Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Răspuns la o întrebare: eu nu știu de ce nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, dar știu că nu sunt…

Primit pentru publicare: 29 Oct. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 31 Oct.  2020
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Răspuns la o întrebare: eu nu știu de ce nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor, dar știu că nu sunt…

…Destinele omului legate de acelea ale trecutului României care, pentru a fi cât mai explicite, el, Ion Voioagă din roman, apelează la prietenul său Ioan Caproşu, de profesie istoric, nu doar istoric ci şi profesor universitar, academician, care susţine că în ce priveşte rolul maselor în istorie  mai sunt destule de desluşit…

Şi, luând-o de la Herodot care spunea despre înaintaşii românilor, „Geţii sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”, iar despre locuitorii meleagurilor noastre anticul Florus vedea că „Dacii se ţin lipiţi de munţi” (i) pe care locuiau şi ţineau la bogăţiile lor cum nu facem noi astăzi, când am înstrăinat totul… diminuând astfel atăt rolul maselor căt şi al personalităţilor în istorie. Nu mai aflăm scris despre români cum făcea cronicarul turc Leunclavius care spunea despre Mircea cel Bătrân că-i „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”, cronicarul polonez Miechowski despre Ştefan cel Mare „Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor asupra tuturor duşmanilor”, ca literatura să completeze: „S-a fost sculat Măria Sa-n Suceavă/Şi glas de bucium a pornit chemare/Şi limbi de clopot bat cu-nverşunare/Şi geana Doamnei iarăşi e jilavă…”

Dar a trecut vremea lui Mircea cel Bătrăn cu „despre partea închinării” şi a lui Ştefan cel Mare şi istoricul aduce în discuţie vremea când prin Iaşi, numai în trecerea unui Suleiman-paşa, „S-au cheltuit până la şaizeci de pungi numai pentru daruri şi cheltuielile ce s-au  făcut în patru zile cât a stat în palatul din Frumoasa, în afară de cheltuielile ce au făcut în celelalte conace”, tot un sultan Osman, spune domnul Caproşu, „a schimbat, numai în vreo zece luni, mai mulţi demnitari – moldoveni şi munteni – ceea ce… „…precum este cunoscut tuturor, în asemenea schimbări de viziri şi de alţi dregători  se cheltuiesc  multe pungi…”

Schimbări care, aminteşte istoricul, l-au îndemnat şi pe Ion Neculce să exclame: „Oh! oh! oh! SăracaŢara Moldovei şi Ţara Muntenească, cum vă petreceţi…cu aceste  supărări la aceste vremi cumplite  şi fără de milă de stăpânii noştri, care singuri noi ţi-am poftit şi ţi-am aflat. Nu ne săturăm de domnii de ţară, nici de măritat fetele după pământeni, ce zicem că-s proşti şi săraci, şi alergaţi la cei străini greci de-i apucaţi care de care  să vă fie gineri, că-s celebri şi bogaţi şi le daţi moşii şi-i puneţi în capul mesii, caca la ce am nevoit”.

Pătimiri pentru români a fost şi anul 1907, dar mai înaine martirii moţi , Horea, Cloşca şi Crişan, care, cum scrie  J.P. Brissot, „Românii s-au răsculat; prin urmare au avut  dreptate să se răscoale… Ei au fost tiranizaţi…”

Tiranie a fost pentru cei mulţi şi sistemul ticăloşit de acum câţiva ani că doar „România este ţara tuturor imposibilitţilor” Ticăloşenia, spune Ioan lui Ioan, este greu de zugrăvit. După ce a sărăcit ţara şi populaţia, (fostul preşedinte),  acum are neobrăzarea să declare că vrea să se ocupe şi de om. Ferească Dumnezeu! Are atâta răutate în el, că dă pe dinafară. Un rânjet hidos, dezgustător. Are comentarii de piaţă. Un caracter bolnav, maniac al puterii, care şi acum se laudă cu minunile (nenorocirile) pe care le-a comis: ministru în cinci guverne, primar general al Capitalei de doă ori, două mandate de preşedinte. In toate aceste poziţii nu a făcut decât nenorociri. A distrus economia ţării, a dezbinat poporul, a creat un sistem mafiot-securist. Pe care acum, după ce nu mi este, îl critică. Mai dă lecţii şi altora. Neobrăzarea  întrece orice măsură. Iar televiziunile pentru a face vâlvă, îl au de dimineaţă până seara pe sticlă. E dezamăgitor şi dezgustător…”, spune academicianul.

La cele înfăţişate, adăugăm şi noi, dar, oare, noi care nu l-am „citit” când a trebuit nu avem nici o vină?

Revenind la Vasile Filip, omul şi opera, consemnăm şi ce este scris în „Un dicţionar biobibliografic esenţial de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin” în „1500 scriitori români clasici şi contemporani”,Iaşi, 2010, Editura Porţile Orientului, p.202, „deşi a publicat 25 de cărţi de autor (4000 de pagini), apreciate de critici şi istorici literari (Ion Rotaru, Marian Popa, Ioan Holban), deşi prof. C. Mănuţă i-a dedicat o carte întreagă iar TVR3 – o recentă emisiune elogioasă, ca scriitor, aşteaptă de două decenii (iată sunt trei n.n.) să fie primit în USR – filiala Iaşi, ca şi alţii scriitori merituoşi din zona moldoveană, criteriile de selecţie practicate de fostele  echipe de conducere ale filialei fiind, în multe cazuri, dominate de subiectivism partizan”.

