Ideea acestui interviu la dublu a fost generată de prezența consistentă în spațiul cultural-artistic al familiei de artiști din Râmnicu-Vâlcea cu rădăcini adânc înfipte în pământul Vrancei. Când spui Cernătescu, acoperi o zonă artistică de excepție: Miron Cernătescu, profesor de muzică, interpret și făuritor de instrumente muzicale, Maria Cernătescu, profesoară de arte plastice și poetă, Dalila Cernătescu, cadru universitar și interpret virtuos la nai, Octavia Cernătescu, absolventă a Academiei de Muzică  și a ASE-ului-Relații Internaționale, rezerva secretă a talentului artistic prin care Marele Anonim a binecuvântat cuplul Maria-Miron.

Vom încerca să primim răspunsuri edificatoare pentru această oază de talente.

Maria:  Eu nu prea cred în „chemare”, ci mai degrabă în liber-arbitru, neprevăzut sau dorință, în „ceva” pe care-l capeți pe lumea asta, dacă ți-l bagă în bagajul vieții, Marele Anonim. Ca orice copil, desenam de toate, copiam din cărți portrete și norișori, figurine de pe „tablourile” cusute cu arnici ale mamaiei mele, atârnate pe pereții care miroseau veșnic a var proaspăt. La școală, directorul făcea cu noi, elevii, desenul, oră plină de vervă și neprevăzut, datorită învățătorului hazliu, care ne binecuvânta cu câte o vorba mai aspră și cu niște obiecte pe catedră pe care le desena fiecare după capul lui. Îmi plăceau creioanele colorate, blocul de desen și momentele când, pe un colț de masă, acasă la bunici lângă o sobă fierbinte în iarnă, cu florile de gheață pe gemulețul camerei, cu mirosul de gutui și mere, înconjurată de toți cei ai casei, mamă, soră, mătușă, unchi, desenam cu gândurile aiurea, scene imaginare ce-mi creau o liniște, o pace care îmi erau atât de necesare. Dar a existat un moment, extrem de important pentru mine, când aveam vreo 6-7 ani…o pictură, un tablou, m-a răsucit  într-un fel anume. Lângă casa copilăriei mele, casa în care m-am născut, era un vecin, un inginer agronom, holtei, mândria mamei lui, și, care picta. Când nu era acasă, eu mă duceam la mama lui și mă jucam în curtea lor. Odată, am intrat fără să cer voie, în „casa bună”, câteva camere-vagon și o săliță, cu storuri lăsate permanent, unde domnea un întuneric de-ți scoteai ochii. Am deschis ușa, lumina a năvălit în interior și, de pe perete, priveau spre mine, două personaje ca dintr-un basm cu Ilene și zmei!

Un El negru și vesel, mulțumit și sigur și o Ea, albă, tristă, speriată, aproape ca plângea în brațele lui! O pereche nepotrivită care-mi dădea fiori din rama de lemn. Aproape că m-am speriat, parcă mă furnica ceva pe trup, o emoție nedefinită a pus stăpânire pe mine, și, emoționată de tablou și fapta de a fi intrat ca un hoț, m-au făcut s-o zbughesc afară. M-a urmărit acel tablou până la facultate, când, din memoria vizuală și afectivă, am „refăcut” subiectul. Dar asta-i altă poveste! Și, tot în copilăria (mică), aveam vreo 4-5 ani, când la căminul cultural ne duceam să vedem filme, pe peretele de la intrare trona un tablou mare. Toată viața am ținut minte numele filmului de atunci pe care l-am asociat cu tabloul de pe peretele de la intrarea în cămin. Filmul se numea „Palatul de cleștar”, iar tabloul, o pictură foarte mare, înfățișa o cămilă cu două cocoașe într-un deșert cu dune de nisip. Avea o bogăție de culori calde, pastelate, nobile care te linișteau și te transpuneau într-o lume de basm. Îl priveam de fiecare dată când veneam la film, zăboveam în fața lui și nu știam să dau glas simțămintelor care mă copleșeau. Apoi, am intrat la liceul din Vidra cu două colege de primară si gimnazială, consătence și prietene. În primul an am fost în clasă cu una din ele, Anișoara, foarte bună la toate materiile, premianta clasei, iar când s-au format clasele de real și uman, eu am ales cu inima, să fim tot împreună, mergând cu ea la secția reală, care mi-a cam dat bătăi de cap. În liceu scriam lozinci, afișe…titluri la caietele de amintiri…! Nimic deosebit! Am terminat un profil real…și m-am înscris la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Spuneam mai sus că eu cred mai degrabă în întâmplare sau dorință! Da, îmi suna bine în cap…”Arte Plastice”. În ziua când am luat diploma de la liceu, zi de vară, cu oboseala drumului și cu niște răni la picioare din cauza unor pantofi, mama mi-a spus, să nu mă dezbrac, pentru că voi pleca la București cu autobuzul, cu trenul…să mă înscriu și să rămân acolo pentru examene. M-am opus propunându-i să plec a doua zi.  Mi-a tras o palmă, mi-a pus valiza în mână și…spre autobuz cu lacrimi și sughițuri.Și-așa am pornit pe drumul…artei!

