Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

PROZĂ SCURTĂ DE CURSĂ LUNGĂ

Primit pentru publicare: 25 Febr. 2019
Autor: Ion FILIPCIUC
Publicat: 26 Febr. 2019
© Ion Filipciuc, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Citesc pe nerăsuflate cartea Mălinei Aniţoaei, Inocenţa în stare de sclavie, Editura „Ion Prelipcean”, Horodnic, 2015, şi după ce ajung şi la sfârşit mă-ntorc să văd şi prefaţa semnată de editor, înainte de Cuvânt înainte al autoarei. Dar, înainte de toate nu-mi sună bine titlul prozei Inocenţa în stare de sclavie, oarecum împletit din două ambiguităţi răsucite prin „stare”, când mai sugestiv ar fi fost concretul „straie”. Însă Mălina Aniţoaei are harul de a zdrenţui titlurile, căci prima sa carte, Şerpii surâd şi muşcă, 1996, ar fi sunat mai autobiografic Şerpoaica surâde şi muşcă, iar cea de a doua, Bijuteriile mele de ceară, trădează o molatecă blândeţe care nu se acordă în gen, număr şi ne-caz cu cele mai multe din prozele sale scurte dar bine ascuţite din peniţă. Proaspătul volumaş pare un simplu caiet cu crochiuri despre suflete înfăşurate în „straie de sclavie”: „Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. […] Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar.” (p. 57-58)

Eroii cu care se întâlneşte Mălina Aniţoaei sunt oameni obişnuiţi, pe care ceilalţi muritori nu-i văd sau nu vor să-i vadă: „El păşea cu trupul contorsionat, ridicându-şi cu o mână piciorul drept. Cu cealaltă se sprijinea într-un baston sidefat, legănându-se uşor. Din pricina unei boli mistuitoare, bărbatul devenise păpuşarul propriului trup.” (Eroul de pe strada mea, p. 46-49)

O bătrână moare în spital cu mâna înţepenită pe telefonul mobil la care aştepta să o sune fata plecată la lucru în Germania (Sideful iubirii, p. 33-34)

O femeie invizibilă – „Maria are 35 de ani şi mătură străzile de la 16 ani. Atunci a început să lucreze cu gândul să-şi ajute mama care venea stoarsă de putere acasă, cu mâinile uscate şi ochii umezi. […] Maria trăieşte din măturatul, deratizatul parcurilor şi o face ca şi cum aceasta ar fi una dintre cele mai nobile meserii. Uneori trecătorii o privesc de sus, dar femeia le înţelege prejudecata. Umilinţa e firul care o ţine strâns de îndurarea lui Dumnezeu. E haina brodată cu fir aur care îi luminează chipul.” – trăieşte într-o casă atât de curată „încât nici nu ştii unde să te aşezi. […] Perdelele au miros de busuioc […] Maria e o prinţesă delicată.”; citeşte din romanul Adela de Garabet Ibrăileanu… „când duminicile sunt prea lungi”, după care, „în urma doamnelor mândre, elegante, îmbrăcate în ţinute office, grăbite, alergând spre nicăieri”…, „va mătura cu răbdare în urma paşilor lor…” (p. 30-31)

Un tânăr, la 20 de ani – „Era un băiat frumos care ar fi tulburat orice fată.” –, poartă în palmă o jumătate de inimă şi i se mărturiseşte: „Iubea, de mulţi ani, un bărbat. Îi era greu, în primul rând, pentru că părinţii nu aflaseră. […] Făcuse o depresie. Se trata într-o clinică ferită de ochii lumii. Mă găseam într-o situaţie inedită. Aceea de a modera, dacă pot spune aşa, sfârşitul iubirii dintre doi bărbaţi. Mă căuta înspăimântat şi chinuit, iar pe mine mă apăsa această mărturisire.” La întrebarea „Dar de ce nu …o femeie?”, băiatul răspunde stupefiant: „Femeile vor bani şi … n-au suflet.” Aşa că autoarea li se adresează cititorilor: „Oricare dintre voi l-ar fi cunoscut ar fi rămas surprins de inteligenţa şi farmecul lui. Era atât de delicat, sortit parcă să se lupte cu îngerul…”, ca şi cum tânărul a fost menit să ilustreze versurile lui Jacques Prévert („Lupta cu îngerul…”, p. 28-29)

Trei duşmani aprigi sabotează nădejdea firească a omului hăituit pe Pământ – frica, foamea şi singurătatea: „Frica şi foamea ne răstălmăcesc toate sensurile până când dibuim că există un rău şi mai pustiitor, singurătatea.” (p. 74) Iar cine n-o crede pe Mălina, n-are decât să-l recitească pe Liviu Rebreanu.

Dragostea ar fi un liman, dar cum să ajungi acolo? Mălina a intuit însă drumul încă din copilărie: „Cred că într-o zi m-am îndrăgostit de mărul cu trunchi înalt pentru că le povesteam copiilor din mahala cum am să mă mărit cu copacul, am să fac dragoste cu el şi am să fiu Doamna Copac sau Doamna Pădure. Nu-i vorbă, eu le explicam într-un limbaj mai frust, pe care îl învăţasem de la negustorul de gaz în ziua în care pândisem pe gaura cheii cum o scărmăna în pat pe învăţătoarea mea Puia. «La naiba cu gazul!» am strigat. N-am mai vrut să mă duc nici la şcoală şi îmi plăcea mai mult întunericul.” (La rădăcina iubirii (Mahalaua Pietrărie), p. 39-41)

Mălina cunoaşte chiar izbăvirea: „Odată m-am îndrăgostit de un bărbat care fusese ucis într-un accident de maşină. […] Dacă aş fi apropiat urechea de piatră, sigur mi-aş fi auzit iubitul respirând. Puţină viaţă trebuie să se strecoare prin crăpături, gândeam.

Aşa era, de vremea ce moartea mă înlănţuia. […] Dragostea era doar un  fel de definiţie inventată de subconştient. Şi, când din raft, s-a răzvrătit volumul de Blecher, scriitorul mi-a făcut un semn şiret cu ochiul.” (Dansând în negru ivoriu, p. 50-52)

Lectura acestor proze scurte de cursă lungă mi-a pârjolit imaginaţia şi mă aştept ca într-o bună zi să mă întâlnesc, prin parcul întomnat din Rădăuţi, cu Mălina purtând sub braţ un bărbat filiform, înfăşurat în bandaje alb-sidefate, pe care îl va aşeza cătinel cu picioarele pe pământ şi mi-l va prezenta înflăcărată: Iubitul meu, Max Blecher…

Pentru că, în trauma pe care o trăieşte: „Doamne, ce compromis ai făcut acceptând sfidarea pe care ai numit-o Mălina, umbra care va dăuna mereu în constituţia legilor tale? […] Doar Max, în ascunziş, înţelegea că eram blestemată să stăpânesc o paranteză în traiectoria spre nimic.” ( Max, dragostea mea, p. 53-56)

Iar eu am să-i felicit pe amândoi, mândrindu-mă că le-am citit entuziasmat cărţile.

(Mălina Anițoaei s-a născut la Iași, dar este stabilită în Rădăuți, este cunoscută pentru activitatea desfășurată în sprijinul românilor din Bucovina istorică.)