Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 5 (125), Mai 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie

Primit pentru publicare: 21 Mai 2019
Autor: Constantin GEANTĂ
Publicat: 22 Mai 2019

© Constantin Geantă, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

                Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.”

                Lucrul bine făcut străbate de la un capăt la altul cartea de faţă, care constituie, fără îndoială, un monument literar.. Poetul a surprins în versurile sale o lume aflată sub mirajul cuvântului. Dimensiunea orfică a fiinţei umane este surprinsă în  volumul de poezie  Răbdarea pietrei  într-un mod magistral.: „Poezia se întrupează când soarele/ şi Hades se ating până şi-n vis- / spune  Odysseas Elytis,/ atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/ cer încălţat cu pielea picioarelor mele/ mă primeşte rătăcind printre  stele/ şi ars de dor,/ îmi pune aripi, şi zbor/ cu sufletul meu ancestral / şi călător/ când sub şa mi-a murit şi ultimul cal./ Iar strugurii sunt sâni în via/ din care mulg lapte pentru zei./ Aceasta este Poezia/ din care te invit, cititorule, să bei” .( Poezia)

             Poemul Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata ( În loc de ”Cuvânt Înainte “ ) cu care începe volumul de versuri, este un adevărat crez poetic, care ne duce cu gândul la autorul Cuvintelor potrivite, inegalabilul Tudor Arghezi, la creatorul Florilor răului, părintele poeziei moderne Charles Baudelaire, la maestrul Antonio Machado, autorul mirificului volum Singurăţi, galerii şi alte poeme, precum şi la alţi creatori care iniţiază şi invită pe cititor la  descifrarea mirificei lume cuprinsă în operele lor.

Astfel autorul îndeamnă cititorul să deschidă: „această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, unde va găsi „sângele iubirii ce se-nparte/Zvâcnind din amintirea unui foc.” Citind-o va înţelege cum: „din ţeava puştii/ Se întorc căprioarele-n păduri/ Iar  porumbeii  din zăbrelele cuştii/ Fac în libertate zborului cununi// Piatra ajunsă stâncă tot mai sus/ Tânjeşte după creşterea ierbii/ Vibrând sonata pe râu în apus/ Întors la izvor să-l soarbă cerbii. .” Ţinând această carte-n mână, va cunoaşte: „lumina din câmp deschis”, „drama  pietrei şi-a tăcerii”. Deschizând această carte care este:” Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, cititorul, va găsi: „sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâgnind din amintirea unui foc”.

Poem de o mare complexitate ideatică Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata,, iniţiază pe cititor într-o lume a creaţiei care se vrea o oglindă a Univesului, părând să spună ca şi ilustrul predecesor Stéphane Mallarmé că a înţeles: „ corelaţia intimă a Poeziei cu Universul”.

                 După ce împreună Nietzche respiră aerul pur al lui  Zarathustra (Vorbind cu Nietzche), poetul prezintă  viaţa ca o luptă (Viaţa ca o luptă). La fel ca şi Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu a perceput realitatea prin alte simţuri, (Văzul din urechea dreaptă), încercând să o transfigureze în artă (Urcare în metafizic).

                Versuri precum  cele din Suveica timpului transfigurează modalitatea artistului de a se raporta la temporalitate: „Plimb timpul de la o clipă la oră/ De se plictiseşte pisica torcând/ Ghemul creşte şi-o soră/ Îl croşetează în zerseul ei din gând”.

Fiorul metafizic este transfigurat magistral în versuri precum cele din  Sunt seva poemului meu: „Sevă sunt şi  via mă fierbe vin/ Pe dealuri în boabe de aur/ Prietenul mă bea, am gust de pelin,/ Ascultând înserarea colorată de-un graur.// Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/ Mă beau pe-ndelete în căni de lut/ Ciobanii doinind din fluiere de soc,/ Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/ Din cupa mea de trup şi gând,/ Încă se scrie poemul în orb/ Din care n-am plecat nicicând”.

În poemul Speranţa binelui relativ întâlnim îndoiala carteziană, dar şi credinţa creatorului în autotputernicia Cuvântului, care a fost la început şi care va dăinui şi în viitor.