Miron:  Sunt fiu de preot școlit, cu facultate, cu funcții ierarhice bisericești, cu acces la cărți din multe domenii. Fiind cel mai mare din cei șase copii ai preotului Miron Cernătescu, toată familia, adică părinții, unchii, mătușile, deci, toată familia a dorit să devin tot preot. Școala am făcut-o în Râmnicu-Vâlcea iar în clasa a cincea, am intrat cu examen la Școala de muzică. Îmi plăceau acordeonul și clarinetul. După cele șapte clase, m-au trimis la Seminarul Teologic din Craiova pe care l-am absolvit după cinci ani de studiu. Dar dorința mea era să studiez la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București. Câțiva ani au fost cei mai grei din multe motive…! După absolvirea Seminarului, am dat examen și am întrat la Institutul Teologic din București. Am terminat primul an…eram neîmpăcat cu mine, cu meseria pe care mi-o aleseseră alții și care nu-mi plăcea…am decis să părăsesc teologia și să-mi iau viața în mâini. Am cerut să intru în armată, am făcut aproape trei ani pentru că am prins povestea din Cehoslovacia și am fost în alarmă de război câteva luni în plus, am făcut liceul la seral în acea perioadă ca să pot da examen la Conservator. M-am angajat ca profesor suplinitor de muzică, timp în care mă pregăteam pentru admiterea la facultate. Drumul a fost sinuos, cu urcușuri și coborâșuri, cu de toate, dar am reușit printr-o muncă susținută și o voință aproape anormală.

Maria:  Eram în primul an la Arte Plastice, stăteam la cămin pe lângă Gara de Nord iar cantina era pe Griviței, fiind a Artelor și a Conservatorului.

Eram o fată de 19 ani, aproape că nu știam cine sunt, voiam să învăț, să devin „cineva”! Nu mă interesau băieții, nu cunoșteam pe nimeni, mi-era mereu dor de mama, de locurile mele, visam „cai verzi pe pereți”! Ce mai! Eram fata cuminte cu învățăturile mamei care-mi sunau în cap și nu trebuia să-mi joc viața. Numai că, ce-i trecut în bagajul adus odată cu nașterea, cam aia ai! Omul este cea mai complexă, ciudată și dificilă vietate…! Într-o zi, la cantină, în rândul din fața mâncării, galant, un tânăr „conservatorist” îmi face loc, și, politicos, mă ajută cu tava cu mâncare. Un schimb de cuvinte, priviri, ne așezăm la aceeași masă….și de aici începe o poveste de dragoste mai neobișnuită, care durează de vreo 53 de ani. Timpul a trecut, încă trece, iar noi am fost tari, ca pietrele de moară și am dat…cea mai bună făină!

Miron:  Eram cam mărișor de ani, aveam 24 de ani când am întrat la facultate și voiam să cunosc o fată cu care să împart zilele, bucuriile! Și, într-o zi, văd intrând în cantină o fată cu niște partituri sub braț. Îi spun unui coleg că vreau „s-o agăț”, dar, până să pun strategia în aplicare, a dispărut. A doua zi, aceluiași coleg îi spun să mă atenționeze când va intra pe ușă, fata. Mi-a făcut semn când a intrat, numai că, nu era fata cu partituri, ci alta, mai frumoasă…semănau puțin, ceea ce l-a derutat pe colegul spion. Așa că, în loc de fata cu partituri, m-am ales cu fata cu vopsele și pensule! Restul îl știți de la soția mea! Era așa de tânără, frumoasă și…inocentă! Am dorit din prima clipă să rămân cu ea. Pentru mine, ea nu a fost nici Maria, nici Mimi cum îi spuneau părinții și prietenii! I-am spus…Floricel, Floricica… am asemuit-o cu o floare mică și rară! Așa i-a rămas numele toată viața noastră!

3.  În studenție, cu siguranță a existat un moment zero, care v-a pus pe linia performanței. Cine este magistrul care v-a cultivat credința în talent, convingându-vă că drumul în lupta cu inerția va fi exclusiv ascendent?

