Interviu realizat de Prof. Vasile LEFTER, membru al U.Z.P.R.            

 

„Prin departe , aproape”
Interviu  cu Simina Lazăr, trăitoare în Paris.
Este scriitoare, pictor, fotograf… un om de succes.
Este fiica regretatului profesor de spaniolă, Ștefan Lazăr de la Universitatea ,,Al. I. Cuza” Iași.  

---

Acest proiect publicistic mi-a fost inspirat de titlul unui volum de poezii al colegului meu de facultate Dumitru Țiganiuc. Mi s-a părut interesant ca prin departe să fii totuși aproape. Interviurile vor fi structuri deschise. Întrebările din interviu sunt doar un pretext de radiografiere a unor compatrioți  trăitori pe alte meleaguri, demonstrând că românii sunt oameni de ispravă oriunde s-ar afla.

Nu întâmplător, deschid seria de interviuri cu doamna Simina Lazăr Huser, una din cele trei fiice ale profesorului  meu de spaniolă de la UAIC, Ștefan Lazăr, un creol din stirpea lui Cervantes.

1.Stimată doamnă, Simina Lazăr Huser,  proveniți dintr-o familie de intelectuali, iubitori de artă și literatură. Prezentați într-o „eboșă” linii esențiale din copilărie până în adolescență. De unde vine harul  plastic și literar? Ce vă recomandă ca artist până în prezent?
___

Stimate Domnule Profesor,
Sunt onorată de interesul pe care mi-l arătați dar, sincer vorbind, cred că vă înșelați acordându-mi atâta importanță. 

În primul rând, nu mă pot considera o artistă.  Poate că ați văzut că atât pe Facebook, cât si pe Linkedin mă prezint ca ingineră. Am lucrat timp de aproape 40 de ani ca ingineră  în domeniul rețelelor și centralelor electrice : întâi la București la ICEMENERG și  apoi 30 de ani în Franța la THALES.  

Am într-adevăr și unele valențe complementare, dar mai ales am avut șansa să mă nasc într-o familie deosebită. 

Drumul mamei mele, artista plastică Gabriela Moga Lazăr, este spectaculos ; născută într-un mic sat din Transilvania, ea  a reușit să facă cunoscută tapiseria românească în străinătate,  devenind “mesagera  sufletului românesc” peste hotare, cum era caracterizată într-un ziar francez.

Tatăl meu, de asemenea, a avut o evoluție extraordinară. Fiu al unui miner din Munții Apuseni, a manifestat  de mic copil o mare înclinare spre învățătură și a reușit să-și depășească condiția. Dotat cu o inteligență remarcabilă,  a făcut facultatea de istorie-filosofie și litere la București fiind student al profesorului Nae Ionescu și devenind jurnalist apreciat la epoca respectivă. Iar după război, a fost profesor, scriind în același timp cu perseverență lucrări de filosofie, lingvistică și istorie.

Cum am descris în cartea mea „Mărgelele copilăriei”, noi, cele trei fiice, am respirat în copilărie o atmosferă de club filosofico-literar și ne-am impregnat cu ea.  Tata ne-a trezit interesul spre viața culturală,  explicându-ne cu multă pasiune, ore întregi, zile întregi, multe teorii greu de înțeles pentru niște copii. El ne-a deschis orizonturi spre diferite domenii, insistând asupra faptului că un om adevărat nu are numai nevoi materiale, ci are nevoie și de o hrană spirituală. 

Eu am moștenit probabil într-o oarecare măsură talentul pentru desen al mamei și talentul literar al tatălui meu, dar în același timp am îmbrățișat o profesie tehnică. Am putea zice că  sunt „un produs hibrid”.  

Scriu cu oarecare ușurință când e vorba de subiecte care mă interesează. Desenez repede când e vorba de desene după natură (peisaje, portrete, natura moarta). Dar devin foarte înceată când e vorba de compoziții; mai bine zis ; le fac, și le refac,  și iar le refac, și din nou refac și tot așa. Astfel că un tablou compoziție poate conține și zece picturi suprapuse; dar asta nu e tocmai benefic pentru reușita finală, deoarece  tabloul își pierde prospețimea. 

Așadar, nu mă pot prezenta ca artist adevărat, ci doar ca artist-amator. 

2. Când ați ales drumul străinătății? Ați avut un motiv anume
__

Cred că în epoca comunistă străinătatea era un vis ascuns al multor români. De altfel, tatăl meu regreta faptul că nu a avut posibilitatea de a-și reconstrui viața după război într-o țară liberă; la început trăise sub dictaturile lui Carol al II-lea și Antonescu, iar apoi a intrat sub dictatura comunistă.  Din păcate, nu i-a fost  cu putință nici mai târziu să-și realizeze visul, căci a murit înainte de căderea acesteia. 

Eu am avut o ocazie extraordinară de a pleca într-o călătorie și am decis să nu mă mai întorc în țară. 

Dar cred că întrebarea dvs. se referă mai curând la „cum de ați putut părăsi țara ?”, iar nu „când”.  Am auzit o persoană afirmând că nu existau decât două posibilități de a părăsi țara în perioada comunistă : sau te căsătoreai cu un străin, sau colaborai cu Securitatea.   

O fi asta regula, dar mai sunt și excepții. În ceea ce mă privește, nu am plecat prin căsătorie, dar nici nu am colaborat cu Securitatea. 

Am citit o carte scrisă de o victimă a comunismului, Anița Nandris-Cudla,  care a petrecut 20 de ani în Siberia. Cartea ei începe cu o frază care mi-a rămas în minte : „Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-și dea siama…”.  Și am tot cugetat la cumplita soartă care s-a abătut asupra ei, la suferința pe care a îndurat-o ea în viață, cum de altfel, atâtea multe, multe alte victime ale diverselor nedreptăți,  multiplelor fărădelegi și nenumăratelor dictaturi din lume.  

Și eu am trecut prin viață fără să-mi dau seama, dar am avut noroc. Cum se face că unii au noroc în viață, iar alții nu?  Eu nu am avut nenorocul Aniței, ci dimpotrivă. Dar mă întreb cine m-a ocrotit în periplul meu prin viață? Cine mă ocrotește ?   Voi fi având un înger ocrotitor ? 

Am avut două accidente foarte grave, din care aveam 80-90 % șanse să mor sau să rămân handicapată. Am scăpat însă aproape fără sechele. 

Pentru plecarea mea în străinătate nu am fost obligată să fac niciun compromis. Nu am stofă de eroină și nu știu cum aș fi reacționat, dacă aș fi fost pusă în fața unui șantaj murdar. Dar pur si simplu, nu am fost solicitată să colaborez cu nimeni. Din fericire, am fost scutită și de această oribilă încercare.  Să fi fost altcineva din preajma mea care o fi plătit pentru mine și nici măcar nu mi-a spus ca să-mi evite mustrările de conștiință ? Sau poate eu oi fi plătit dijma suferinței în altă viață !!?   Sau poate plătisem deja cu cele două accidente grave? 

Am mai avut și alte întâmplări „miraculoase”. Să dau un exemplu  : o dată, eram cu mașina, nu reușeam să frânez și mă  apropiam cu viteză de o mașină care staționa la un semafor. Distanța se micșora tot mai mult, frânele nu acționau și eu mă întrebam cu groază în ce parte voi lovi mașina din față și cum aș putea diminua șocul. Dar când am fost la câțiva metri, șoferul din fața mea a înțeles probabil situația și a plecat, eliberându-mi drumul, deși semaforul era încă pe roșu.  Aș putea da și alte exemple de acest fel. 

