotărâri a fost că e o țară latină.

– Totuși, nu ați fi putut alege o țară mai apropiată?

– Era Cuba, dar am avut unele reticențe și nu am vrut să merg acolo.

– Vorbiți-mi despre familia dumneavoastră; părinții trăiesc?

– Nu.

– Frați aveți?

– Da, patru – din opt, câți am fost.

– Deci, în acest sfert de veac v-ați pierdut părinții și patru frați; nu ați putut merge la înmormântările lor?

– Nu; până în 1990, n-am avut voie să intru în Chile.

– Ce v-a împiedicat să ajungeți de atunci și până astăzi?

– Teama de reîntoarcere; am crezut că revenirea în România va fi foarte grea.

– Sunteți un om sentimental…

– Da, așa e. Problema e că am întemeiat aici o familie și mi-e foarte greu să merg acolo și să nu pot rămâne; a existat un moment în care mă aflam la Paris, când m-am decis să nu merg acasă și să mă întorc în România. Totuși, cred că voi pleca în vizită în această vară – m-am hotărât.

– Veți merge însoțit?

– Probabil, cu una dintre fete, căci soția va fi în altă parte și nu va putea.

– Spune-ți-mi câteva cuvinte despre noua dumneavoastră familie.

– M-am căsătorit în 1978; soția se numește Marfa Axenti, care este scenograf la Teatrul Național din Iași, și am două fete: Tamara, studentă la Colegiul de Tehnică Dentară, și Tania, studentă la Grafică.

– Cu sau fără voia dumneavoastră, ați devenit un fel de român…

– Logic; pentru mine, România e a doua mea patrie.

– Cam în ce proporție vă simțiți român?

– Nu știu dacă asta se poate măsura, dar vă pot spune că atunci când noi, cei plecați, ne reîntâlnim, aproape că nu mai suntem chileni – fiecare ia apărarea țării în care trăiește.

– Ce v-a plăcut în România?

– Lumea e foarte primitoare; mi-au plăcut oamenii și, bineînțeles, soția mea, care m-a determinat să rămân. În 1976, am avut posibilitatea de a pleca în Franța și nu m-am dus.

– Ce a fost mai greu de suportat aici?

– Până în ’89, era foarte greu să fii străin; în blocul în care stăteam, șeful de scară mă întreba mereu cine mă vizitează și mă deranjau toate lucrurile de acest fel…

– Asta, din punctul de vedere al autorităților; dar din cel al românului obișnuit?

– Nu, românii sunt deschiși și am rămas impresionat; m-au invitat foarte repede să ne vizităm și am fost la ei de sărbători, care am constatat că sunt total diferite de ale noastre.

– În ce sens?

– De exemplu, la noi, la o zi de naștere lumea se așază la masă, mănâncă și se ridică; pe când aici, stai până dimineața și mănânci încontinuu!

– Ați reușit să vă faceți prieteni?

– Am multe cunoștinte, dar și prieteni foarte buni.

– Ați avut și deziluzii?

– Nu cred că există cineva care să nu fi avut.

– Care a fost ziua cea mai fericită pe care ați trăit-o în România?

– Atunci când m-am căsătorit și când s-au născut fetele mele – mai ales fiica cea mare. La primul copil, am rămas uimit; când a coborât un doctor și mi-a spus că am o fetiță, nu mai știam ce să fac; am luat un taximetru și cred că l-am înnebunit pe șofer – numai despre asta i-am povestit!

– Fetele știu limba spaniolă?

– Știu, dar nu vor să vorbească; întotdeauna, mă acuză că eu nu vreau să comunic cu ele în spaniolă și cred că au dreptate, pentru că am fost foarte șmecher în privința asta; am vrut să învăț repede limba română și de aceea în casă am vorbit numai românește.

– Ele și-au exprimat dorința de a vă vedea patria?

– Da, și o vor vedea; e normal să meargă în locurile din care am venit.

– Viața v-a aruncat de pe un mal pe celălat al Atlanticului; regretați acest lucru?

– Nu pot spune că nu regret; totuși, Chile e țara mea și acolo am avut o familie. Frații mei îmi spun: „Noi suntem familia ta!”, dar nu-și dau seama că am crescut și deja am o alta.

– Ce v-a adus bine și ce v-a adus rău această schimbare?

– În bine, a fost că am învățat foarte multe lucruri și cred că m-am maturizat în România; în rău – că mi-am părăsit patria, unde aveam perspective foarte frumoase.

– Nu vă e teamă de atât de așteptata reîntoarcere acasă? Nu că nu veți reveni în România, dar că vă veți întoarce cu inima frântă.

– Probabil, dar gândiți-vă că am aici o soție și două fete; cred că asta îmi va mângâia sufletul și pot pleca liniștit. Mai bine un venetic în România, decât un străin în Chile.

– În încheiere, vă rog să vă gândiți la cei dragi rămași acasă și să spuneți în limba maternă: „Bine v-am regăsit! …La revedere!”

– Los encontrado muy bien! …Asta luego!

Florin Bălănescu