Maria:  Când am dat admiterea la Arte, habar n-aveam de multe lucruri. Un liceu de artă mi-ar fi fost de mare folos…Nu știam de culori, de tehnici, de teoria artei, de nimic! La examenul de admitere, mă „băteam ” cu 120 de candidați…pe 7 locuri. Toți dădeau examen de 4-5 chiar de 10 ori. Cunoșteau toate formulele de comisii, pe fiecare cum picta, cum gândea, cum nota…! Erau aproape toți…ai cuiva sus-pus! Eu? A nimănui! De asta spun mereu, în viața asta, mai alege omul, dar nu mereu…! Ce are, ia din bagajul Marelui Anonim și vă spune asta, o femeie care nu-i nici bisericoasă, nici credincioasă așa cum vede lumea credincioșia! Au fost multe probe la admitere. La una dintre ele, nu am avut nici culori, nici pensule. Cu o zi în urmă, căutasem magazinul Fondului Plastic pentru cumpărarea celor necesare, și, necunoscând orașul,  am nimerit greu strada Lipscani, numai că am găsit închis. Culori mi-a dat un băiat care dădea examen de vreo cinci ori, era mai mare, mi se părea un moș…! Altruist om! N-a ținut cont că ne concuram! Iar pensule mi-au fost degetele! La altă probă, portret după model viu, același mod de lucru. Dădeam examen în uniforma de liceu, un sarafan și o bluziță înflorată de nylon, iar părul era împletit în codițe, cu fundițe mici, ca la liceu. Fetele concurente fumau țigară după țigară, în pauze beau cafea, vorbeau despre chefuri, băieți, întâlniri…! Eu eram parcă din altă lume.Și am reușit! Îmi vine să plâng! Acasă, mama se lupta cu cea mai nemiloasă boală, și mă aștepta ca pe cireșul copt. După admitere, tabloul meu din concurs, a fost așezat în atelierul de pictură al anului 6, era ultima promoție de șase ani, iar eu am fost în prima promoție de patru ani. A fost ținut acolo o jumătate de an și a constituit obiect de…discuție artistică! Toți mă căutau la începutul anului universitar să mă vadă, să mă cunoască. Promiteam a fi un mare pictor, profesor fiindu-mi Corneliu Baba. Mereu, când ne făcea corectura la pictură, poposea ceva mai mult în fața șevaletului meu, îmi spunea câte ceva…de altfel, fiind un om zgârcit la vorbe, cam arogant și părea sătul, plictisit de lume! Am fost singurul lui student pe care l-a invitat în atelierul lui, avea spațiu special în preajma Televiziunii. Era ursuz și nu-l mișca mai nimic. Rareori avea sclipiri de plăcere în ochi, când îl impresiona ceva. Iar la lucrarea de diplomă, din cele șase lucrări de pictură în ulei, unul care se numea „Maternitate”, un subiect tratat și de el, a fost achiziționat de Muzeul Kalinderu și a fost dat în revista studențească a timpului, „Amfiteatru”. Da, Corneliu Baba a avut încredere în mine, m-a îmboldit, m-a călăuzit, mi-a dat curaj. Și a mai fost cineva, și mai mult ca un magister, a fost ca un părinte, care m-a apărat și ocrotit ca pe copilul lui, acesta fiind secretarul de facultate, un moldovean din Iași, un om deosebit de inimos și bun. Elisei se numea.

Miron:   Am avut mulți profesori care m-au sprijinit și mi-au dat curaj în drumul ales, dar doi au fost convinși că voi reuși în muzică și că voi fi un bun profesor și muzician. Aceia au fost savantul în muzică, Liviu Rusu, un om excepțional, un muzicolog desăvârșit, iar celălalt a fost delicatul și sufletistul om de muzică, Rectorul Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București, Petre Brâncuși. Le datorez foarte mult și le port și acum o vie recunoștință!

Maria:  Păi, eu consider un mare succes, tabloul meu de admitere care a provocat multă lume, profesori și studenți. Din afară, lucrurile se văd roz, deosebite, intangibile pentru mulți…mă refer la artiști! În interiorul lucrurilor, situația este mult mai complicată. Ca să-ți faci un nume în artă, sunt complicate toate căile! Trebuie întâi și întâi, libertate, aproape totală, pe toate fronturile….spun fronturi, pentru că viața asta e ca un câmp de bătălie!

Când am luat repartiția în învățământ, în județul Vâlcea, locul natal al soțului meu, eram singurul profesor cu Facultatea de Arte din tot județul. Nu mai spun că am fost doar șapte absolvenți din București pentru toată țara. Eu am dat girul într-un fel la întocmirea documentației pentru înființarea Filialei Uniunii Artiștilor Plastici din județ, eram singura cu 4 ani-pictură de șevalet, ceilalți fiind cu 3 ani-desen. Și trebuie să mai spun, că am „ieșit” din facultate, și cu doi copii, și fără părinți. Și-atunci, devenirea „devine” mai înceată, cu hopuri, cu pauze, cu greutăți! Îți vine uneori să dai naibii totul, să nu mai vrei nimic, chiar să fugi îți vine. Iar ca femeie, și-atunci, și-acum, situația îi este defavorabilă din start. Nu știu de ce, ba da, știu, dar nu mă mai amărăsc acum la vârsta mea să dezbat problema pentru că, este chiar o problemă.