 Spectacol de dincolo de cortina cerului ne prezintă o modalitate de a pătrunde dincolo de latura contigentului : „Cortina cerului s-o deschid am dorit,/ Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac,/ Cu bisturiu minţii tăiat-am un pătrat însorit/ Şi-am privit scena celor ce tac”.  În acest poem sunt amintiţi mari creatori precum Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski într-o manieră care  sugerează modalitatea în care autorul se raportează la lumea artei ca trăire şi  interpretare. Manole, creatorul care şi-a zidit sufletul, adică pe Ana, în creaţie pentru a dura întru cuvânt. Dar în final Cortina va cădea, în schimb cititorul, are posibilitatea să intuiască ceea ce s-a desfăşurat în „jocul secund” după cum ne-a sugerat şi Ion Barbu.

În Sfârşitul, început perpetuu…într-o modalitate care se înrudeşte cu cea a lui Walt Whitman, creatorul Firelor de iarbă suntem invitaţi să ascultăm  cum „iarba creşte”,pentru  înţelege taina Universului „Înţelegi sonata unui timp evolutiv -/ Spirală ce cu infinitul ne uneşte/ Într-un spaţiu al ecoului, repetitive…” totul desfăşurându-se sub semnul Poeziei – Doamna.

Naşterea lui Iisus, de către Fecioara Maria,  este un eveniment cu conotaţii cosmice când prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a început o nouă eră. Este era iertării de păcate, în care omul nou are şansa mântuirii, precum în S-a născut Iisus: „Aleargă ziua desculţă prin sate/ S-anunţe minunea venită de Sus,/ E vremea să fim iertaţi de păcate/ Când în ieslă s-a născut Iisus.// Alerga Maria  pe la uşi încuiate/ Dar în spatele lor stăpânii nu-s,/ Stelele clipeau lumină pe cer desferecate/ Când Fecioara a născut pe Iisus.”

                Cititorul întâlneşte peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumuseţea imaginii poetice se împleteşte cu profunda meditaţie asupra existenţei şi rostului artistului în lume. Pentru ilustrarea celor arătate mai înainte amintim câteva versuri  din poemul Păşind pe lumină care ne amintesc de creatorul Morţii căprioarei,  Nicolae Labiş : „În dezlănţuita simfonie iese visul,/ din fuiorul nopţii păşind pe cărare,/ levitează peste noi aducând abisul,/ sfidând lumina din exploziile solare.// Aici se întâlnesc minunile cu povestea/ hălăduind prin imperiile de vise/ şi glasul rămâne urmă în vestea/ cu căprioare la izvor ucise”.

Pasărea zborului imaterial, ne aminteşte de poemul dedicat de către Lucian Blaga, Păsării măiastre , a lui Constantin Brâncuşi : „S-a născut o lume din Cuvânt/ Ce-n univers ne leagă şi prin Legi/ Când acolo sus e ceva mai sfânt/ Însămânţând în noi sfinţirile întregi.// E-n noi un cer întreg de rostiri/ Şi-n suflet n-i se coc fructe neoprite ,/ E vremea marilor sfinţiri/ Şi-a anotimpului voinţelor călite.// Mă simt zborul pasărei, imaterial,/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb”.

                Coborând în Pântecul cuvântului, poetul descoperă „ diafanul înţeles eminescian/ şi miezul îndoielii lui Cioran…” Trecând prin Ora de ninsoare unde „Istoria e alta în fiecare fulg de nea…” poetul priveşte în oglindă  cum: „Loveşte dunga cerului secolul XXI/ păsări zboară de-a lungul râului/ asemeni Terrei/ în toamnă…”( Oglinda din secolultrecut).

                Poeme precum  Obicei, Nu răspund, Noaptea din ideea mea, sau Muzele datoare, ne dezvăluie  alte faţete ale unui poet autentic care în Ne odihna poeţilor  ne spune că : „Poeţii nici morţi nu se odihnesc,/ Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,/ Din lutul unde dorm tot mai cresc/ Alţi arbori în care se coace Poezia.” În Memoria zilei de ieriaflăm că: „ Ziua după ce şi-a scris jurnalul/ înşirând evenimente pe pergamentul clipei,/ banalul,/ şi-a pus capul pe dealul din apropiere/ pentru odihnă”.

