Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Proza scurta de Lilioara Macovei

Proză scurtă
Autor: Lilioara MACOVEIi

Neputinţa

Nu cred că mi-am descoperit neputinţa într-un timp atât de scurt. Poate stătea acolo, undeva ascunsă bine şi i-am deschis porţile fără voia mea căci aşa mi-a dictat viaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a plesnit în plină inimă, fără avertizare, fără nimic şi o nedumerire m-a făcut să mă întreb dacă sunt eu.

Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi forţele mele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, toate întru depăşirea pragului de întrare în netrăire? Pe când credeam că drumul fiind trasat pe acolo pe unde trebuia să-mi duc poverile vieţii, tocmai apăru neputinţa.

Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în care privirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum din cărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felul de aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţie de sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu era sinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu mă alipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea că dacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şi mulţumirea de sine era totul.

Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut fericirea aceea relativă?

Descoperisem un interior sufletesc special sau poate că îl ştiam din faza embrionară şi care mă surprindea plăcut când mă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată la deznădejde pentru că aveam lângă mine un om deosebit, un prieten special şi mintea noastră, sufletul şi gândurile ne erau limpezi, curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acum este imposibil de crezut. Mi-o spun numai mie amestecând meticulos ori în grabă mii de gânduri. Unele adevăruri le vrei cu orice preţ nespuse, poate aşa te strecori pe lângă ele şi dai de uitare, de o remediere a durerii, reducere, anihilare, dar nu! Pe mine nu mă ocoleşte nimic, mă încearcă neputinţa şi chiar reuşeşte să mă stăpânească. Mă dirijează durerea şi rămân fără nici un ajutor pentru înfrângerea ei.

În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi nu găsesc. Aş dori s-aud un glas de care mi-e tare dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se poate. E aşa un pustiu de mare întindere. Vântul este agresiv, copacii plini de spini neputând pipăi vreo frunză, colbul se ridică în perdele grele şi sufocante şi cerul este atât de departe încât nici în gând nu-l pot atinge.

– Este strâmbă lumea?

– Cred!

– De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmure de uimire, aleargă ca într-un concurs cu mare miză şi toate se întâmplă pe un plan înclinat.

Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am ajuns aici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din mândrie. Nu am îndeletniciri de eroi ,dar nici de adormiţi pe drum. Nu sunt dominată de frică deşi uneori aproape sunt moartă din cauza asta, dar nu mi-am făcut obiceiul de a mă plânge.

Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am fost conştientă că îmi trebuie aşa ceva.

– Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are arme dure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam adăpostită.

– Şi?

– Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor neputinţa.

– Prevezi ceva?

– Doar efortul.

Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este până la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţă braţele, ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi în fulgi de arsură, mi-e sete şi apa revărsată din fântâna de lângă mine se retrage grăbită, strig la cineva şi mă aud în urechi asurzindu-mă.

Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate ierburile m-au amestecat cu cenuşa, cu jarul, cu gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea, păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva care seamănă cu capul meu. O flacără prea îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în care se poate turna apă. Îmi scot scaieţii de sub piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.

– Al cui?

– Al…

Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, invers, faţa în cenuşă, neputinţa în mine. Mi-era gura plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni. Cerul era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe gânduri, pe acelea care mai rămăsese după pârjol.

 Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. “(Ioan Gură de Aur)

Dar invers cum ar fi?

 

Să ştii că…

Până şi ceru-l credeam nestatornic, dimineţile deja erau neînviorate iar soarele de peste zi stătea sprijinit pe raze într-un fel de zeflemea absolută.

Nu ştiam a-mi măsura bătăile inimii şi-mi risipeam urmele de zâmbet când şi când peste întinderi fără limită. Ultima dată trecusem prin doi ochi fără culoare şi-am crezut multă vreme că voi rămâne oarbă, dar nu, am rămas doar ciuntită. Inima mea de treflă se transformase în una de romb şi la fiecare lacrimă căzută, se desprindea câte-o mică părticică din carou. În cădere, nimic nu se întindea să prindă nimic şi zgomotul miilor de fărâme aducea ploi mărunte şi reci. Se apucase sufletul de putrezit. Întâi cu maro de supărare, apoi cu albastru de neputinţă, cu verde de singurătate şi când să fie sfârşitul, cineva s-a ridicat în vârful picioarelor şi a strigat cu duioşie:

– Îngăduie-mi, să te adun! Te-am căutat de-atâta timp răvăşind pădurile, albind şi mai tare mestecenii cu îmbrăţişările mele, cântând macilor roşii din lan, adunând la piept mugurii de toate felurile, şi-acum tu vrei să… să ce?

– O, tu erai? Ai miros de bucurie şi ochii plini de drag. Ai vreun nume?

– Nu numele te va face să uiţi de îndoieli, neîncredere şi suferinţă.