Miron:  Norocul meu cel mare a fost soția mea, care a fost lângă mine zi și noapte pentru că eu, și nopțile lucram în școală, la atelier…! Ea a fost „ochi de vultur”, atentă cu toate, cu școala, cu mine, cu fetele noastre…! A fost prezentă în activitățile mele, m-a ajutat, a fost tovarășul meu de nădejde ca să pot croi drumul familiei noastre! Și am reușit împreună! Am avut o foarte bogată activitate muzicală. Am înființat coruri, orchestre de copii, am pregătit soliști vocali și instrumentiști, eu însumi desăvârșindu-mă ca instrumentist, dirijor, orchestrator, fiind încununat cu diplome, trofee, premii naționale și internaționale. Dar orice câștig a fost cu sudoare multă, nimic fără muncă și sacrificiu. Iar coroana muncii mele și-a soției mele a fost fiica noastră, Dalila, care ne-a adus atâta  bucurie, atâtea satisfacții profesionale…! Datorită ei, am văzut lumea, am cunoscut gloria și ne-a așezat la vremea noastră, pe cea mai înaltă treaptă de bucurie și fericire.

Maria:  Am fost profesoară de arte plastice și de desen tehnic, aproape patruzeci de ani. La două licee, toată activitatea. Prin repartiție, am fost la un liceu real-umanist unde aveam clase de 45-50 de elevi. Habar n-aveau de ce-i aceea pictură, sau desen tehnic. Era tare greu, aveam 23 de ani când predam unor „haidamaci” de tineri, care se uitau la mine, la început, de sus în jos. Când terminau clasa a douăsprezecea, plângeau în ultima oră a mea. Se luptau cu celelalte materii, la mine era cea mai frumoasă și relaxantă oră, chiar dacă aveau de lucru la greu la ora mea. În școlile noastre, a persistat și persista încă, ideea, că ora de desen nu-i importantă, că-i ușoară…că nu le trebuie! La sfârșitul anului, aveau altă părere, ei, elevii. Mai mult de furcă, aveam cu colegii, care, în nepăsarea lor (să nu spun altfel), aveau mentalitatea greșită că nu le este de folos ora de desen, că nu are importanța unei ore de matematică sau română. Explicam o vreme despre importanță artei, apoi, dacă nu aveam succes, mă lăsăm păgubașă! Soțul meu a fost mai incisiv, a explicat până l-a durut gura, dar nu s-a lăsat.

La Colegiul Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, am predat aproape 30 de ani. Să predai despre artă, la cel mai renumit și fițos colegiu de informatică, cu cei mai buni elevi, cu locul 1 pe țară la un moment dat, nu e lucru ușor. Ori știi ce și cum trebuie făcută materia, ori stai acasă sau îți schimbi meseria. Aveam manual pentru fiecare an studiu, colegii mei nici nu știau că există manuale de educație plastică, nu lucram după ureche. Am abordat cu ei, elevii, tot soiul de activități plastice, pictură, desen, icoane, istoria artelor, expoziții, concursuri. Eram apreciată de ei, chiar dacă am fost o profesoara severă. Nu aveau teste, extemporale, teze, admiteri…cu ora mea, deci, nu-i puteam ține în mână cu fricile de examene sau altele, singura șansă a unui profesor de arte de a putea sta în fața elevilor în clasă fără incidente, este să fie stăpân pe materia pe care le-o predă și să știe să-i facă să învețe altceva în afară de chimie, matematică, română, limbă străină. Așa că, discipoli au fost puțini, toți vor să fie doctori, miniștri…și președinți.

Miron:  Am avut multe satisfacții în muzică. Tot timpul! Am avut orchestre de copii, am avut coruri, de la generală până la liceu, cor cu cadrele didactice, grupuri vocale, soliști vocali și instrumentiști, am foști elevi care activează în orchestre din țară, profesori de muzică. Am primit medalia Profesor emerit, Profesor evidențiat în activitatea culturală, concursuri peste hotare cu premii și medalii. A fost o muncă asiduă, de lunga durată, grea, dar mi-a plăcut. A fost o parte a vieții mele pe care am dedicat-o meseriei de profesor de muzică cu toată  sinceritatea și bucuria rezultatelor.

Maria:  Cu elevii am avut mari satisfacții profesionale, am obținut cu ei de-a lungul carierei didactice, peste 250 de premii, diplome și medalii pe plan național și internațional. Personal am avut interviuri la radio, expoziții în București, Râmnicu-Vâlcea, Franța. Dar a fost și este încă foarte extenuant.

Și mă întreb uneori, așa, singură, oare merită? Doar așa, de dragul artei? Mă simt obosită, nu încap în pielea mea, mă simt ca într-o cușcă. Când mă întâlnesc cu prietenele mele în oraș, la o cafea, le spun: „Aș vrea să mă urc pe o rachetă și să zbor spre Lună,  iar ele se uită la mine cruciș, adică, ce am?