                O încărcătură emoţională deosebită are poemul Lumină pentru Mama, în care pioşenia pentru fiinţa  care i-a dat viaţă se amestecă cu regretul de a fi părăsit satul natal. Versurile acestui poem au o duioşie care îi dau aspectul unei adevărate elegii. Pe alocuri întâlnim accente tragice care ne duc cu gândul la  marele Serghei Esenin : „În fiecare zi îţi aprind din inimă  lumina,/ Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,/ De am greşit, îmi port şi-acuma vina/ furnicilor strivite sub călcâiul de copil.// Îmi port crucea plecării mele din sat,/ Alergând după fluturi sub cerul depărtării,/ Iar dacă, uneori, am căzut  în  păcat,/ Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării”.

În  Incident istoric întâlnim  o viziune tragică şi totodată  profundă asupra adevărului  fiinţei umane în timp : „În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână/ Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul/ Şi-n faţa femeii – Pacea, genunchiul şi-l îndoaie”.

Versuri  precum: „Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor/ Ţi-a deschis Calea/ Spre Lumina întoarceri în Sine” (Înainte de sfârşitul frazei), sau  „Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Urca cu cântecul mierlei spre nori,/ Era în stropul de lumină tot mai sus/ Şi-n aer mângâiat de cocori.”( Înălţare în Cuvânt) produc în cititor o emoţie estetică deosebită.

                 In toamnă vibrează un menuet , este poemul în care pastelul capătă dimensiuni interioare care ne aminteşte pe alocuri de poezia simbolistă: „Cad cărările pe frunze,/ Zilele-n braţe de meduze/ Poartă-n toamnă printre noi/ Versuri scrise cu degete de ploi”.

Momentul naşterii lui Iisus este surprins în versuri precum„Ninge ca în baladele noastre/ În păduri seculare se aprind astre/ Coborâte pe crengi, venite de sus/ În sufletele noastre născând  pe Iisus.// E Crăciunul şi cerul naşte uimiri,/ Ne pune Domnul în ochi alte priviri,/ Nostalgia aprinde vinovăţii spre apus /Când în sufletele noastre se naşte Iisus.// Copiii cu colinde vin a  zidi/ În streaşina casei întoarceri în poezii,/ Eu de sănii albastre sunt dus/ Spre sufletu-mi ce-l naşte pe Iisus.// Alunecă vise pe dealuri de gând/ Rugăciuni în suflete semănând,/ În iluzii mă regăsesc şi nu-s/ În noaptea când s-a născut Iisus.// E vremea când lumea varsă ochii înapoi/ Ca la începutul înţelegerii din noi,/ Eu mă simt pe corabia vieţii mus/ Când în Cer se naşte Iisus.// Ninge ca în baladele minunii/ Şi-n poveşti îşi fierb tăcerea prunii,/ Abia acum se vor uni în rod/ Când  Cerul spre noi se-aşterne pod.// E Crăciunul şi colindele nasc uimiri,/ Bradul împodobit ne întoarce în amintiri/ Pe sănii albastre urcând  spre Sus/ Când în sufletele noastre s-a născut Iisus.”(În sufletul nostru s-a născut Iisus)

                Un lirism aparte străbate poeme precum: În lumina nordului, In braţele himerelor femei, Iluzie, Icoana, singură printre picturi, Horă târzie în sat de pescari, Fluviu cuvintelor, Fluturele de pe fundul apei.  Floarea ruginii, poem dedicat personalităţilor spiritualităţii româneşti, are conotaţii ontologice şi gnoseologice ducându-ne cu gândul atât la autorul Cântării omului, Tudor Arghezi,cât şi la autorul grec  I. M. Panayotopolos autorul volumului Fereastră deschisă spre Univers. „Omul, de când e pe lume a spus:/ vara e prea cald,/ iarna-i prea frig,/ Soarele prea iute moare-n apus/ şi-i prea mult nisipul ce doarme în Sahara.// Tot mai sunt spini printre flori parfumate,/ norii tot calcă azurul şi plâng ,/ stelele albe-s prea depărtate,/ încă-i uranul ascuns prea adânc!// Omul,/ de când e pe lume a spus:/ şi v-a mai spune:// Mai mult şi mai sus!/ Astfel se smulge din el cu răbdare/ Floarea ruginii, / Palida floare…”Floarea ruginii)