Și mă întreb : cine ne dirijează destinul ? Suntem frunze în bătaia vântului sau destinul fiecăruia e deja stabilit dinainte ? Am încercat chiar să exprim această dilemă într-un tablou întitulat „Visul – destin”, dar nu am reușit. Am șters și am refăcut tabloul de mai multe ori, fără să ajung să fiu mulțumită de rezultat. 

Scriitorul francez Céline consideră că oamenii sunt spectatori ai propriei lor existențe.  Să fim doar spectatori ? Totuși aș zice că suntem măcar un pic și actori.

3.Proveniți dintr-o familie de intelectuali de top. Cum v-ați acomodat cu viața pariziană? Comparați-o cu cea de la Iași, cu lumini și umbre!
____

Mă gândesc câteodată la familia noastră ca la o corabie care era în luptă cu valurile greutăților cotidiene în căutarea unui iluzoriu port al fericirii.  Și dacă tata era catargul și făcea corabia să plutească, mama era cea care înfrunta valurile și ne ferea de ele adăpostindu-ne pe noi, copiii, într-un culcuș cald plin de iubire. Și tot ea a ghidat corabia noastră spre țărmul reușitelor. Dar acum îmi dau seama că reușitele nu se confundă cu fericirea și că, de fapt, adevărata fericire a fost alături de noi tocmai în culcușul modest pe care mama ni-l crease în vremurile acelea ! Cu răbdare infinită,  multă pricepere, dragoste enormă și ținând seama de caracterul fiecăreia,  ea a știut să ne conducă astfel încât  să reușim toate în viață.  

Însă deși fusese casnică în perioada când noi eram copii mici, mama a reușit mai pe urmă să-și construiască o carieră profesională neașteptat de bogată. A lucrat ca profesor la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași și la Școala Populară de Artă, dar a știut să împletească activitatea didactică cu o activitate creatoare de artistă plastică.  Ca artistă, a perpetuat măiestria țesăturilor tradiționale, punându-le în valoare cu mult talent în creații moderne. Avea într-adevăr un talent excepțional astfel încât își  dădea seama de proporții de la prima vedere și un gust sigur care-i permitea să realizeze armonii de culori rafinate.   Gabriela Moga Lazăr considera că o tapiserie reușită necesită atât valențe artistice, intelectuale ale artistului, cât și cunoștințe tehnice în domeniul țesutului, astfel încât artistul să poată  țese el însuși lucrarea.  Ea nu importa formule străine fără să le asimileze, ci a găsit în străfundul inimii ei formula magică care i-a permis să transforme arta minoră a țesutului într-o  artă majoră  care atinge sufletul privitorului, făcând concurență picturii. În ultima  perioadă a vieții,  se dăruise acestei pasiuni a țesutului, la fel cum se dăruise la început  „meseriei” de mamă.  A avut numeroase expoziții de tapiserii (în România și în Franța) și activitatea sa profesională și artistică a fost recunoscută prin obținerea mai multor premii, precum și prin critici elogioase apărute în presă.

Tatăl meu, Ștefan Lazăr, era profesor de istorie la liceu, iar când vremurile s-au mai dezghețat a predat și la universitatea din Iași  limba spaniolă și, un timp, geografia istorică. Începuturile lui ca jurnalist la București fuseseră remarcabile, Dar venirea la puterea a comunismului i-a tăiat aripile. Văzând că drumul pe care-l alesese în viață era închis a încercat să-și schimbe profesia și a făcut facultatea de drept. Dar nu a profesat niciodată în acest domeniu, deoarece  și-a dat seama că sub regimul comunist în domeniul juridic  ar fi fost obligat să accepte injustiții mai flagrante decât în profesorat. A rămas deci profesor și repeta uneori că „la școală sunt totuși mai puține nedreptăți decât în alte părți”. 

Dar în spatele acestui profesor care părea original, sau altfel spus, „bizar”, se ascundea o personalitate fascinantă, un om care considera cultura ca un obiectiv suprem in viață. Cu multă pasiune a umplut multe caiete de reflecții filosofice, gramatici, cercetări lingvistice. Era cu adevărat un om excepțional, dotat cu o memorie prodigioasă care i-a servit atât la istorie/ geografie cât și la învățarea limbilor străine,

Îmi amintesc cu nostalgie de timpurile când eram copil și mergeam uneori cu el la universitate.  Eram mândră că puteam intra în sala profesorilor și-mi plăcea liniștea și mirosul de carte veche de pe coridoare. 

Acasă, avea în camera lui  o bibliotecă care ni se părea foarte mare și de care nu aveam voie să ne apropiem prea tare. Dar tata era el însuși o bibliotecă !  Ni se părea extraordinar. Știa să ne  răspundă întotdeauna la ceea ce îl întrebam. Chiar și la rusă, căci  își mai amintea încă de slava veche pe care  o învățase la facultate, deși  trecuseră  mulți ani de atunci. Căuta etimologia, ne explica evoluția cuvintelor. Și era tare pasionat. Ne povestea și nouă copiilor, și mamei o mulțime de lucruri. Și de istorie, de geografie, și de filosofie, de limbi, de literatură !   Ba chiar şi de politică, uneori. Deși nu spunea niciodată cuvântul „politică”. Spunea râzând  „polo pe apă”. Asta ca să nu știe lumea despre ce vorbea; să creadă că vorbea despre sport.

Istoria era evident domeniul lui de predilecție. Câte ne mai povestea! Despre popoarele migratoare, apoi cum au venit tătarii, apoi slavii…..Și câte și mai cate!  Acasă tata era profesor 24 de ore din 24. 

Deseori ne mai „atingea” şi cu un pic de latină şi ne recita: „tango tangere tetigi tactum”…

Nutrea o adevărată pasiune pentru lingvistică. Nu aveam nevoie nici de cărți de istorie și geografie, nici de dicționar. Ne dădea explicații mult mai complete decât orice dicționar despre cuvinte obișnuite sau despre neologisme. Era poliglot (spaniola, franceza, portugheza, italiana , engleza,… ba chiar latină, greacă veche, sanscrită). Făcea investigații printre țigani ca să găsească corespondența între limba vorbită de ei și limba sanscrită. 

Ne vorbea despre limbile indo-europene. Așa am aflat că limbile romanice sunt verișoare cu limbile slave şi germanice. Ne dădea exemplu pentru lapte: „lactum”, „lapte”, „leche”, „lait”, „latte” . La ruși este: „moloko”, şi în limbile germane: „milch”, „milk”…. Pe mine mă fascina evoluția cuvintelor și mi-ar fi plăcut ca mai târziu să mă ocup și eu de astfel de lucruri.

Însă tata zicea că nu există nicio perspectivă în domeniul științelor umaniste. Pe vremea aia, teoriile lui Stalin erau  impuse peste tot, chiar și in lingvistică. Considera că e mai bine să știi matematică. Ne spunea : „Matematica nu depinde de regimul politic. Sub orice guvern: 1+1=2.  În domeniul tehnic, Lenin și Stalin nu sunt pomeniți decât in prefață.”

Ne dădea  exemplul unor frați. Înainte de război, unul era mare avocat și altul profesor de medicină. Medicul a continuat să profeseze și competențele lui erau apreciate și sub comuniști, dar fratele lui a fost închis și după ce  a ieșit din închisoare murea de foame.  

Tata a vrut ca fiicele lui să se îndrepte spre o meserie tehnică  care în afara de faptul că era oarecum scutită de influențele politice, avea avantajul de a ne pune la adăpost de grijile materiale. Credea în capacitățile mele, m-a  învățat să am încredere în mine și să fiu optimistă.

