Boris MARIAN

Profesorul

Profesorul nu dăruiește din înțelepciune,
Ci din dragostea pentru frumos,
Urcat la catedră, pe o treaptă mai sus,
Își desfășura mânecile halatului roșcat,
În care se aflau mâinile sale subțiri ca niște crengi,
În vorbele voastre, spunea el, gândirea este aproape ucisă,
Uneori ea respiră în ritmul tăcerii,
Apoi, se îndreptă spre tablă și desenă un copac
și o pasăre, iată, rădăcina primește, fructul se dăruie,
pasărea cântă fără sfârșit, precum D”Alembert  în labirint,
se revărsă ca o minune peste  noroiul vremii noastre,
Că doar așa s-a terminat vilegiatura, apoi ieși
desfășurând larg mânecile, a început ploaia,
hiena urmărea lupul cenușiu, capra – salcâmul înflorit,
eram singurii  spectatori la concertul culorilor.