Şi-am găsit o cărare. În dreapta erau copaci vechi, în stânga era un râu nervos şi plin de ură pe pietre, în faţă se vedea un munte, în spate parcă uitasem. În mine ceva luase foc. Nu ştiu ce ardea plăcut, nu ştiu ce cârd de fluturi făceau hore în mine, nu ştiu de ce simţeam scânteieri care mă duceau cu gândul la lanul cu grâu şi maci roşii. Imediat cum treceam puntea peste râu, alt râu nu acesta din stânga, în vârful arbustului de măceş vedeam cuiburi de mierle pline cu puiuţi mici care, ştiind de venirea mea se foiau în cel mai frumos fel posibil.

Am mers prin câmpuri cu ciulini şi-am râs de insistenţa cu care se aplecau spre noi. Nu-i ruşina nimic şi-n dorinţa lor de înţepare aproape îşi frângeau tulpină. I-am liniştit, îndepărtându-ne.

– De unde v-aţi luat albastru acesta catifelat, doamnelor cicori?

– Noi suntem surorile lor, ne numim ,,flori de nu mă uita”.

– Şi voi, clopoţeii? Stânjeneii? Genţianile? De unde aţi luat albastru?

– L-am primit în dar de sus.

Şi ne-am luat în buzunare albastru lor. La ceas de odihnă vom desena inimi pe cer. Ne vor ciuguli păsări din palme şi le vom cânta ca pentru preafrumoasa Annabel Lee.

Ocrotirea mi se părea firească. Mă obişnuiam uşor cu binele şi frumosul. Nu întinsesem mâna degeaba. În fereastra sprijinitoare de gânduri şi nefericiri apăru o lumină necunoscută mie. Nu mă ştiam urmărită, aş fi vrut poate să fiu… aşa-mi clădeam speranţe mai clare dar chiar eram examinată. Nu mai voiam să mi se intersecteze umbra cu figura şi să cred că erau mai mult de două persoane în clădire. Făcusem cărări sigure gândurilor şi-adormirea în noapte era ca o nouă degustare a amarului. Frânturile de somn oboseau şi mintea şi trupul. Inventam universuri şi toate până în zori erau ciuntite, ba de păsări, ba de oameni, chiar de nori şi furtuni. Nu ştiam unde eşti, cine eşti şi de ce mă cauţi pe mine.

– Chiar, de ce? Nici nu m-ai întrebat cum mă cheamă.

– Te-am văzut cum te chinuiai să-ţi ştergi lacrimile, muşcându-ţi buzele de suferinţă. De ce să faci astea singură? Dar mai ales de ce? Voiam să ştiu. Mi-erau dragi neîndemânările tale când te căutam în gând şi mi-era frică să nu risipeşti cerul cu tot cu stele. Te zăream fermecătoare şi nu-mi puteam struni dorinţa de a te atinge.

– Mă cucereşti?

– Să spun, nu? Nu este adevărat. Să spun, da? Multe nu sunt de partea mea dar tu ştii să citeşti tăcerea.

Şi-o poezie discretă ne stăpânea încet încet. Ne-am adunat cuvinte apoi culori şi ne-am clădit o casă. Realitatea noastră s-a căsătorit cu perfecţiunea şi-am luat drumul căutărilor fără a vedea nici un risc.

Ne-am împletit privirile şi-am devenit puţin nebuni. Nu cunoşteam drumul paşilor printre frunzele verzi, arămii sau uscate până atunci şi orbecăirea mea devenise dăunătoare.

Te-am auzit strigând după fluturi şi mi-am spus că trebuie să te văd. Aveam vise prinse în mănunchiuri şi flori din acelea de primăvară cu care voiam să fac arcade. Cu cele dintâi voiam să te ating, cu cele din urmă să-ţi fac tablouri. M-a ţintuit în loc misterul ochilor tăi şi-am sprijinit cerul într-o floare de măr. Nu m-am speriat doar m-ai uimit cum m-ai amestecat cu privirea într-un adânc al tău, tulburător şi ascuns. M-am risipit prin toate punctele cardinale păşind pe jăratecul încins fără să-mi pierd minţile.

Cum aş fi putut? Mă ţineai de mână şi-mi simţeai zbaterile inimii. Înnebunise şi ea, săraca! I-aruncam când gheaţă când foc şi nu avea răgaz să-mi spună că o pot înfuria.

– Tu o linişteai! Cine te-a rugat?

– Inima mea. Cunoştea semnele cioburilor şi se hotărâse să ajute o surată.

Se pare că ne-am găsit. Se pare că ne-am regăsit. Chiar ne-am regăsit. Priveam amândoi cum nisipul bătrânei clepsidre nu se sfia să ne surâdă. Nu ne găseam scuze să nu o privim cum îşi depăna timpul. Eram amândoi şi doar frica de vreun infarct ne mai dădea câte-un gând. Prea o luaseră la vale inimile…

Din împietriri şi tresăriri fără rost, palmele noastre ţineau flori de inimă roşie.

Cum aş putea să uit? Te-am găsit sau regăsit şi-n tăcere, aş dori ca în ochii mei să citeşti acest poem de dragoste. Este o dorinţă, este o dovadă, este un argument, este pentru tine, atât cât mai este vreme.

– Reciteşte-l, poate completezi ceva!

– Nu am ce completa, este exact cum aş fi scris şi eu



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5