Miron: Cele mai frumoase concerte le-am avut cu fiica mea, Dalila…i-am fost manager, membru în orchestră, dirijor! În 1979, la Concursul Național de Muzică de la Sibiu, am obținut premiul întâi și medalia de aur cu orchestra de muzică populară, de copii, a liceului din Bălcești unde activam ca profesor de muzică. Apoi în 1982, la vârsta de nouă ani, Dalila a înregistrat primul disc cu muzică populară la nai, acompaniată de Orchestra Națională Radio, dirijor, marele George Vancu. În 1983, la Festivalul Național de Folclor, pentru copii, „Pe fir de baladă”, de la Târgu Jiu, când Dalila avea 9-10 ani, a obținut Marele Trofeu al festivalului, fiind adusă pe scenă de public, de șapte ori! În 1988, tot la Concursul Național de Muzică, am obținut locul întâi și medalia de aur cu orchestra de naiuri (sopran, alto, tenor  bas), naiurile fiind confecționate de mine, din diferite materiale: salcâm, bambus,  trestie, stejar, mahon, plop, zingana, prun, cireș care aveau o varietate complexă de timbre și aveau aproape toate sunetele din scara muzicală generală. În ceea ce privește acordajul naiurilor, am folosit cilindri culisabili pentru fiecare tub, renunțând la acordajul tradițional cu ceară. Ceara își modifică volumul de la o temperatură la alta, dezacordând tuburile în permanență. Naiurile mele sunt acordabile și nu-și pierd înălțimea sunetelor. Un alt concurs internațional, de la Novi-Sad, în 1984, mi-a adus premiul întâi cu Dalila și orchestra de elevi.

După anul 1989 am pornit la drum cu Dalila, lucrurile se schimbau rapid și te îndemnau să-ți vezi mai mult de tine. Dalila trecuse la muzică instrumentală cultă, iar naiul a făcut-o deosebită. A fost și este singura artistă instrumentistă care a cântat la nai Anotimpurile de Vivaldi, cele originale, nu transformate și schimonosite cum fac alți artiști. „IARNA” lui Vivaldi, la nai, este aproape imposibil de cântat, după partitura originală a compozitorului Antonio Vivaldi dar ea a făcut posibil acest lucru prin harul, puterea și munca depusă, înzestrări excepționale. În Viena, la concertul ei, a ridicat sala în picioare, „Iarna” a stors de emoții pe toată lumea…soția mea nici nu a putut sta în sală, de emoții. Știa din timpul studiului Dalilei, câtă dificultate avea această bucată muzicală, câte note „imposibile” trebuiau cântate…! Numai o notă dacă n-o cântai, cădea toată partitura, toată „Iarna” putea fi un dezastru! A cântat prin lume, până în Malaezia a ajuns! În 1991 este aleasă din 900 de lucrări muzicale pentru a participa la Grand Prix-ul din Viena iar în 1996 a reprezentat Germania la Eurovizion, ocupând locul trei cu piesa Echos, în duet cu solista vocală Angela Wiedl. A înregistrat albume în Franța, Germania, Austria, fiind distribuite în toată lumea. Un album de succes a fost înregistrat cu marele chitarist spaniol, adoptat de francezi, Petro Ibanez, cu piese clasice de marii compozitori ai lumii: Paganini, Ravel, Schubert, album lansat în Franța și Canada. Au urmat turnee, concerte, concursuri extenuante dar cu mari satisfacții. Se vorbea la radiouri și televiziuni din Europa de Dalila, ca despre o minune! O pasăre maiastră! Au denumit-o „Crăiasa muzicii”! A avut concerte și înregistrări cu Orchestra Simfonică Radio București, sub bagheta dirijorului Cristian Brâncuși, articole în ziare și reviste, întâlniri, dineuri! Paralel cu toată această muncă, își continua studiile. A terminat liceul la secția Informatică și a luat bacul prima, cu media 9,98. Trebuindu-i limba germană în toate peregrinările muzicale, a învățat-o în două semestre cu profesor particular, fiind și proba la examen de bac, unde a luat 10. Are o minte sclipitoare, o inteligență mult peste medie! Apoi facultatea la București! În tot acest timp, i s-a propus să rămână în Occident. Am făcut consiliu de familie, am analizat situația din toate direcțiile și am hotărât să rămânem împreună. Este mult mai importantă familia unită decât lucruri care se diluează în timp! Este conferențiar universitar titular la Universitatea Națională de Muzică din București iar din 2006, Doctoratul în Muzică obținându-l cu „Summa cum laudae”. Este membră a S.A.C.E.M. din Paris încă din anul 1992.

Ce puteam să doresc mai mult? Cu fiica mea, Dalila, am colindat lumea, am avut mașină la scară, hoteluri scumpe, onoruri, chiar și avion la dispoziție.

Am văzut atâtea frumuseți, am vorbit cu tot felul de oameni, de la ambasadori până la cetățeni simpli, am cunoscut diverse culturi…!

E foarte mult și nici nu știu cui și cum să mulțumesc pentru aceasta variantă de viață, cea mai bună pentru mine, rebelul familiei care nu a vrut să fie preot!

Maria:  Cuvântul și imaginea, poezia și pictura sunt ca două surori care îți atrag atenția în diverse feluri creând pasiuni și tulburând sufletul cu justificări și limite în domeniul fiecăreia cu rădăcini umane. Sunt solidare dar și diferite, pictura este ceva văzut imediat și trecut prin toate filtrele simțirii, pe când poezia are nevoie de timp în care se desfășoară cu sau fără constrângeri. Relația imagine-text, pictura-poezie, este o relație complexă cu principiile autorului și cu subiectele tratate, gândindu-ne ca la o metaforă.