Dar în ceea ce-l privea, el s-a resemnat să scrie din pasiune   „doar pentru sertar”, cum obișnuia să  spună ! Căci „timpurile comuniste” nu permiteau scoaterea la iveală a unor teorii non concordante cu directivele impuse de sus. 

În afara de lingvistică, o altă mare pasiune a lui era filosofia. Iar din filosofie și-a ales ca domeniu de lucru clasificarea științelor și artelor.  O preocupare care l-a însoțit decenii de-a rândul ! Descoperim în caietele sale pline  de adnotări o teorie foarte originală care pare a fi  premergătoare tendinței de gândire actuale de  abordare globală a problemelor, tendință care acum se manifestă în toate domeniile.  

Din păcate,  tata nu a avut timp să-și finiseze lucrarea. A murit în 1989 cu câteva luni înainte de căderea comunismului. Dacă ar fi asistat la acest eveniment (la care nici nu îndrăznise să viseze), ar fi întinerit, ar fi început o a doua viață și ar fi fost mult mai liber în exprimare în lucrările lui. 

Ar trebui ca noi, fetele lui, să continuăm și să valorificăm opera sa, dar din păcate, nu avem pregătire corespunzătoare în aceste domenii. Într-un fel,  tata s-a sacrificat, când ne-a sfătuit să îmbrățișăm o meserie tehnică care nu avea nimic în comun cu preocupările lui, deși era perfect conștient că acest lucru ne va îndepărta de lucrările lui. (A acceptat acest risc; chiar am discutat împreună subiectul acesta.)

Deci și tata, și mama s-au străduit să facă tot ce le-a stat în putință ca fetele lor să aibă o viață mai bună decât au avut-o ei, fără să-și cruțe eforturile și fără să se gândească la situația lor !  Și pot să spun că, în ciuda greutăților, noi, copiii lor, am avut de fapt o copilărie fericită. 

Cu privire la viața la Paris, pentru mine Occidentul a fost o deschidere de orizont extraordinară. De fapt, nu am ajuns în Franța de la început și nu știam unde mă voi stabili. Dar eram liberă și libertatea mă îmbăta. 

Consideram că am trăit deja o viață  despre pe care, în linii mari, știam deja cum s-ar derula până la sfârșit. Îmi ziceam că am șansa extraordinară de a putea  începe o nouă viață, ca și când m-aș fi născut a doua oară.  Nu-mi era frică de nimic; dimpotrivă, vroiam să încerc ceva nou.  

Mi se părea că ar fi o idee grozavă să plec în Australia să cresc găini. Până la urmă, nu am mai plecat acolo; am rămas în Europa si nici măcar nu mi-am mai schimbat meseria. Nu am mai completat niciodată formularul pe care-l luasem de la Consulatul Australiei. Schimbarea a fost mai mică decât cea pe care o plănuisem inițial.

Pe vremea aceea, românii erau bine priviți  și bine primiți în Occident. Exilații „foarte vechi” de după război mi se păreau exemple de urmat. Erau vizionari optimiști și foarte puternici psihic care sperau să schimbe lucrurile în România; unii erau oameni de cultură de talie internațională. Eram mândră că aparțin comunității române. Pe vremea mea, « cortina de fier »  interzicea orice comunicare cu România.  Separarea era netă ; trăiam în două lumi paralele, fiecare cu regulile ei.  Știam că nu mai există întoarcere ;  fiecare avea drumul său propriu (pe care trebuia să se adapteze). Ceea ce am și făcut.

Din păcate, după 1990, a  fost o invazie de lume interlopă care a degradat imaginea românilor în străinătate.  Însă eu eram deja bine integrată și nu am avut de suferit din cauza asta. 

Cum spuneam, ajungând în Occident, eram fericită de libertatea pe care o dobândisem. Dar mai era și  o atmosferă diferită de cea din România, mai lipsită de prejudecați, cu orizonturi multiple și largi. În România, la 30 de ani, începusem să mă simt bătrână. În Franța, mi se părea că eram din nou adolescentă. Am întâlnit mulți prieteni cu tot felul de preocupări, am făcut călătorii la care nici nu aș fi putut visa înainte, am participat la evenimente de anvergură, am cunoscut personalități franceze și din comunitatea română : Vintilă Horia, Emil Cioran, Paul Barbăneagră, Cicerone Ioniţoiu, Remus Radina, Antonia Constantinescu și mulți alții (și i-am întâlnit chiar și pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, ba chiar pe regele Mihai și pe regină). În fine, m-am simțit om liber, zburdam ca si când lumea ar fi fost a mea.

Nu are rost să fac o comparație între viața mea la Iași și la Paris, deoarece am trăit la Iași doar cât am fost elevă și  studentă. Pot face o comparație între București și Paris, deoarece pot să compar atmosfera din cele două întreprinderi în care am lucrat ca ingineră. Și în ceea ce privește lucrul în sine, pot spune că, aparent, existau similitudini foarte importante. (Câteodată aproape că ajungeam să confund crâmpeie de amintiri din cele două întreprinderi.) 

Nu am simțit nicio discriminare : nici pentru că eram străină, nici pentru că eram femeie. Și  Franța mi-a oferit posibilități de evoluție la care nu aș fi putut să visez în România (posibilități pe care aș fi putut să le exploatez mai bine decât am făcut-o, dar asta e un alt subiect).

Nu m-am simțit ca un pion nesemnificativ la cheremul unui șef atotputernic. Nu pentru că șefii sunt mai deștepți, sau mai diplomați, dar structura ansamblului e concepută astfel că au mai puțină putere. De altfel, șefii și subalternii se tutuiesc în general (dar ăsta nu e decât un detaliu neimportant). Am muncit mult, dar m-am simțit mai bine apreciată în Franța. Mai târziu, am avut chiar ocazia sa primesc în vizită în cadrul serviciului, pe unii șefi din București  veniți în Franța la un congres CIGRE (bănuiesc că unii din ei nu mi-ar fi acordat nici măcar o audiență, dacă aș fi rămas în țară). 

4.Vorbiți-ne despre izbânzile artistice și despre proiecte.
__
Cred că, în ceea ce mă privește, e vorba de izbânzi de viață, iar nu de izbânzi artistice. Și aici din nou mă gândesc la  eventualul meu înger ocrotitor. 

Căci care ar fi probabilitatea pe care  am putea-o  estima pentru a găsi într-un ziar o ofertă de lucru pentru o lucrare cu titlul : „Optimizarea planului de tensiuni și a circulațiilor de puteri reactive într-o rețea electrică”, subiect la care lucrasem în România ?  O șansă de 1 la 1 milion ?  Sau de 1 la 10 milioane ?  Sau  de 1 la 100 de milioane ?

Și totuși eu am găsit aceasta ofertă. Și cum cunoșteam relativ bine subiectul, am fost angajată imediat. Nici măcar nu mi s-a cerut diploma de inginer ! (Lucru care de altfel mi-a prins foarte bine, deoarece fusesem obligată să las diploma mea în România, deci nu aș fi putut-o prezenta.)

Eu trebuia să mă ocup de programele de calcul pentru rețelele electrice, dar aveam și alte sarcini. De pildă, de la început mi s-a spus că va trebui să  predau și cursuri de rețele electrice. Tremura inima în mine de teamă (mai ales că nu fusesem chiar strălucită la facultate în acest domeniu), dar bineînțeles, nu am lăsat să se vadă nimic. M-am pus pe treabă, căci trebuia să dovedesc că am competențele necesare postului. Am lucrat pentru adaptarea programelor de calcul realizate de EDF (Electricité de France) și implementarea acestora pentru dispecerele de energie electrică din Tunisia si Maroc. Apoi am predat cursuri de utilizare a acestor programe clienților. 

