Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Proză scurtă. Lilioara Macovei, Iarna amintirilor

Lilioara Macovei

Proză scurtă

Iarna amintirilor

Mi-e dor de iernile mele de-atunci, când… Doamne, sunt singură într-un morman de amintiri!
Şi-acuma văd copacii înălbiţi de cea mai imaculată zăpadă şi că într-un basm în care se întâmplă numai minuni, ne uitam la ei ca la coloşii universului. Erau impunători, mândri, gravi şi noi mici şi cu gâturile întinse aşteptam ca din vârful lor să cadă pachete cu cadouri surpriză. Din când în când, cădeau… dar cădeau pale de zăpadă şi râsetele noastre contaminau împrejurimile.
Rup filele din calendar, făcându-le apoi bucăţi dar nu-mi ajută la nimic. Credeam că se va speria timpul şi va fi mai molcom dar îmi rescriu viaţa şi sufăr pentru a, viaţa oară”. Mănânc pâinea în netihnă şi-nghit apa în sorbituri ca atunci când… când mama nu mergea la biserică dar aprindea candela şi lumânarea din cană cu sare duminică dimineaţa. Îşi făcea cruce şi cu mâinile împreunate stătea aşa stană de piatră cu privirea în pământ până termină rugăciunea. Noi beam apă şi mâncam pâine. Eram fericiţi şi ne rugăm la soare să apară de după garduri. Mai târziu am aflat că venirea lui nu era aşa de aproape de noi.
Analizez toate acele plăceri îngreunându-mi existenţa dar ce poate fi mai greu decât este? Readuc aici, acum, pe toţi şi toate cele bune şi frumoase de atunci şi-mi fac bucurii cât secundele care dispar fără anunţ. Mă încrâncenez să mai pot face doi paşi înainte, depăşind încă o moarte.
– Cât să mai pot face asta?
Iarna de-acum mă răceşte până la statuie. Sunt pironită în amintiri parcă din ce în ce mai mult.
– Hai cu mine să prindem luna, deseară! Măcar să primim pedeapsă pe fapte.
– Aş merge dar m-am prins de o rază de soare tocmai la amiază!
Şi râdeam amândouă cum stăteam noi aşa, agăţate de lună şi soare fără să intuim că puteam cădea de la o aşa înălţime. Se stinge lumânarea-n fum înecăcios şi văd desfrunziri întârziate, neapărat dureroase, neliniştindu-mă şi mai mult.
– De ce mă poartă gândurile iarăşi pe acolo fără răgaz? Călătoriile astea acum, în prag de sărbătoare mi-aduc troieniri în suflet. Mă sfărâmă fără recompunere, mă îneacă şi n-am ajutor.
Atunci, era doar primăvară şi-atât am stat acolo, încât uitasem că mai sunt anotimpuri. Toate plecările prin sat erau mai interesante căci lutul galben şi lipicios din deal, era numai bun pentru aruncat cu nuiaua. Aveam mâini de olar şi când ajungeam acasă, mama ne punea la, înmuiat”.
– Ca să mâncaţi cu mâinile curate, treceţi voi la înmuiat.
Şi într-un vas pentru spălat, apa caldă şi săpunul ne distrau până la râsul cu sughiţuri. Uitam de mâncare şi ne spălam mâinile până ne făceam încreţituri la degete, ca la final, mama să ne arate că aveam lut destul la unghii, lucru care ne mai rupea din râs.
Am explorat vară frumoasă şi-am cântat numai cântecele noastre. Florile erau toate din mătase şi ne împodobeau grădinile şi ferestrele caselor noastre. Erau sărbători minunate şi le petreceam cu părinţii noştri, pe atunci veseli şi glumeţi.
Ne-am început toamna cu speranţe, nădăjduiri şi gânduri bune, dar nu ne-am putut tocmi cu Dumnezeu şi de atunci sunt stăpânită de amintiri.
În pragul sărbătorilor de iarnă îmi depăn amintiri numai eu cu mine, fără să-mi mai găsesc vreo alinare. Pustiu şi greu, neputinţe şi neînţelesuri, griji şi dor, mai ales dor.
Cu omul de lângă mine amân puţin disperarea. M-a înfiorat această toamnă, mă întristează acest anotimp care-i urmează, altădată magic. Mă supun Divinităţii, deşi am impresia că parcurg o viaţă fără sărbătoare. O să fac şi cadouri, la toţi din jurul meu, pregătiţi-vă, să-mi primiţi iubirea!
O dau necondiţionat!