Poezia este ca un ochi care veghează peste simțiri. Dacă e greu s-o scriu?

Mă întreba prin 2012 colegul meu, scriitorul Georgică Manole, dacă sunt tentată să scriu poezie, pornind de la ideea că, „pictura este o poezie tăcută”! Atunci am avut un răspuns, care, astăzi, nu mai are rost: „Nu, nu am fost tentată să scriu poezie. Și aici este vorba tot de talent. Trebuie să izvorască,  slovele în ritmuri necăutate, nebănuite, să se adune în formule magice, care să dea fiori. Însă este o analogie între pictură și poezie…! Și pictura este ca un poem al imaginației, al tresăririlor de-o clipă, al visurilor neîmplinite, al tăcerii neputincioase, al zvâcnirilor și lacrimilor ce năpădesc aparent fără motiv, al lucrurilor ascunse și nerostite, amestecate, înecate, diluate, dezvelite, trădate în culori.” Astăzi, acum, vă pot răspunde altfel decât acum 11 ani lui Georgică…Ca să mă înțelegeți, vă trimit cu gândul la filmul Forest Gump, care, la un moment dat, acest personaj, după ce devenise bogat, nu mai știa ce să facă, și-ntr-o zi, dintr-o dată s-a ridicat, și, simțind nevoia acută de a fugi, a făcut asta. A început să fugă fără să-l pună careva, fără să-l aștepte ceva sau cineva, a tot fugit încontinuu timp de trei ani și câteva luni fără niciun motiv. Așa mi s-a întâmplat mie, dintr-o dată, fără un motiv anume, am scris poezie! Pur și simplu! Cam în perioada pandemiei, care a fost o nenorocire în viețile noastre, un atentat mârșav la libertatea de mișcare! Nici în vis nu mi-am închipuit, că vor veni niște minți diabolice care ne vor închide ca pe animale în cuști! Și de-atunci, tot scriu poezie. În viața mea am iubit mai puțin poezia…! Mi-au plăcut alte scrieri! Acum iubesc poezia, îmi place, în câteva versuri poți cuprinde o lume întreagă cu toate trăirile ei. Cum să spun, să nu par o încrezută? Mi-e ușor să scriu poezie, multe dintre ele sunt trase dintr-un singur condei! Cred că-i „talantul” meu pe care-l sporesc bucurându-i pe cei care mi le citesc! Și am un secret pe care-l dezvălui tuturor, acum: Mă îndrăgostesc de toate producțiile mele artistice și greu mă despart mai ales de tablourile pe care le dau (poeziile rămân adunate-n carte)! Fiecare tablou dăruit  poartă în el o părticică din ființa mea sub orice formă, ducând în alte case, o dâră din energia mea pozitivă.

.

.

Între cer și pământ, mă deșir ca o stea dintr-un șters curcubeu,

Pe poteci voi dansa în pași de soldat, ca-ntr-un strâmt defileu,

Reci gânduri nevolnice-mi prind viclenește biet trupul pribeag,

Și pășesc când spre cer sau pământ, să-mi fie mereu dorul un prag.

.

Să ating și să prind tot cerul în pumnii încleștați tot mereu,

Să-l ferec cu pârjol și în lanțuri să-l strâng într-un loc doar al meu,

Să-mi fie prieten, dușman sau ce-o vrea, totul în mine va fi,

Căci tot voi cânta și doar voi visa, în humă eu mă voi trezi!

.

.

Viața toată este-o cușcă strâmbă, neagră și pitică,

Ce ne strânge-n neputințe, vreri stâlcite, ‘năbușite,

Fără aer, fără spațiu, ne împotrivim cu frică

Și cătăm cărări virgine, doar că nu ne sunt sortite!

.

Ne-mbrâncim unii pe alții, neștiind, lovim în viață,

S-apucăm nimic din micul spațiu strâmt, greoi și rece,

Încercăm doar să ne facem frate cu vicleana hoață,

Ne certăm în van, în cușcă, nici nu știm când viața trece!

.

Căutăm în sus putere, vrem să știm, dacă ne vede,

Și strigăm cu amăgire în pustie, alinarea,

Să scăpăm, dar nu ne lasă, nu ne-aude, nu ne crede,

Căci ne strânge-n chingi sortite, să ne-năbușe strigarea!

.

Viața toată într-o cușcă este strigăt de durere,

Când ne-apucă-n chingi destinul, fără să avem putere!

.

.

Și ce dacă vine iarna ca o umbră-n echinocții,

Cu sărutul de asceză vindecând suflarea nopții…

Doar cutreieră lumina prinsă sub arcade rare

Și încorsetează norii pe cărbuni aprinși cu soare.

.

Și ce dacă iarna toarce vise șterse-n lampadare,

Care-agață nemurirea printre ochi de arătare…

Tot pământul de-ar cuprinde, săgetând nemărginirea,

Tot va trece peste vina de-a chema din nou, iubirea.

