PRISACARUL

Bătrân cu părul alb, cu minte iscusită,
Cu ochi pătrunzători şi plini de bunătate
Ce se aprindeau uneori pe nevăzute
Părea o statuie de marmură dăltuită.

Desprins din piscul muntelui cu omăt încărcat,
Cu obrazul alb şi totdeauna îmbujorat,
Prietenos, sfătos, în vremuri grele zâmbind
Pentru vârsta sa-naintată muncea prea mult timp.

Întreaga viaţă şi-a petrecut-o în stupină
Care se afla demult în a sa grădină,
Unde totul ca la carte era orândiut
Mierea fiind medicament de neînlocuit.

Zilnic privea zborul zănatic al albinelor
Ce testau florile-n căutarea nectarului,
Hainele negre de gală ale bondarilor
Care în zadar încercau să-şi dreagă zumzetul.

Toată munca din stupină singur o făcea,
Scosul fagurilor din stupi pe nimeni nu lăsa,
De teamă să nu se supere albina cumva
Că este sensibilă şi se poate irita.

Înainte de-a recolta, la albine privea,
Reacţiile lor cu grijă le analiza,
Fagurile în centrifugă le aranja,
Şi numai-n acel moment un nepot îl ajuta.