PROZOPOEM  DE  MARIN  IFRIM

Onor la verii lui Shakespeare

Îmi place să cred că sunt neam prost cu Marin Sorescu
Cel care mi-a fost corp lângă cartea mea de debut, în 1986.
Un Sorescu mut dar vizibil, cu doamna sa lângă el, cu
Regretatul Bucur Chiriac, cu soțiile lor și soția mea.
Ce lume care nu mai e, dar care încă pune versuri pe
Sufletul meu. Sorescu nu era numai mut, avea un fel special
De a ironiza chiar și poezia ”vărului Shakespeare”. Mă întreba
Mereu dacă mai trăiesc, viu fiind, ca și el, lângă el, plecatul
În bejenie în vers alb. Îmi era ca și acum, mereu dor de
Tizul meu Marin Sorescu. Când a ajuns ministru al Culturii,
mi-a dat un interviu, ceva cu lături pe coroana sa de spini.
Ce om căruia unii vroiau să-i taie limba oltenească din
Adâncul gâtului. Cam ăștia sunt faraonii mei literari: Sorescu,
Ivănescu, Ursache ăl fugit, Romanescu Ioanid, Florin Mugur,
John Gheorghe de la Florica etc. Vai, în ce țară literară
Am trăit. Mai mare decât imperialismul, mai gogeamitea
Decât socialismul. În ordine alfabetică, faraonii mei, cei de după
Abecedar. Cu Petru Ursache lângă Dimitrie Cantemir.
Descrierea sufletului! Acesta sunt, chiar de m-ar fi putut burduși
Bătăușii cu bec sub frunte. Mă cheamă cum scrie pe
Cartea de identitate, dar locuiesc în imperiile celor din jur.
A unor scriitori cărora tocmai le-am dat onorul. Poate or auzi
Despre ei și surzii, și muții și toți cei din fruntea Cetății.
Atâta cât mai e Românie în capul meu golit de extremisme
De market. Sunt aici, Ioanid Romanescu. Și te iubesc. Să moară
Guvernoiu, să moară limba română a lor, să nu moară poezia
Ta și ”marii visători”. Sunt aici. Lângă tine, Ioanidule, Mugure și
Nea Mărine, vărul meu rudă prin alianță cu Shakespeare.
Suntem destui, și cu mine și fără mine. Noroc că nu mă cheamă
Dinescu. Sau Mircea. Printre voi, numele meu e ușor de uitat,
Trec neobservat, mă strecor și eu printre rime. Ce vremuri…
Dar sunt aici. Pentru voi! Și pentru George Ciprian.
Și pentru părintele Milea, și pentru mine – ultimul de pe listă…