(Un grup de ingineri din Maroc a apreciat cursul meu ca fiind mai bun decât cel pe care îl urmaseră la EDF.  Într-adevăr, eu am explicat noțiuni de bază ca la școală, astfel  încât oamenii să înțeleagă, în timp ce la EDF se afișau planșe complicate imposibil de urmărit care îi zăpăceau pe cursanți.)  

Am lucrat pentru dispecerul  de energie electrică din Yemen (și am predat cursuri de asemenea),  și pentru dispecerul  din Brazilia, și pentru dispecerul  din Franța (într-o vreme, eram detașată la EDF).  Mai târziu, am participat la redactarea ofertelor societății Thales la licitații din domeniul rețelelor electrice.

Dar cum nu era întotdeauna de lucru pentru rețele electrice, am lucrat  și pentru centrale electrice : pentru centrala nucleară de la Daya Bay (regiunea Guangdong din China), apoi pentru multe, multe centrale nucleare și termice din Franța. Am scris programe de calcul, am redactat caiete de validări de proiecte cu calcule, specificații, analize funcționale, analize detaliate, etc. 

Iar postul meu a alunecat din ce în ce mai mult spre informatică. Mi-am dat silința cum am putut mai bine ca să mă adaptez, fără să-mi număr orele de lucru (în ciuda protestelor soțului meu). 

Deunăzi am auzit la televizor că centrala nucleară de la Chooz (din nordul Franței) este oprită pentru mentenanță și am tresărit. Aceasta, deoarece m-am ocupat timp de 10 ani de  centralele de la Chooz și de  la Civaux și știrile care veneau de acolo mă afectau direct. Am întreținut cele mai bune relații până la sfârșit cu clientul meu care era CNEN-ul (Centre National d’Etudes Nucléaires) de la EDF (Electricité de France). 

Nu m-am îndurat să arunc jurnalul acestor ani scris pe 32 de caiete format A4, caiete pe care le păstrez în  pivniță (spre disperarea soțului meu care ar vrea să elibereze spațiul). În fiecare zi, notam ce am de făcut,  idei principale de  soluții, discuții cu clienții, etc. Astea erau doar notițe destinate mie însămi, ca să nu uit anumite lucruri.  Însă, bineînțeles, am redactat sute de specificații, analize tehnice, planificări, note tehnice, documente de toate felurile de zeci și zeci de pagini. 

Îmi amintesc că o prietenă care lucra ca secretară mi s-a plâns odată ce mult are ea de lucru că trebuie să se ducă la poștă să trimită niște scrisori pentru serviciul ei. Eu am rămas cu gura căscată când am auzit-o că se plânge de așa ceva. În aceeași perioadă, eu aveam probleme imense cu un calculator vechi care trebuia să funcționeze și pentru care nu mai era nimeni la curent cu procedurile de utilizat. În mod normal, lucram din biroul meu de la Thales. Dar cum nu întotdeauna se puteau face toate lucrurile de la distanță, un timp am mers direct la CNEN. Ajungeam acolo cu sufletul la gură la 7 dimineața și uneori rămâneam până la ora 10 seara. (O dată era cât pe ce sa rămân închisă acolo peste noapte, că nu mai era nimeni la etajul respectiv, ci doar paznicii, jos la intrare.) 

Serviciul meu nu a fost o sinecură, ci dimpotrivă. Trebuia sa fiu extrem de atentă tot timpul și bineînțeles, totul era de făcut în urgență. 

Și apoi nu există licențe poetice pentru baze de date !!  Înlocuirea unui punct cu o virgula poate conduce la o catastrofă.  În afacerea cu CNEN-ul, eu nu eram decât o foarte, foarte, … foarte mică rotiță din angrenaj, dar rotița aceea trebuia să se învârtă corect.

În 2009, mi-am rupt mâna dreaptă și am stat acasă în concediu medical.   Dar în absența mea, a fost o problemă cu o bază de date și clientul începuse să fie nemulțumit. A trebuit să revin mai repede la serviciu ca „să sting  focul” care amenința să ajungă la directorul general.  Am mulțumit lui Dumnezeu că am reușit, deși nu  fusese deloc ușor. Dar după ce am trecut hopul, mi-am zis în sinea mea că poate ar fi cazul să mă retrag din aceasta cursă nebună cât încă totul mai merge bine și să ies la pensie cu capul sus, înainte de a se întâmpla vreo catastrofă în care să fiu implicată !  Am mai continuat totuși să lucrez vreo patru ani și regret aceasta. Am remușcări,  deoarece mama ar fi vrut să ies la pensie cât mai repede ca să mai apucăm să lucrăm împreună la tapiserii. Nu a fost sa fie; mama a murit,  exact când am ieșit eu la pensie. 

În fine ! Mi-aș putea reprezenta cariera printr-un  grafic în „dinți de fierăstrău”, cum zic francezii, fiindcă am avut urcușuri și coborâșuri. Bineînțeles, am si eu limitele mele, o inteligență medie și aptitudini mediocre. Cu timpul am mai obosit, m-am mai lenevit, succesul mi s-a urcat la cap, am început să am alte preocupări… În fine, spre sfârșit cariera mea s-a plafonat oarecum. 

Dar la început când am ajuns în Franța, mă consideram grozavă, aveam impresia că nimic nu poate să-mi stea în cale; eram de o determinare și de o îndrăzneală nemărginite,  absolut hotărâtă să reușesc.   Înainte de a găsi postul în domeniul rețelelor electrice, găsisem altul : să particip la proiectarea unui tren pe pernă de aer, subiect despre care nu aveam habar absolut de loc. Nu știu cum m-aș fi descurcat în acest post, dar totuși reușisem să-i conving pe șefii respectivi să mă angajeze. (Ba chiar au regretat că nu m-am dus la ei și au acceptat să acorde un interviu unei foste colege pe care le-am trimis-o din partea mea pentru o eventuală angajare.) 

Continui să-i mulțumesc și acum tatălui meu care m-a îndreptat spre o profesie tehnică, asigurându-mi prin aceasta  o situație materială confortabilă toata viața.  

Într-adevăr, o profesie tehnică poate ușura parcursul unui exilat, totuși nu e o condiție suficientă. Pot exista dificultăți și nerealizări și pentru cei  cu o profesie tehnică. 

Am cunoscut la Paris patru ingineri care lucraseră la București în același domeniu ca si mine, dar care nu au reușit să se realizeze profesional, în ciuda faptului că în România ocupau posturi mai înalte ca mine și, că probabil erau mai deștepți.

Deci, în fond, eu pot spune că am avut pur și simplu noroc. Mă întorc din nou cu gândul la destin sau eventual, la îngerul meu ocrotitor.  Acum că mă apropii de sfârșitul vieții, îmi dau seama că toate întâmplările din viața mea (bune si rele) se înlănțuiesc și decurg unele dintr-altele. Unele eșecuri au hrănit mai târziu succese, chiar mai mari decât eventualele reușite la care aș fi putut eu visa.  

Dar sunt conștientă de faptul că am făcut multe greșeli, gafe și regret amarnic că uneori m-am purtat urât sau am fost nerecunoscătoare (din neglijență sau amânare până când a fost prea târziu să mai pot face ceva). 

De asemenea, mă îngrozesc câteodată amintindu-mi de imprudențele pe care le-am făcut și mă întreb cum se face că am scăpat cu bine din situații așa  de riscante. (Mi-e teamă acum de ceea ce ar fi putut să mi se întâmple !!  Dar atunci nu mi-era teamă; poate că nici nu eram conștientă de pericol.)     În fine, principalul e că totul s-a aranjat până la urmă fără „sechele”.  