.

Și ce dacă iarna oarbă va-nghiți pământul mare,

Când cutremură în ghețuri, lanțul soartei oarecare…

Doar ninsoarea mai sărută printre țurțurii cu flori

Și astâmpără tăcerea prinsă-n ziduri de fiori.

.

Poate vine ca o hoață printre spinii din pustiuri,

Iar pământul râde-n humă, viața-i prinsă în raliuri…

Fugărind ca o nebună și în toi de noapte prinsă,

Lumea scrijelind în țurțuri, legiuind-o într-o misă.

Iarnă, iarnă, ce ne doare iar tristețea din ninsoare!

.

Miron:   În copilărie cântam la acordeon. Apoi la clarinet. În facultate am studiat la pian. Când am devenit profesor, ca să pot face atâtea formații, a trebuit să învăț la toate instrumentele: nai, vioară, bas, fluier, ocarină, țambal.

A fost o muncă permanentă, nu aveam sărbători, pauze, eram într-o continuă agitație în care era antrenat și restul familiei. Aveam program…de cazarmă, cu oră de sculare, de culcare, de studiu, de antrenament fizic…! Zilnic alergam cu fetele dimineața, apoi studiu muzical, apoi plecau la școală. Erau deja cu vreo două ore de muncă atunci când ajungeau la școală! Am învățat, am muncit toți…permanent! A fost greu dar am reușit să fim uniți până la capăt!

Maria: „Supraviețuim prin ceea ce primim dar ne trăim viața prin ceea ce oferim!” spunea Winston Churchill. Firea lucrurilor e-n plămadă și ne dirijează în supraviețuirea noastră. Dacă avem ceva de spus sau de dat și altora, împărtășirea acelei flăcări lasă urma generozității care nu poate fi nici ignorată, nici uitată. Drumurile devin mai netede, obstacolele mai ușor de trecut iar sufletele își dau întâlnire și în alte vieți, nepierzându-se esențe ale existenței noastre. Ceea ce oferim cu iubire, cu responsabilitate ceea ce știm este ca o nevoie de a trăi mai intens chiar și peste abisul morții. Generațiile viitoare, vor ști sau nu, vor aprecia sau nu, dar vor fi conștiente că cineva din urma lor le-a dat un „brânci ” pe puntea cu suspine pentru a le fi mai frumoasă viața! Și, întotdeauna vor exista flori pentru acei care vor să vadă flori!

Miron:  Profesorul, prin natura meseriei sale, dă, oferă, învață, iar cei care primesc, vor conștientiza pe parcursul vieții lor, că flacăra reușitelor lor a fost aprinsă de un învățător din viața fiecăruia. Iar el, învățătorul, va rămâne în mintea celor atinși de flacăra lui, ca o urmă de dinozaur în terna piatră.

Ce-am știut, ce-am acumulat în meseria de dascăl, am oferit tuturor celor interesați, iar urmașul meu cel mai de preț este fiica mea, Dalila…!

10.  Sunetele lirei poetice s-au concretizat în volumele de poezie și pictură publicate și apreciate de cititori.

Maria:  Până acum, am scris și publicat trei volume de poezie și pictură în intervalul de ani 2021-2023. Am terminat materialul pentru al patrulea volum tot de poezie și pictură și în următoarele săptămâni va lua drumul către tipar.

Mai am deja scris încă din anii 2016-2017, material cu proză scurtă. Inițial, voiam ca proza să fie primul volum, dar am reconsiderat ordinea volumelor.

Și mi-a mai rămas material și pentru un al șaselea volum, tot poezie, și scriu în continuare printre cratițe cu mâncare, printre farfurii spălate și aspirator, printre drumuri la piață și măturat frunze la țară….și uite-așa, trec zilele pline, obositoare și cu accese de năbădăi care ne mai colorează…în obraji!

Miron:  La acest „taifas” cu dumneavoastră, stimată doamnă profesor Elizia Lefter, și stimate domnule profesor Vasile Lefter, am stat cu deosebită plăcere! La mine sunt mai rare astfel de „întâlniri”, nu am timp căteodata,  „nici de murit” cum spunea actorul comic vâlcean, Dem Rădulescu!

Muncesc în fiecare zi, mai ceva ca-n tinerețe…atunci nu aveam de dat cu coasa, de pus pomi, de săpat grădină, de udat ce e prin curte și grădină. Munceam numai cu…muzica! Acum, le fac pe toate. Lucrez în atelier la instrumentele mele, iar în pauze, grădinăresc! Noroc cu soția mea, că-mi face program de somn obligatoriu după ce mănânc la prânz. Altfel, aș pica pe brazdă…! Ea are cele mai bune măsuri, cântarul cel mai sigur, iar dacă n-o ascult, nu-mi face cafeaua în dimineața următoare! Așa că nu risc nimic!