Omul nu poate exista fără meditaţie. De-a lungul timpului meditaţia a îmbrăcat forme lirice. Astfel atât în poezia amerindienilor, cât şi în Vede, la Homer, la Lucreţiu la autorii antici şi moderni, în poezia noastră populară la Eminescu, Blaga, Nietzche  sau la poeţii contemporani întâlnim versuri de o mare densitate ideatică în care gândirea filosofică este îmbrăcată în haina poeziei. Autorul ne prezintă Citindu-l  pe Sartre într-o oglindă  o frumoasă poezie filozofică.: „Două oglinzi paralele-un infinit de imagini -/ Hegel într-una, reverberând  în mii de pagini,/ În cealaltă prietenul Sartre în drum spre neant/ Nebuloasă cosmică unde doarme bătrânul Kant.// Îl citesc atent în oglindă şi cuvintele iau foc/ Verbele aleargă după ele să le pună la loc,/ Doar Saint-Simon îl înţelege acolo sus/ Când Sartre se lasă de adjective dus.// Dincolo de oglindă nu ştiu dacă-mi înţelege fraza/ Frântă în mii de sclipiri adunând în ele Raza/ Movului ce încă aduce speranţa de mâine,/ Azi la lumina din oglindă latră un câine…// Mă aflu într-o catedrală gotică şi ameţesc metafizic/ Iar  într-un zgârâie nori  tâmpla-mi se clatină fizic,/ Într-un colţ de oglindă un ochi râde, celălalt se preface-n culori/ Pe când democraţia învinsă i-a învins pe învingători.”

Dintre poemele care constituie momente lirice de o frumuseţe deosebită amintim:  Carte frumoasă şi dilematică, Caracatiţa timpului, Buletin meteorologic, Autoapărare.

De autorul Cadavrelor în vid, A. E. Baconsky  ne aminteşte Autoportretul lui Anonimus întro oglindă spartă : „Vizigoţii au ieşit din pădurea Anonimului proprietar,/ În sângele lor încolţiseră săgeţile arborilor singuratici,/ Arcurile se ciopleau singure în tulpină de arţar/ Când ambiţii de cucerire se năşteau în ganglioni limfatici.// Anonimus se privea în cioburi de oglindă/ Să-şi termine războinicii armele aşteptând pe-o cărare/ Şi-a agăţat fântâna inversă de-o grindă/ Să curgă imaginile pe-ntinsa mare…”

Alte bucăţile lirice memorabile sunt :   Au  înflorit nucii de Sfântul Gheorghe, Ascuns după colţul unei clipe, Ascultându-mi eul detestabil, Arma sinelui,  Adevărul din proverbe,  Intr-un târziu.

Răbdarea pietrei este poemul în care descifrăm zbaterea artistului. Acumularea ideatică, germinarea întru cuvânt, şi găsirea unui loc sub soare ( sau descoperirea unei dimensiuni axiologice a fiinţei umane) sunt surprinse cu o măiestrie desăvârşită: „Firicelul de nisip gândea pe-atunci/ Alcătuirea pietrei la loc,/ Visa să fie stâncă în porunci/ Biruitoare prin fulgere şi  foc.// Aştepta singur în măduva de aer/ În veacuri golite de prea sus,/ Constelaţii se desprindeau din caier/ Stârnind furtuni din nimic în apus.// Din vremuri ancestrale creştea încet,/ Răbdând furtuni, îngheţ şi ploi/ Boabele de nisip le luau în piept/ Uitând de răni adunate-n  roi.// Lepădându-se  încet de uitare/ Şi-au nimerit în munţi piatra lor,/ Devenind în timp cu răbdare/ Stânca învingerii înaltului şi zbor.// Despicând un râu de timp în două/ Stânca îşi urmează un singur gând/ Să fie munte într-o lume nouă/ Spre veşnicie mai departe lunecând…// …Şi astăzi piatra suferă-n tăcere/ Un revelat model de timp invers;/ De mii de ani o vreme ea  nu piere -/ Veşnicia fiind răbdare-n univers.” Astfel talentul poetului se dezvăluie din plin, iar cititorul este condus spre fiinţarea întru poezie.
*
*  *
 Partea a doua intitulată Sonată  pentru  creşterea ierbii, ne aminteşte de  volumul  Fire de iarbă  de  Walt WhitmanAstfel poemul  Singurătatea poetului de cursă lungă este un nou crez poetic: „Cad ceruri peste alte ceruri în stele stinse de mult/ zgura rămasă mocneşte lumină-n adâncuri,/ stau pe-o piatră de gând şi ascult/ tăcerea din versuri,/ doar greierii ţiuind în urechi/ coboară poteci printre rime/ perechi/ pentru despărţirea imaginată de noi/ care niciodată n-a avut loc,/ ne mai unesc şopârle şi şoşonii udaţi de ploi/ ce suflă alizee albastre în fluiere de soc.// Cale lungă are poetul pe lumină/ călcând / cu călcâiele bătătorite de dor de ducă/ purtând la tâmple câte-o vină în apus/ ce-o duce şi acum în gând acolo Sus/ şi-n mână cu o floare ce se usucă.// Cale lungă are Poetul călcând pe tăcerea ce vine,/ sorbind mierea cuvântului  din ţâţa unei albine.”