 

Îngerii din nopţile de iarnă

Atunci, în nopţile de iarnă era parcă mai potrivită apariţia îngerilor în vis. În albul zilei când umbre nu erau, ci doar lumină şi frumuseţe incomparabilă se făcea cumva pregătirea pentru povestea de seară. Ştiam că intram într-o lume pură, neatinsă de oameni, o lume ca a noastră, a copiilor. Lumea îngerilor era una nevăzută undeva sus, imperceptibilă, dar care ne dădea aripi şi nouă  şi ne doream o joacă acolo cu acele frumuseţi diafane, fie toate în gândul şi imaginaţia noastră. Tot ce ni se spunea despre îngeri era atât de convingător, încât nu suflam numai ca să auzim mai bine. Admiraţia pentru creaţiile lui Dumnezeu era mare şi de nezdruncinat. Ştiam din ceea ce ne spuneau părinţii, că mulţimea îngerilor creaţi de Domnul Isus Hristos era enormă. Ne imaginam cum acolo, într-un loc liniştit sunt minunăţiile acestea, care după noi aveau în grijă toţi oamenii de pe pământ. Mai târziu am aflat cine sunt heruvimii (,,un heruvim este un înger care este preocupat în mod deosebit de gloria şi dreptatea lui Dumnezeu (Geneza 3,24; Ezechiel 10”) şi cine serafimii (în religia creștină serafimul este Înger de rang superior situat ierarhic între arhangheli și heruvimi).
Ceea ce auzeam despre heruvimi, ne făcea şi mai atenţi la lectură.
– Dumnezeu, a pus heruvimii să stea la răsăritul grădinii Eden. Fiecare avea câte o sabie învăpăiată pe care o mânuia cu îndemânare şi aşa era păzit drumul care ducea la pomul vieţii. Şi când ne citea mama noastră din carte, ne sărea somnul dintre ochi şi puneam întrebări pe rând.
– Mama, dar câţi heruvimi păzeau drumul?
– Mulţi, foarte mulţi şi când o să fiţi voi mari, o să citiţi şi alte lucruri o să aflaţi.
– Mama, dar ce este Eden?
Este o așezare, ca fiind locul unde primul om, Adam, și nevasta lui, Eva, au trăit după ce au fost creați de Dumnezeu.
– Cum l-a creat?
– Adam a fost creat de Dumnezeu din ţărână, i-a dat acest nume şi l-a aşezat într-o grădină din Eden. Aici, erau pomi care rodeau şi în mijlocul ei se găsea ,,pomul cunoaşterii binelui şi răului”.
Nimeni nu avea voie să mănânce fructe din acest pom, căci încălcând cuvântul lui Dumnezeu, va muri.
Se spune că după ceva timp, din coasta lui Adam, Dumnezeu a creat-o pe Eva, care, ispitită fiind de un şarpe, a mâncat din acest fruct oprit şi l-a convins până la urmă şi pe Adam să facă acelaşi lucru. Dumnezeu i-a izgonit din grădină pe toţi trei.
– Dacă nu au ascultat…
– Da, copiii mei, să ţineţi minte si să ascultaţi vorbele părinţilor voştri, ei ştiu ce este bine pentru voi.
– Mama, dar ce fac serafimii, acolo sus?
-Ei sunt făpturi de foc.
– Cum?
– Aşa, sunt îngeri de foc, aşa le este numele. Ei la fel ca şi heruvimii au aripi, aduc slavă lui Dumnezeu, fiind la rândul lor, plini de slava lui Dumnezeu. Acolo unde sunt, serafimii strigă mereu: ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt este Dumnezeul oştirilor!”
Îngerii noştri erau frumoşi şi buni. Ei păzeau oamenii credincioşi, ne păzeau şi pe noi şi seara înainte de culcare, spuneam rugăciunea cea mai frumoasă de până atunci.
Mama nu ne-a spus că sunt şi îngeri răi, aveam să aflăm mai târziu. Tata ne amintea că aşa cum pe pământ sunt şi oameni răi, poate că şi acolo sus în lumea îngerilor, mai sunt unii care nu ascultă de Dumnezeu. Multe lucruri erau complicate, dar un lucru ştiam sigur. Dacă ne rugăm la îngeraş şi la Bunul Dumnezeu, toate vor fi bune.
În nopţile de-acuma, e un pic altfel, chiar dacă somnul vine mai greu. În lumea îngerească, e-atâta linişte şi atât de frumos.