Să ajung acum  și la izbânzile mele artistice !  În primul rând, trebuie să fac unele precizări. Am totuși și o pregătire în domeniul artelor plastice. De la 11 la 14 ani, am urmat  cursurile de desen și modelaj la Școala de Arte Plastice „Octav Băncilă” din Iasi (prof. Ghiligor).  Apoi, cum m-am hotărât pentru o  cariera tehnică,  a trebuit să  întrerup activitatea artistică, limitând-o doar la vacanțe.  La un moment dat, am încercat să urmez în paralel cursuri la Școala Populara de Artă din Iași, dar în ciuda insistențelor profesorului Agafiței căruia i-a plăcut cum desenam, a trebuit să abandonez din lipsă de timp.  După ce am devenit ingineră, am urmat  timp de trei ani Școala Populară de Artă de la București (prof. Luțescu) și am obținut chiar și o diplomă.  

Această pregătire artistică mi-a folosit când am ajuns în Occident. Mă gândisem că, în perioada tranzitorie de proaspătă imigrantă, va trebui să fac menaj sau să îngrijesc copii, dar nu a  fost nevoie. 

Izbânda artistică cu care pot să mă laud  a fost faptul că timp de 10 luni, până când am găsit de lucru ca inginer,  am reușit să mă întrețin din activitatea artistică. La început am pictat pentru turiști peisaje cu monumente, iar apoi am făcut portrete în Place du Tertre la Paris. Mai erau acolo două românce și doi români, m-am integrat bine printre artiști și sunt mândră de această experiență. Și acum, dacă nu sunt mulțumită de un desen, mă încurajez gândindu-mă la unele succese din acea perioadă. 

De exemplu, într-o seară, am propus unei doamne (turistă dintr-o țară nordică) să-i fac un portret, iar ea mi-a răspuns că nu are chef să pozeze, că nu se pot face portrete bune în aceste condiții, etc.  Totuși a pozat, iar la sfârșit a exclamat entuziasmată : „Cum de ați reușit ? Extraordinar ! Cum de ați reușit ?!! ”. Evident, eu i-am cerut atunci prețul dublu față de ceea ce ceream de obicei !   Bineînțeles că nu întotdeauna îmi reușeau portretele și au fost destui cei care mi le-au refuzat. (Păstrez  și acum vreo 30 de portrete rămase de la vremea respectivă.)  Esențial a fost totuși că am reușit să trăiesc din asta și eram mulțumită  că ajunsesem să câștig echivalentul unui salariu lunar minim din Franța. Dar în octombrie, când a început să se simtă frigul  și să se rărească turiștii în Place du Tertre, începusem  să mă îngrijorez că această situație precară se prelungește și am fost fericită când am găsit de lucru.  

După ce am fost angajată ca ingineră, am fost nevoită să renunț la această ocupație. La început, mai speram totuși să pot cumula activitatea profesională cu cea artistică. Timp de aproape trei ani, am  frecventat cursuri de pictură de seară la Ecole de la Ville de Paris (prof. John). Dar apoi am abandonat, căci în Franța se lucrează 12 ore pe zi….(Plecam la 8 dimineața, iar seara ajungeam acasă de la serviciu  după 8 seara.)  Nu mai aveam timp de activități suplimentare.  

Mai participam însă,  din când în când, la unele expoziții, iar acum, de când sunt la pensie, mă implic și mai mult și mai frecventez chiar și un atelier animat de prof. Régis Rizzo. Consider că e mai antrenant să fii integrat într-un grup, decât să stai singur acasă.  La ultima expoziție la care am participat acum în decembrie am cunoscut un curator („médiateur-culturel”) care vrea să-mi organizeze o expoziție foarte curând. Om vedea !

În ceea ce privește proiectele, am o sumedenie. Mi-am făcut un plan de 740 de zile de lucru (zi-lumină), dar ar fi un miracol să reușesc să realizez tot ce mi-am propus.  În primul rând, ar trebui să editez o lucrare  de-a tatălui meu. Apoi, vreau să continui să pun în valoare tapiseriile mamei mele. De altfel, cred că s-ar putea realiza și adaptări ale creațiilor ei în alte domenii. Asta ar da un nou suflu operei ei (inspirându-mă din creațiile ei, am realizat câteva adaptări pentru modă care au fost apreciate). 

Dar am și multe alte proiecte personale pe care nici nu îndrăznesc să le dezvălui, căci îmi dau seama că mi-ar trebui o nouă viață ca să pot realiza tot ceea ce aș dori. Dar din păcate, nu avem decât o singura viață la dispoziție !!!

5.Ați luat un premiu pentru fotografie. Dacă trăiați în Romania, vi se acorda?

Nu am pretenții de fotograf.  A fost o întâmplare că m-am aflat la momentul potrivit la locul potrivit.  Am fotografiat cu telefonul ca tot omul care e în vacanță.  Acest premiu nu e semnificativ pentru mine. Oricum,  nu a fost un concurs de înalt nivel, ci un mic concurs organizat la întreprinderea Thales între persoane cu competențe tehnice, iar nu cu competențe artistice. 

Nu pot ști cum ar fi fost în România; bănuiesc  totuși că  o fotografie reușită ar fi apreciată și în România. De altfel, văd că acum există în România o viață culturală foarte intensă. Se publică enorm de multe cărți (poate chiar mai multe decât în Franța), se organizează tot felul de activități artistice, expoziții, spectacole, concursuri de tot felul (desigur și de fotografii).  Am cunoscut mulți oameni de înaltă cultură, organizatori neobosiți, artiști pasionați. Și printre ei și mulți ingineri care au știut să se organizeze mai bine ca mine și să-și cultive cea de-a doua vocație transformând-o în profesie de bază. Pot să dau exemple : Dan Teodorescu, Ilie Serediuc, Petru Cimpoieșu și mulți alții. De altfel, știu că există și vedete naționale cu un parcurs de acest fel. 

6.Tatăl dumneavoastră nu vorbea niciodată despre fetele lui. De ce?
___
În perioada când tatăl meu s-a format, nu era obiceiul ca profesorii să discute despre viața lor personală cu studenții. Exista o anumită distanță, un anumit respect. De altfel, pe vremea aceea, nici nu era bine văzut faptul de a vorbi dintr-o postură oficială despre lucruri personale.  Apoi, când erați dvs. student, nu cred că tata avea mare lucru de povestit despre fetele lui; noi eram copii. 

7.Ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul Patrie?
__
Emil Cioran spunea : „On n’habite pas un pays, on habite une langue. La patrie c’est cela et rien d’autre.”   Are perfectă dreptate : „Nu locuim o țară, ci o limbă. Asta e patria; nimic altceva.”   

Cei care au ajuns într-o țară străină, când aveau mai mult de 20 de ani, păstrează în inimă și minte limba maternă, cultura, obiceiurile, concepțiile de viață ale țării de origine.   

Vor rămâne pentru totdeauna într-o situație hibridă : nici  români cu adevărat (căci nu mai au condiția românilor), dar nici membri total integrați în patria adoptivă,  mai ales că, de obicei,  păstrează un accent. Însă în general, copiii lor pierd conștiința apartenenței  la comunitatea română, chiar daca au părăsit România la vârsta adolescenței. 

Locuiesc în Franța de 40 de ani, dar sunt româncă, voi rămâne întotdeauna româncă și româna mi-e limba de căpătâi (în franceză, vocabularul meu este mai sărac, uneori mi-e greu să găsesc nuanța potrivită la ceea ce vreau să exprim, am accent…)

Asta poate se datorează și faptului că vorbesc adesea în română cu cei din familia mea. Chiar și Emil Cioran afirma că, dacă i se întâmplă să vorbească  uneori în românește, are nevoie de săptămâni pentru a recupera o franțuzească perfectă. 