                De autoarea  frumuseţea versurilor din Ora  de nisip ale  Anei Blandiana, ne amintesc versurile din Rugăciunea zilei  „O oră blândă dă ocol prin împrejur,/ te aspiră dintr-un cer de vise,/ când cucul îşi lasă cântecul său sur/ clocit să fie în cuibul clipelor ucise.”

                Abatere de la firesc, AşteptareAl doisprezecelea ceas  sunt alte piese interesante  ale volumului. Autobiografie este poemul care ne aminteşte de poetul din Lancrăm  Lucian Blaga. „M-am născut pe strada anului 1942,/ bombardată de oameni cu ochii roşii,/ îmbrăcaţi în verde,/ când vara  scotea la porţi moşii,/ aruncându-şi mantaua soldăţească şi ploi,/ luna iunie aducea în ferestre visele femeilor / şi dor,/ mergând nicăieri, aşteptând în pridvor…”

                Pe plaiurile natale, Viaţa ca o luptă, Pe când înfloreau crinii albi, Bănuţul de pe fundul căldării, Aripa de guguştuc, Amintiri din miezul unui poem, Antagonie,Amintirea unui gând, Modestie  sunt poeme cu o încărcătură ideatică şi care completează profilul unui poet excepţional.

Despre Luceafărul poeziei româneşti , s-a scris mult şi se va scrie foarte mult. Fiecare autor aduce o altă viziune asupra „poetului nepereche”. În poemul Ca aerul şi seva, EMINESCU,  autorul ne prezintă o imagine interesantă a poetului care coborând din istorie, a urcat prin versul, spre veşnicia simţământul fiinţei româneşti „Îi aud paşii trecând dinspre lumină/ Şi foşnetul stelelor în părul Lui,/ Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină/ La fereastra cu dorul aprins în gutui.// Coborând dinspre Carpaţi, îl aud uneori/ Cu fruntea împodobită de gânduri/ Pe cărări de argint şi flori/ De tei presărate rânduri, rânduri.// Îi aud glasul venind dinspre trecut/ Dulce ca mierea cuvintelor străbune,/ Când este versul şoaptă de început/ Şi luna vibrează iubirea pe strune.// Doinesc tulnice pe poteci de munte,/ Spre Ipoteşti prelungind chemarea/ Aşternută peste veacuri punte/ Pe care să vină odată cu zarea.// Din poeme se desprinde, spre el venim,/ Ca areul şi seva ce-n arbori suie,/ În fiecare dintre noi îl regăsim/ Cioplit în inimi veşnică statuie.”

Autorul  care într-un  interviu din volumul Cu inima în palmă  afirma : „Aparent, Internetul uneşte oamenii, însă el însingurează persoanele, spre deosebire de religie care uneşte într-un crez comun” a creat un frumos poem  Moartea vine prin internet  : „Râzi ca un saltimbanc pe internet,/ Neavenit cum toamna pentru frunze/ Nesimţind că moartea vine încet/ Şi clipele te cuprind, braţe de meduze.// Persiflezi pe sticlă ca un bufon,/ Dându-ţi cu glezna stângă în cealaltă,/ Când sunetul tău târziu şi afon/ Scârţâie la uşa din ultima haltă.// O iau ca o glumă a unui întârziat/ Ce-şi spune ultima prostie-n viaţă:/ Se vede că neantul îţi este aliat/ Când amintirea-ţi se vinde pe nimic în piaţă.”