Maria:  Dacă nu ar fi fost legătură strânsă între mine și soțul meu, n-am fi fost împreună, mai întâi, pentru că suntem amândoi foarte puternici, orgolioși, niște focuri aprige. Apoi, nu am fi „rezolvat” viața în doi, dar am ales cu mintea, cea mai bună variantă de a trece prin ea. Astfel am rezistat „intemperiilor”, am tras la „jug” cu aceeași forță și în aceeași direcție, am dat pe „piața lumii” doi oameni sănătoși, educați, „de soi”! Așa am putut colabora în mersul lucrurilor, și pe plan personal, și pe plan artistic! E drept, unele satisfacții au venit mai târziu, când la unul, când la celalalt, dar le-am avut pe toate câte ne-am dorit.

Miron:  În lumea artei, este ca-n agricultură, trebuie făcută lucrarea atunci când e timpul ei, nu suportă amânare sau renunțare, altfel se pierde producția. Și-n artă, mai ales în muzică, te pregătești de-ți sar ochii din cap  pentru 10 minute pe scenă, sau o oră, sau două, când trebuie să faci dovada muncii, talentului…! Și, ca să te pregătești pentru scenă, cel de lângă tine trebuie să rezoneze cu toate implicațiile, ba chiar să mai renunțe la el pentru tine, pare nedrept, dar așa se întâmplă prin firea lucrurilor. Colaborarea prin înțelegerea întregului este o cheie a succesului artistic! De fapt, sunt atâtea „mărunțișuri” în acest întreg al succesului la care trebuie să veghezi, să ai ochii în patru, să nu fii un adormit, încât, la sfârșit, când ai reușit, nici nu mai știi cum s-au întâmplat toate…! Ce să spun, am reușit în toate proiectele familiei noastre prin muncă de ocnași, seriozitate, determinare și asumare. Nimic nu este gratis!

Maria:  Poate că mi-ar fi plăcut să mă întrebați…”Ce mai vrei, Maria Cernătescu, în viața asta?”

Iar eu v-aș fi răspuns: „Mai nimic sau cam mult…pace și înțelegere între oameni!”

Miron:  …iar eu, aș fi vrut să mă întrebați…”Miron Cernătescu, dacă n-ai fi avut ca partener în lumea asta pe Floricica ta, drumul tău ar fi fost cam la fel sau nici nu știi ce-ar fi putut fi?”

Iar eu v-aș fi răspuns: Cu siguranță, toate ar fi fost altfel. Uneori, când stăm la taclale, îi spun soției mele, mai în glumă, mai în serios, că, dacă n-ar fi fost ea, ci altcineva, oricare, oricum, în multe n-aș fi reușit, ba, poate că nici n-aș fi trăit atât. Ea, în ciuda focului ei năbădăios, a avut înțelepciune cât cuprinde în momente cheie ale vieții noastre, când toate se puteau termina urât. Și vă dau un singur exemplu care certifică ce spun. Eram prin anii 1980-1981 la o filmare cu orchestra de copii pe Valea Oltului. Erau de față toate oficialitățile județului, televiziunea, radioul, secretari, directori…! Regizorul a propus cu acordul mai-marilor județului, o filmare a copiilor cu instrumente, cu tot, pe o plută confecționată ad-hoc, lângă apa Oltului, vijelioasă și adâncă. Pericolul nu a fost luat în calcul de nimeni, absolut nimeni, nici măcar de cei din armată, pentru că ne seconda și o trupă de intervenție a armatei. Și erau și oameni mai în vârstă, care ar fi trebuit să gândească serios, responsabil la evenimentul care urma să se desfășoare. Dar toți au tăcut, așteptând să se încheie filmarea. Noi doi, eram mai tineri, mai ales soția, nici nu avea 30 de ani, dar a avut cea mai responsabilă atitudine fața de pericolul iminent.

A țipat la toată suflarea de pe mal, neținând cont că erau conducatorii județului, s-a așezat în fața copiilor și nu le-a permis să se urce pe plută. Eu eram deja pe plută cu instrumentele…! Finalul? Apele au desfăcut legăturile buștenilor, pluta s-a rupt în două și a luat-o la vale cu mine…după o luptă a soldaților cu Oltul, încercând să-mi arunce funii și să mă tragă la mal.  Bucata de plută care se desfacea în continuare, sălta pe apă și se apropia de o cascadă. Am avut noroc, au reușit să mă prindă de ultimul copac în ultimele clipe, când aș fi fost aruncat în cascadă…! Puteam muri…nevinovat, sau din prostia mea de a fi acceptat astfel de filmare, ținând strâns în tot timpul…de instrumente! Ar fi murit toți copiii, sau mulți! Ce-ar fi fost viața noastră, dacă tovarășa mea de viață, ar fi tăcut…de frică să nu deranjeze „oamenii mari”? Și acum mai am coșmarul acelei întâmplări care putea fi tragedia familiei noastre.

Au trecut toate și mergem mai departe, cu câte or mai fi în timpul care ne-a mai rămas.

 Am fost onorați de dumneavoastră, am simțit înțelegerea și stima ce le nutriți față de noi.
Vă mulțumim!