Primit pentru publicare: 26 mart.20016
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 26 mart.2016

PUNCTE DE VEDERE

E nevoie de un Luca Pițu, de un fel un extras de cont moral !

Asist, din tribune, ca la un meci aranjat, la partida de litere mari de tipar și litere mici de mână, dintre Nicolae Manolescu și restul lumii. Vorbesc și scriu serios. Pe aici, prin munții Buzăului, am avut (și încă mai avem) un ”scriitor”, care, încă din epoca sa, de piatră a pixului, de locuitor la parterul copacului, a scris, tot ce a scris, doar cu litere mari de mână. Există dovezi inclusiv sub formă de autograf(e), nu numai la fosta miliție literară. Insul scria precum scroafa-n căldurile gramaticii mațului gros. De foame! Scris de mână, un fel de scărpinat direct pe mătreața gândurilor. Un scris de mână fără conotațiile sexuale ale mâinii, de una singură, în față cu omul, la oglindă. Scris de mână, care, mai târziu, când a coborât în tipografii, a devenit și scris de tipar. Un miracol! Ce mai contează. Maimuța scria. Maimuța era deja un fel de astronaut, când voia și vroia buricul ei, precum singura savantă din dotarea noastră academicoasă de odinioara. Îmi vine să bag mâna în strâmtul meu portofel semantic, invocându-l pe Luca Pițu, și să iau de acolo, din fabuloasele sale expresii, niște grijanii cu miros de patriot fără epoleți. Luca Pițu a vorbit în scris. Puțini au văzut cum arătau literele sale. Doamne ferește, o fi vreo boală de care n-am auzit eu. Totul se poate citi și invers. S-a putut scrie și așa, precum a făcut-o Domnul Luca, fără să fi fost băgat (prea mult) în seamă de Nicolae Manolescu și de USR. S-a putut!! Îmi amintesc cum, pe stadioanele patriei, oamenii erau transformați în virgule, în solfegii, în culori vii, în chiloți de partid etc. În forme coreene. În demență. În salive de partid. În acele vremi și timpuri, maestrul Luca Pițu, cu un ludism mult peste Ion Barbu și Arghezi, făcea, din limba română, spițe de bicicletă cosmică. Scria de parcă vorbea, rostogolea vorba numai să o scape cu bine din gura ălora. Inclusiv a lui Nicolae al cuvintelor. Vremurile nu vin. Dăm noi peste ele. După Nicolae Manolescu va fi la fel. Turma are nevoie de iarbă, nu de conștiințe fabuloase precum cea a (in)existentului , și acum, Luca Pițu. Nu înțeleg ce naiba vor să schimbe, la USR, acești domni, abia acum, după ce Uniunea a ajuns mai bătrână decât Polul Nord. Zic, nu dau cu parul luptei de clasă gimnazială: USR ar avea nevoie de un Luca Pițu. De virgulele sale de aur, de un contabil al moralei. De virgulele sale morale, puse între cifre, precum cele de pe extrasul de cont al unei afaceri spirituale de pe urma căreia toată lumea are de câștigat. Despre Luca Pițu, în clar, pot vorbi oricând, mult mai legal, cu mai justă îndreptățire sufletească decât mine, scriitori la fel de antrenați în rezistența la necazurile și ucazurile vremurilor: Magda Ursache și Ionel Necula. Sunt nemulțumit de cele ce am scris aici, acum. Nu am avut timp să scriu tot ce vreau. Drept pentru care voi reveni…