Autorul, în zbaterea sa faustică spre atingerea zonelor pure ale  paradisului estetic, porneşte de la obârşia sa aflată în ţara amintirilor codificată în zona inefabilă a copilăriei sale: „S-a întors poetul în satul natal/ Cu toate păsările lui zburătoare/ Acelaşi râu îi aduce la mal/ Amintiri din clipe arzătoare.// S-a întors poetul pe strada copilăriei/ Şi e o altă adresă pe casa lui/ Bronzul toamnei sună în frunza viei/ Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.// …Ceaţa timpului, val după val,/ Peste nuci încet se lasă,/ Prin inimile oamenilor din satul natal/ Trece poetul, amintire, spre casă…”( Poetul)

Văzul din ureche este o  bucată lirică care ne aminteşte  de Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu : ” Auzul imaginea toată a văii o cuprinde/ Urechea vede razele soarelui pieziş,/ Ochiul sonata ierbii o surprinde/ Cum se strecoară în caiet pe furiş.”Alte bucăţi lirice interesante sunt: Cuvinte din livezi, De dimineaţă, Culori fără culoare, Pe fotoliu din nori, Clipa inefabilă, Cei doi gemeni – timpul şi spaţiul, Cei doi din mine, Fecioara dimineţilor şi CandidulConcert în lipsa mea, Evadare din imponderabilitate,  Rolul statuii în Paradis,  Un deget de stradă, Patria ca un “bob zăbavă“,  Doamna cu pălărie, Cuvintele atrag realitatea, Buletin meteorologic, Resturile zilei, Scriere pe văzduh.

Într-o descenţă ilustră pornind de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Valeriu Anania  autorul  a creat poezie patriotică. Poemul Ce este patria, mamă?, este una dintre frumoasele poezii dedicate ţării << „Ce este patria, mamă?”/ – Este mormântul necunoscut al unchiului tău,/ Mort pentru ţară./ Într-un nesfârşit hău./ Este lacrima neîmpăcată/ După casa de comunişti demolată,/ După casa de comunişti demolată,/ Este minciuna ce ne-o spun/ Pentru un viitor promis/ Şi bun.>>

Sonată pentru creşterea ierbii  este un alt poem memorabil: „Am alunecat în cântecul ciocârliei/ Şi-am dat peste câmpia însorită,/ Soarele pieptănase metafora poeziei,/ Iar sonata de creştere a ierbii răguşită.// Umbra era ameţită de atâta răcoare,/ Iarba îmi crescuse până la nas,/ Stâncile şi-au dat cep să curgă izvoare/ Când potecile cu paşii tăi în urmă au rămas.// Tăcerile la înălţime aveau glasul ciocârliei din grâu,/ Notele musicale purtau frânturi de iubire,/ Cântecul creştea devenind un râu,/ Eu înotam prin “Sonata Lunii“ în neştire.// Oglinda din camera timpului a rămas/ în cântecul mierlei de-un ceas/ agăţat în ultimul copac rămas în picioare,/ ar fugii şi el dar nu are cărare.// Oglinda din camera timpului se priveşte/ în ochii clipei cu genele vopsite/ în culoarea ce niciodată nu creşte/ în memoria crengilor părăsite.// În oglindă plăcerile se dezbracă de bluză –/ nu are niciodată o muză –/ e doar un reflex al braţelor tale/ când  cucul şi-a uitat cântecul în oglinda din vale.”

Poetul de un rafinament deosebit,  promotorul globmodernului, ne prezintă într-o viziune poetică subtilă  teme care au atât o valoare filosofică, cât şi una de surprindere a frumosului cotidian.  Astfel se remarcă poemele: Pietre de gânduri, Prizionierul oglinzilor paralele, Diligenţa din Ţara Albastră, Doar atât, Timpul…, Urcare în metafizic, Metafora ruginii, Mersul pe văzduh, Medalia de sub preş, Materia luminoasă, Măduva Limbii Române, Horă târzie în sat de pescari,  Întoarcere în timp, Incident istoric,  Sandwich şi Rugăciune,  Soarele de la miezul nopţii,  Spălatul uşilor, Terra incognita,  Ţara mea de nicăieri,  Iarba din freamătul clipei,  Poemul cu păcate,  Timpul ca un proverb, Verbul din oglindă, Emirate de gânduri, Sfârşitul, început perpetu…   .