(În 1992, am avut ocazia neașteptată de a-l primi în casă pe Emil Cioran însoțit de  doamna Simone Boué și de o prietenă de-a lor. Am povestit câteva crâmpeie legate de această întâlnire într-un articol pe  care l-am scris în 2019.)

Marele gânditor român este considerat cel mai bun stilist francez.  Franceza lui inspirată din scrierile clasice din secolul XVIII-lea este minunată. Nuanțele cuvintelor sunt alese cu grijă și condensează cu eleganță aforismele sale. Frazele lui sunt perfecte, construite și lustruite astfel încât nici un cuvânt nu poate fi înlocuit, nici o virgulă, nu poate fi schimbată. Ai impresia că limba franceză din scrierile sale  alunecă precum apa unui râu pe pietrele raționamentelor filosofice. Fiecare piatră are sunetul ei,  răsfrânge ecoul ei … Rezultă  o muzicalitate și un ritm special care  te îndeamnă să reciți frazele pe de rost ca pe niște poezii. 

Dar mă duce gândul și la marele scriitor francez Céline care a creat un „anti-erou” cinic și blazat prin intermediul căruia încerca să demonstreze absurditatea existenței, considerând  că oamenii sunt spectatori ai propriei lor vieți. Mie mi se pare că Céline, care nu se sfiește să utilizeze limba franceză de toate zilele presărată cu cuvinte de argou, are o limbă mai autentică. Asta nu diminuează, cu nimic meritul marelui gânditor român, Cioran, „aristocratul contradicțiilor” metafizice, pe care eu îl admir foarte mult; i-am învățat pe de rost multe citate și după cum spuneam, am scris și un articol despre un spectacol dedicat lui.

Dar să las acești „monștrii sacri” în grija unor critici literari competenți ! 

În ceea ce mă privește, eu cochetez cu limba franceză, dar nu voi reuși niciodată să mă exprim cu aceeași ușurință ca în limba română.  Am scris fără probleme în franceză nenumărate documente tehnice, dar pentru un text literar, altele sunt cerințele. Mie, limba română mi se pare cea mai dulce, cea mai frumoasă, cea mai bogată din lume și e limba strămoșilor mei.  Și bineînțeles, amintirile mele mustesc de atmosfera românească. De altfel, se spune că pe măsură ce înaintezi în vârstă te întorci cu gândul la anii copilăriei și ai tinereții…

Parafrazându-l pe Ion Creangă : „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească” din strada Sărăriei de la Iași, la grădina unde fugeam după găini, la pomii în care ne urcam ca să mâncam dude și alte fructe, la școala care era gard în gard cu casa noastră, la străduțele de pe dealul Țicăului unde zburam iarna cu săniuța pe pietrele înghețate și ne întorceam acasă  cu mănușile ude și nasurile roșii și la multe alte pozne ale copilăriei, „parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”

Amintirile mi se îmbulzesc în minte voioase și însorite. Dar pentru regăsirea propriei mele identități, am simțit nevoia să-mi regăsesc originile. 

Am fost în satul de lângă Brad al tatălui meu. Bunicul  era miner în mină de aur și de asemenea, țăran ca toți consătenii, de altfel. Dar în același timp,  era mare iubitor de carte și cantor la biserica din sat (căci știa să citească literele chirilice). Bunica era rudă cu Horia  și a avut un strămoș care a fost omorât legat de coada calului. Au  avut  împreună 11 copii (din care doi au murit mititei). 

Când în 1992,  după o îndelungată absență, am ajuns în aceste locuri, m-am bucurat că am reușit să mai găsesc în viață pe ultimii reprezentanți ai familiei. Și am vizitat cimitirul satului ca să găsesc  urme ale trecerii pe pământ și a celor plecați pe alte tărâmuri. 

În 2017, am avut bucuria să particip la dezvelirea bustului, mamei mele, Gabriela Moga Lazar, în satul ei natal de lângă Sărmașu și să organizez o expoziție cu tapiseriile ei. Au fost clipe de sărbătoare ale sufletului care mi-au permis să mă impregnez cu atmosfera meleagurilor strămoșilor mei și să cunosc rude de care auzisem vag în copilărie.  

Nu cunoșteam aproape de loc acest sat, deoarece casa familiei noastre fusese de mult dărâmată.  Într-o noapte de martie 1949 la ora 2, bunicii mei fuseseră smulși din casa lor și duși la închisoarea de la Aiud și apoi condamnați la domiciliu obligatoriu (acuzați fiind că sunt moșieri). Nu și-au mai revăzut niciodată satul. 

Ne-am bucurat de faptul că peste ani bunicul a fost totuși declarat cetățean de onoare a Sărmașului, deoarece participase la Adunarea de la Alba Iulia în 1918. 

Mama mea de asemenea e primit titlul de cetățeană de onoare a Sărmașului pentru realizările ei artistice și bustul ei este acum în fața Casei de Cultură din Vișinelu care a primit numele ei  

Mi-a făcut mare plăcere să văd scris în ziar că „Gabriela Moga Lazar  s-a întors acasă”.  M-am simțit în familie și am avut impresia că în aceste momente de sărbătoare binecuvântate de Dumnezeu mi s-au grefat “unele amintiri”  dintr-o  posibilă viață alternativă, amintiri de care duceam lipsa pentru a-mi înțelege propria identitate. 

Cred că astfel de sărbători contribuie la formarea unei identități române, identitate pe care, în contextul actual, mulți români o uită.  Eu sunt însă mândră de această identitate; încerc să o apăr și să împărtășesc  aceste valori și altora din jurul meu (chiar și cartea pe care am scris-o este oarecum în același registru). 

8.Veniți des în Iași. Nu v-ați gândit la un schimb intercultural între scriitori români și străini?
__
După ieșirea la pensie, am ajuns mai des în România, fiindcă am fost mai liberă și mi-a fost dor de casa noastră părintească din Iași pe care o mai păstrăm încă. 

De asemenea, am avut ocazia să particip la diverse manifestări care au fost dedicate mamei mele, Gabriela Moga Lazar. Cum spuneam, în 2017, a fost dezvelirea bustului ei pe meleagurile ardelenești, însoțită și de o expoziție a tapiseriilor ei. În 2018,  s-a organizat o expoziție la Iași cu ocazia  includerii unei colecții de tapiserii ale ei în patrimoniul Muzeului Municipal din Iași. Iar în 2019 și 2021, au avut loc alte două expoziții ale tapiseriilor ei organizate de acest muzeu. Aceste evenimente mi-au permis să iau legătura cu vechi prieteni și colegi, să petrec împreună cu ei momente care mi-au încălzit sufletul, reamintindu-mi de clipe dragi din copilărie și tinerețe. 

Bineînțeles, există schimburi culturale între intelectuali români și francezi și am avut ocazia să întâlnesc mulți scriitori sau pictori români care au venit în cadrul  unor evenimente la Paris. Dar în general, eu am fost doar participantă la aceste manifestări, iar nu organizatoare.

Când am ajuns la Paris, mi-a plăcut să mă integrez în comunitatea diasporei române de la Paris, bineînțeles, în limita timpului pe care îl aveam disponibil. Frecventam Biserica Ortodoxă Româna din Paris (rue Jean de Beauvais) și mergeam și la diferite sărbători și comemorări românești. 

Într-o vreme, participam la  diverse activități în cadrul unor asociații care trimiteau ajutoare în România.

Am luat parte și la manifestații politice organizate de diaspora română. La început erau manifestații contra comunismului, dar au fost și altele după căderea comunismului. De exemplu, când s-a manifestat pentru Roșia Montana sau alte manifestații de protest !  