Şi-afară e o vreme

Pe câmpul întins, arid şi pustiu, Tamire îşi târâie picioarele pline de praf. Rochia fâşii, de culoarea gândului sinistru, îi presupune înfăşurarea trupului. Pustiul vieţii ei s-a întâlnit cu puştiul ţinutului la care spera că-i va fi de vindecare. Golul din ea era unul de tip hău, cu toate perspectivele de a deveni incomensurabil. Deznădejdile şi neputinţele s-au unit împotriva ei. Neîmplinirile nu erau în prim plan, dar ajutau la crearea unui urât fără de sfârşit. Mersul pe aici eliberă o minte plină de calcule, o inimă plină de suferinţe, un trup plin de neadaptări şi toate la un loc o îndemnau spre cuminţenie.
– Hei, tu moară stricată, nu mă amăgi că macini timpul! Cine eşti să spui aşa? Nici clepsidra perfectă nu-şi face laude nicăieri. Tu speri ceva? Şi nu mai învârti apa că nimeni nu-ţi măsoară ziua şi noaptea nici atât.
Şi-a tăcut. Cine să te contrazică, cine să te aprobe? Un pustiu selenar, cu sugrumări de gânduri şi idei, frică şi dorinţă de răzbunare, cu porniri şi ţeluri neatinse, Doamne, Doamne!
Imagine de apocalipsă. Scaieţii uscaţi erau duşi de vântul obrăznicuţ până hăt departe depozitându-i ca şi cum erau sub mâna nevăzută a unui gospodar dibaci. Câte un exemplar îşi schimba direcția atingând rochia Tamirei ca şi când provocarea pentru o replică nervoasă, era fără îndoială realizată după un plan diabolic.
Hotărârea ei se dezlănţuia. Nu se ciocnea cu nimeni, nu impresiona cu nimic. Era confortabil acest ambient. Dar nu ţinea mult, căderea în nevolnicie era consecinţa pierderii iluziilor. Rătăcea cu bună ştiinţă şi se încăpăţâna în demersul acesta al ieşirii la capăt. Pe undeva, îi învia ceva numit vis cu ochii deschişi. Poate un galben în câmp, poate un roşu la apus, poate un albastru pe cer… dar nu, nu!
Nu era nici o culoare. Se băteau numai gândurile cu visele. Erau contopite unele în altele şi mintea ei obosită le confunda fără remediu.
Când atingea altădată sferă colorată a lumii, apoi cu siguranţă împlinea o dorinţă a inimii ei. Împletea nuanţe de drag, de avere a sufletului şi mituia într-un fel timpul nebun, măcar pentru un presupus popas. Toate s-au scurs într-un bol ermetizat, devenind monotone şi greoaie.
Direcţia drumului o ştia, între timp s-a întâmplat ceva rău. Pătrunsese pe cele mai sperioase intersectări devenind deodată toate divergente şi-aşa a ajuns la câmpul imens al întrebărilor.
Tălpile primeau înţepături care muşcau din inimă şi trauma se adâncea. Voia să strige, dar cine să audă? Voia un strop de apă, dar de unde izvor?
Undeva era o fereastră şi privea chinuită de neclaritate. Vălul pus întorcea situaţia pe dos. Lupta singură fără temei şi nu putea să îndepărteze impurităţile.
Somnul o doboară şi nu ştie unde-i este patul. Caută loc de odihnă chiar şi acolo, dar apare o altă dezamăgire. Există în frământări o refractare subtilă, înşelătoare, dar i-a prins firul. Se ruşinează de multe ori de trivialitatea din jur, dar închide ochii şi probabil se roagă.
Minunile ei ar vrea să fie ale altora. Ea face parte din stropul de apă sau crâmpeiul de cer, bobul de grâu ori firişorul de ţărână şi niciunul nu ar mai vrea nimic, nici chiar să li se întâmple mici  miracole.
– Dumnezeul meu şi al tuturor celor care te iubesc, ai ochi şi pentru mine! Vreau să am iubire pentru toţi, vreau să mă ajuţi! Ochii iscoditori de lângă mine caută calea pentru distrugere, nu-i lăsa că se vor obişnui să facă asta. Dă-le, Doamne, griji noi!
A intrat din nou în camera dezamăgirilor. Uşa s-a închis şi-au pornit îndoielile să umble peste tot. S-a topit aspiraţia, s-a pierdut dorinţa, zadarnică zbatere. Cine să pătrundă acolo? Cum? Nu eşti dorit, nu eşti abil! Sau poate aşa trebuie!
Şi-afară e o vreme de vis sinistru.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5