Emoţionante versuri dedicate memoriei poetului Grigore Vieru întâlnim în poemul  Înălţarea la Cerul luminii Limbii Române: “O stea  pe Cerul Limbii Române a urcat în zare,/ Vorbeşte lumina eminesciană a limbii din Carpaţi,/ Plecarea e trisă şi-albastru orizontului mă doare/ Căci versul ei unea distanţa dintre fraţi.(…) Înlăcrimată-i Ţara, Ceahlăul şi versul meu,/ Poetul gândea că Prutul nu ne desparte,/ Şi Limba Română ne uneşte tăcută mereu,/ Drumul Unirii, de-acum, îl luminează din Carte.”

Hristos a Înviat!  este  poemul participării cosmice a omului şi a naturii la evenimentul care a  schimbat  soarta umanităţii, învierea Mântuitorului, Iisus Hristos. Acum omul adamic renaşte în cel cristic: „Cântă iarba în mieii de prin lunci/ O aud cum creşte şi prin sat,/ Când din Tainele Porunci/ Hristos a Înviat!// Se aprinde-n inimă lumina/ Coborând în noi de Sus./ Când sevele înverzesc tulpina/ Înviază-n suflete Iisus!”

           Balada bradului de Crăciun surprinde tristeţea  autorului care asistă la devastarea  brazilor, care din elemente de bucurie pentru copii ajung  lemne de foc prin nesăbuinţa cu care omul distruge natura:” Din brazi coboară dulciuri la copii,/ Seva lor aduce pădurile în case./ Săniile trase de reni stârnesc nostalgii/ În cioturile pe coline rămase.(…) / Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi,/ În lumea lor n-au cum să mai fie,/ Au mai rămas pe munte câţiva fraţi,/ Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie.”

În poemul Poeţii nu mor niciodată întâlnim crezul autorului în perenitatea cuvântului transfigurat în artă şi care constituie un paşaport pentru nemurirea artistului: „Poeţii nu mor niciodată, ci doar/ îşi odihnesc zborul/ între clipa ce vine şi visul amar,/ potolind focul din case şi luna/ cu dorul, arzând întotdeauna/ cu rost”.

Poemul Sfârşitul, început perpetu… prin versuri precum: „Cititorule, ascultând cum iarba creşte,/ Înţelegi sonata unui timp evolutiv –/ Spirala care cu infinitul ne uneşte/ În spaţiu ecoului, repetitiv…” este un îndemn spre redescoperirea esenţei noastre prin melos.

Omul „trestie gânditoare”( Blaise Pascal) se salvează prin cânt. O carte nu se sfârşeşte odată cu ultima filă. Abia atunci ea începe să trăiască şi să rodească în sufletul cititorului. Cititorul, prin intermediul cărţii devine mai bun şi mai uman, iar poezia este  o modalitate prin care putem intra în timpul etern al creaţiei .

                Dreptul la cetate al cântecului, ne iluminează ca o străfulgerare. Dând glas îndemnurilor ancestrale, ne regăsim în imemoriala fluenţă a melosului. Valurile mării, sursurul izvoarelor şi unduirea ramurilor ne sugerează starea primului Adam. Teama, bucuria, beatitudinea şi vina ne incumbă telurica redimensionare a spaţilor infinite. În timpul fără limite, iată-ne contemporani cu acei barzi şi druizi iniţiaţi în tainele frumosului, căci printr-o sublimă zbatere ni se dezvăluie hermeneutica unei existenţe salvate în cânt.

                Autorul care spunea  undeva în volumul Cu inima în palmă    : „Scriitorul contemporan trebuie să-şi ia soarta în propriile mâni” ne pune în faţa unei realizări poetice deosebită. Răbdarea pietrei   este o carte remarcabilă. De ce o citeşti o dată, vrei să o reciteşti iar şi iar. Prin măiestria verbului poetic  suntem purtaţi în lumea artei autentice. Iar în final parafrazând pe un mare creator român nu putem să spunem decât: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

               Prof. Geantă Constantin,



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.588 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5