Fac parte dintre cei mai vechi membri ai asociației „La Maison Roumaine” din Paris (încă din 1985). În momentul de față, președintele acestei asociații este Alexandru Herlea (care a fost ministru al  Integrării Europene în  timpul președinției lui Emil Constantinescu).  În acest cadru, se organizează lunar conferințe pe teme culturale sau socio-politice, ținute de conferențiari francezi sau de conferențiari din România, în special de la Universitatea din Cluj (precum profesorul Ioan-Aurel Pop) sau de la Iași. 

Frecventez și alte asociații culturale, dintre care, unele au legături cu România. Asociația  

« Rencontres européennes – EUROPOESIE » condusă de Joël Conte organizează expoziții de tablouri însoțite de poezii și, de asemenea, anual, concursul de poezii „Europoésie” la care participă mulți scriitori români de la Bistrița. Mai frecventez de asemenea asociația poetului Philippe Barbier, prieten cu Joël Conte.  Pictorița și scriitoarea Marieva Sol organizează și ea expoziții la care am participat și la care sunt prezenți, mulți români din Franța, România și chiar din Canada.

Ambasada României și Institutul Cultural Român din Paris coordonează multe evenimente : spectacole, dezbateri, expoziții, etc.; la unele dintre ele am asistat și eu.  De altfel, mama mea, Gabriela Moga Lazar a avut mai multe expoziții de tapiserie la Institutul Cultural Român (1990, 1993, 2013, 2015). 

În anul 2019, în cadrul „Sezonului France-Roumanie”  au  avut loc  nenumărate evenimente dedicate prieteniei franco-române la care au participat scriitori și actori români  și despre care am scris și eu câteva articole. În acest context, m-am ocupat și de trei expoziții pentru mama mea (două la Clamart și una la Montrouge).

Sub egida Ambasadei Române, se organizează în fiecare an un stand al României la Salonul Cărții din Paris.  În 2017, a fost prezentă la acest stand și cartea mea „Mărgelele copilăriei” editată de Editura Muzeului Literaturii Române din Iași. La acest salon am întâlnit adesea mulți scriitori din România (Dan Lungu, Petru Cimpoieșu, Ana Blandiana, Al. Țene, Călin Vlasie, Mircea Cărtărescu, etc. și bineînțeles mulți intelectuali români din Franța sau francezi (Basarab Nicolescu, Dan Culcer, Tudor Banuș, Matei Vișniec, Bujor Nedelcovici, Virgil Tănase, Jean-Yves Conrad, Thierry Wolton, etc.).  

Dar din cauza Covidului, în ultimul timp, nu a mai avut loc Salonul Cărții din Paris, de altfel nici conferințe, nici expoziții.

Totuși,  pandemia asta nefericită a avut și un efect neașteptat, care confirmă proverbul românesc : „În tot răul e și un bine.”.  A micșorat distanțele și  a creat prietenii între persoane de pe continente diferite, datorită noilor tehnologii (cum e Zoom, de exemplu). Astfel, am descoperit ASRAN (Asociația Scriitorilor Români din America de Nord) a cărui președinte, Alexandru Cetățeanu, din Canada însuflețește reuniuni intercontinentale.  Această asociație apropie persoane de înaltă cultură, indiferent de locul unde locuiesc. Editează și revista „Destine literare” și numărul din decembrie  al acestei reviste a fost dedicat lui Emil Cioran și lui Doru Dinu Glavan.  Sâmbătă, 15 ianuarie 2022 a avut loc o reuniune ASRAN  care l-a omagiat pe marele poet Eminescu la care am participat și eu. Fiecare participant poate să povestească despre ce vrea el (să prezinte o poezie, o carte…).  Cel puțin jumătate din participanți locuiesc în România.  Doamna profesoară Anca Sirghie de la Sibiu e o mediatoare pasionată. O asociație românească din America înfrățită cu ASRAN la care se poate participa de la distanță este cenaclul „Mircea Eliade” din Colorado animat cu mult entuziasm de Sebastian Doreanu, 

Noile tehnologii au permis organizarea și în Franța a unor conferințe la distanță (cu participare din România) cum sunt acelea susținute de Michel Simion, scriitor român din Franța (despre Nicolae Steinhardt, despre revoluția franceză, despre revoluția rusă etc.)

9.Alegeți trei fotografii care vă reprezintă și le vom publica în Revista Luceafărul de Botoșani.
__
Vă trimit trei fotografii : fetele Lazăr copii, o fotografie de-a mea din anii facultății și o fotografie de-a mea de la expoziția de tapiserie a Gabrielei Moga Lazăr organizată de Muzeul Municipal în 2021.

Vă mulțumesc. Nu vă fixez restricții pentru răspunsuri. 

Cu stimă, Vasile Lefter,
membru UZPR

________________________________               

Stimate Domnule Profesor,

Chiar dacă nu mi-ați fixat restricții pentru răspunsuri,  lunga mea povestire vă va surprinde în mod sigur:  și prin  lungime, și prin conținut.  (Am mai fost solicitată o dată pentru un interviu cu privire la exil și răspunsurile mele au fost mult mai succinte; eram într-o perioada foarte încărcată și probabil că nici nu eram suficient de „coaptă” pentru cugetări existențiale.)  

Aș fi putut răspunde la întrebările dvs. prin câteva fraze de circumstanță : politicoase și goale.  Dar sunt într-o perioadă în care îmi pun mie însămi niște întrebări. Cu privire : la trecutul meu care a înghețat în forme imuabile pe care nu le mai pot corecta, la prezentul care mi se scurge printre degete și la viitorul care mi se tot împuținează pe zi ce trece !  

Întrebările dvs.  m-au incitat la o analiză, m-am luat în serios  și am ajuns să fac o confesiune autobiografică. Într-un fel, poate că aveam nevoie pentru mine însămi de un  astfel de exercițiu. Dar mă întreb dacă e cazul să fac publică o astfel de analiză personală, căci poate fi criticată, luată în derâdere, unii pot zice că nu sunt sinceră, că mă laud, că am logoree, etc.  Cineva mi-a sugerat odată  să scriu o carte despre integrarea mea în viața occidentală, dar tocmai din aceste motive nu m-am încumetat la așa ceva. (Apoi, m-am gândit și la faptul că s-au scris zeci sau poate sute de cărți cu acest subiect. Ce să mai caut și eu cu o carte în plus ?)

Deci dvs. m-ați antrenat într-un exercițiu periculos. Am fost convinsă că alegerea pe care am făcut-o pentru viața mea a fost  cea mai bună și, într-un fel, eram mulțumită de mine.  Dar acum că mă apropii de sfârșitul vieții, încep să mă întreb dacă această „auto-mulțumire” nu e ridicolă. 

Am fost educată în ideea că trebuie întâi să-mi asigur o pâine; activitățile artistice pot fi lăsate pentru mai târziu, pentru timpul liber, etc..  Dar înaintând în vârstă, mi-am dat seama că nu există timp liber. Odată ce ai ales un drum, nu mai poți apoi să-i modifici direcția, fiindcă „APOI” se transformă în „PREA TÂRZIU”. 

Eu nu am fost nefericită fiind ingineră, ba chiar am ajuns să fiu captivată de subiectele tratate. Probabil că am o natura bună; ajung să mă pasionez pentru tot ce fac, chiar dacă e o activitate neinteresantă (cred că m-aș putea pasiona și pentru măturat !).

Mi-am asigurat o pâine mai albă, dar în schimb, mi-am înăbușit valențele artistice. Într-un fel, mă simt ca o persona stângace, care a fost obligată să utilizeze mâna dreaptă și s-a învățat să se descurce în acest fel. Dar oare o persoană stângace nu ar avea un randament mai bun dacă ar utiliza mâna stângă ? Care ar fi fost viața mea dacă aș fi îmbrățișat o carieră artistică ? 

Mi-a rămas în minte o convorbire pe care am avut-o cu o astrologă. Eram cu soțul meu într-o croazieră și pe vapor  am asistat  la o conferință despre astrologie.  După terminarea conferinței, am cerut o consultație personală cu astrologa. Eu i-am repetat unele remarci pe care le făcuse ea în cursul conferinței despre zodia Gemenilor, zodia mea.  M-a întrerup și mi-a spus că la conferință a expus generalități, dar în funcție de poziția planetelor, stelelor  și alte indicii, își dă seama că respectivele idei nu se aplică chiar exact în cazul meu. Cică eu aș fi extraordinar de înclinată spre activități artistice. I-am spus că eu sunt ingineră; dar asta nu o interesa.  Spunea : „Da !  Puteți face și asta, dar e păcat ! Ar trebui să vă dedicați activităților artistice !” A repetat asta de mai multe ori foarte ferm, chiar sever și părea aproape enervată din cauza reticențelor mele. 

Eu nu am ținut seama de sfatul ei, că nu aveam să-mi modific cursul vieții, din cauza unor fantezii astrologice !!  Totuși, m-am întrebat mai târziu cum de a ghicit ea că eu am înclinații artistice ?! 

Acum e ora bilanțului !   O fi fost o pierdere pentru împlinirea mea, faptul că am fost ingineră ?   Mi-oi fi vândut sufletul ca Faust ?
Dar oare ar fi meritat să renunț la toate pentru o iluzorie „fata morgana” ?  În fond, ce e arta ?
Oare arta este reprezentarea frumosului ? Kant spunea ca frumosul este universal și fără concept.
Dar unii spun că arta este dincolo de « frumos ».  Iar acum e la modă cultul urâțeniei, estetica urâtului. O expresie a unei noi estetici sau poate doar …. pretextul unor operații financiare ? 

Am fost odată la o conferință unde se spunea că valoarea unei opere de artă  e dată pe de o parte de valoarea ei intrinsecă (priceperea sau geniul artistului, valoarea materialului utilizat ) și pe de altă parte de valoarea extrinsecă (cota artistului, unicitatea operei, valoarea istorică, dorința  cumpărătorului, publicitatea, etc.).   Dar tendința actuală e spre reducerea aproape totală a valorii intrinsece și umflarea artificială a valorii extrinsece, mai ales printr-o publicitate mincinoasă.  Aceasta duce la declin în artă.  Piața artei începe să urmeze logica operațiilor financiare.  Într-adevăr, cred că artele plastice au ajuns într-un impas fără orizont. 

 Îmi amintesc de scriitorul Alexandru Titu care spunea că arta actuală „se angajează în dezafectarea triumfală si entuziast-iresponsabilă » a tuturor valorilor. Și asta e vizibil mai ales în artele plastice ! Nu poți decât să fii dezgustat de unele experimente actuale pe care le situez între provocare şi escrocherie  mai ales. „Financial art” !!!  Când intri în unele saloane de artă contemporană te întrebi dacă ai intrat în lumea unor smintiți sau a unor escroci. Înclin spre ultima ipoteză. 

Pot sa rezum în două cuvinte ceea ce am văzut o dată la un « Salon de desen contemporan »:  violență și pornografie !       Te gândeai la Sodoma si Gomora….  Cred că nu sunt o persoană închistată în modele rigide de pudoare excesivă. Dimpotrivă, desenez și eu nuduri și nu am nimic contra erotismului, cu condiția să fie de bună calitate. Dar expoziția aceasta era oribilă.  Numai sex si sânge !  Nu știu dacă să pun înainte cuvântul violență sau cuvântul pornografie,  nu știu care din ele domina, dar expoziția le era dedicată  exclusiv ! O asociație a intentat chiar o acțiune în justiție pentru « atteinte aux mœurs » (încălcare a moralei) în cadrul acestei expoziții (unde erau prezente scene de zoofilie),  întrebându-se « dacă asta este artă ? »  « Da ! »  au răspuns « experții » în fata tribunalului. …  iar artiștii au reiterat cu aceleași teme (din câte am  auzit).

Cred că există o mafie în artă care își asigură frumoase profituri, impunând anumiți « aleși » unui public snob care acceptă docil orice de teamă să nu pară incult.  Asta mă face să mă gândesc la povestea lui Andersen cu hainele cele noi ale împăratului, poveste pe care o cunoașteți desigur… „Împăratul e gol  !” striga  copilul. 

Însă arta nu este decât reflectarea  societății în care trăim  ; ea denunță  epoca actuală. Stendhal  spunea că „un roman este o oglindă care se plimbă pe stradă”. Artele plastice urmează aceleași reguli. 

Suntem în plină evoluție tehnologică, ba chiar „revoluție” !!  Revoluția digitală e în plină desfășurare, științele, medicina, tehnicile au avansat în mod spectaculos.  Poate ca există și riscul ca aceste progrese să constituie premisa unei revoluții biologice terifiante. 

Perspectivele sunt periculoase, deoarece conștiința umană nu a urmat în paralel progresul tehnologic.  În toate domeniile lipsesc ideile novatoare, capabile să entuziasmeze oamenii spre bine:  și în filosofie, și în artă, și în politică… etc.

Psihologia umană  a rămas și ea ca în epoca neolitică; omul are aceleași dorințe de dominație, de înavuțire, aceleași păcate capitale.  Mijloacele tehnice s-au schimbat, dar sunt utilizate în aceleași scopuri murdare, perverse, grosolane, sadice, etc.   Într-o vreme, au fost încercări de schimbare (educație, religii, ideologii, …), dar din păcate rezultatele sunt slabe. Ba chiar acum există și tendințe inverse.

Vintilă Horia îmi spunea prin 1990 că „acum e la modă literatura intimistă”. Dar de atunci lucrurile  au „evoluat” spre grosolănie, pornografie, perversiune. 

Tatăl meu avea o vorbă : „Ipocrizia este un omagiu adus virtuții”. Într-adevăr, ipocrizia presupune recunoașterea implicită a valorii care este simulată. Dar în epoca actuală, situația s-a înrăutățit; urâtul, perversiunea sunt acum la modă, nu se mai ascund. Decadența e asumată, lăudată, comportamentul devin tot mai grosolan în viața de toate zilele. 

Atunci de ce să ne mai mirăm că urâtul devine regula în cadrul saloanelor de artă contemporană ?   Cum zicea Stendhal, arta e oglinda a schimbărilor din societate.  În aceste condiții ce să mai caut eu în artă ?
Și totuși… În ciuda acestor considerente, eu încerc să mă exprim, continui să pictez, să scriu… Nu mă pot abține.
Deocamdată !
Căci pentru mine : „C’est fini la comédie !”  Actorul din mine și-a terminat rolul. A rămas doar spectatorul din mine care-și privește propria viață și încearcă în zadar să deslușească un sens.
Și mama încerca acest lucru. În ultimii ani, repeta cu melancolie poezia :
« De rupi din codru o rămurea,
  Ce-i pasă codrului de ea!”
În fine !  Mă opresc, căci textul meu devine prea lung;  abuzez de răbdarea dvs. cu logoreea mea.
Vă urez un an nou  cu multă sănătate și multe realizări. Multe complimente soției dvs. cu care am plăcerea să discut câteodată pe Facebook.

Cu multă stimă,
Simina Lazăr