Că este aşa, în acest sens, recomandăm spre lectură şi articolul „Uniunea Scriitorilor a devenit casă de pensii” din Ziarul de iaşi,  din 13 martie 2009, faptul că Dan Lungu, azi parlamentar, a apelat la altă filială pentru a fi atestat scriitor, că Florin Lăzărescu, alt scriitor, refuză să facă parte din USR, că urmare a controverselor din Ziarul de Iaşi s-a născut Cenaclul literar la distanţă care desfide practicile USR şi a apologeţilor ei, alergători după practici care deprofesionează calitatea de scriitor în România, vezi şi modul cum se atribuie premiile literare, premiul Mihai Eminescu de la Botoşani, de exemplu.  De văzut pe această temă şi salba cărţilor, antologii pe o temă dată, semnate de membrii Cenaclului literar la distanţă, Românii aşa cum sunt,2011, Cu prieteni, despre prietenie, 2012, Singurătate, 2013 Darul vieţii: Dragostea şi Dorul de-acasă, 2014, Viaţă, viaţă…. Revistele? Luminoase, instructive şi educative…, Nuuita!, 2015, Dincoace…Dincolo…Respectul!, Decaniada antologiilor, 2016, Familia creştină-Sfânta taină a însoţirii,  Ieri, azi şi… ziua de mâine, Lumea se grăbeşte. Viitorul. România Mare, 1917, Să ne iubim pământul strămoşesc, 2018, toate publicate la Editura PIM, Iaşi, ca şi seria nouă a antologiilor, Istorii, comentarii, miscelanea, vol. I-III, 2018, Editura Armonii Culturale, care probează că indiferent de voinţa şi atitudinea USR în România se scrie, şi se scrie bine.

          -Ioane, nu te supăra, dar te mai întreb o dată. A nu ştiu câta oară, doar în ultimii doi-trei ani:  tu de ce  nu eşti membru al Uniunii Scriitoriilor?, este întrebat cel care în viziunea noastră poate fi chiar Vasile Filip, cel la care se referea Dicţionarul amintit, de acestă dată chiar în Destinul este rotund, 21, p.190, ca să aflăm şi răspunsul tot aici: „Eu nu ştiu de ce nu sunt”, dar ştia că nu sunt.

            Ca simple informaţii, nu ca denunţuri, îşi înştiinţa convorbitorul, cum mai făcuseră şi alţii, despre ce spune strada, dacă publici cărţi la editura şefului de filială, că de aceea o are,  om te-ai făcut, dar trebuie să ieşi la interval cu hârtiii de valoare, ca şi pentru cei care sunt cu cronicile literare care îţi susţin talentul, adică te fac apt să devii scriitor cu acte. Or, cu banii care ar trebui să-i dea editurii mai sus (ne)pomenită, la editura PIM, unde este  client statornic poate tipări patru-cinci cărţi, fără a fi  bănuit , ca alţii, că-şi cumpără locul, unul, cel de veci, îl are deja la Cimitir…

           Mai ai şi alte motive, de refuzi… colaborarea cu editura şefului?

             Oho!, o mulţime, şi-ncearcă să le identifice: atmosfera, climatul, starea de spirit. Ce să caut eu într-o grupare alcătuită din oameni care se mănâncă dar nu se înghit? Am alte opinii despre ceea ce ar trebui să fie o breaslă care se adresează mulţimii. Degradarea morală este atât de adâncă, încât foarte mulţi scriitori – e cazul şi al altor categorii profesionale care ţin de artă – nu au nimic în comun cu ce se cheamă respectul pentru cititor, cinstirea actului de creaţie în sine, ocrotirea popriei personalităţi prin demnitate, civilizaţie, modestie, dreaptă judecată şi colaborare în lumea artei.

         Mare adevăr spus de Vasile Filip, zilele acestea s-a derulaat la Iaşi, 3-7 octombrie, Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), a auzit cineva de contribuţia literară a USR la eveniment?, tăcerea spune foarte mult nu numai pentru ieşeni.

            Aşa or fi stând lucrurile şi la Uniunea Ziariştilor Profesionişti cu jurnaliştii , astăzi pensionari, ca să le revină o sumă pentru ceea ce muncesc?, este chestionat fostul şi actualul ziarist care mai ieri a împlinit 85 de ani, şi a răspuns în cunoştinţă de cauză, filiala locală nu pune la dispoziţia celor interesaţi nici cererea til, dacă se prezintă nepregătit, adică cu banii, ca la USR!, p. 195.

            Vasile Filip a fost doar  membru al Uniunii Compozitorilor, până mai ieri, mai primea  ceva leuşori,  nu mulţ dar, puşi lângă cei din pensie, şi ei puţini,  mai acopereau nişte nevoi…

             La viaţa mea, am scris o sumedenie de texte pentru muzica corală, mai ales, romanţe, muzică uşoară, ba chiar şi câteva cantate puse pe muzică de Anton  Zeman şi Sabin Păutza, una fiind chiar onorată cu Premiul întâi la mult hulitul, dar valorosul, Festival Naţional „Cântarea României”. Am colaborat aproape cu toţi compozitorii ieşeni, în perioada Radio-Iaşi şi după aceea: Dumitru Chiriac (fostul meu profesor de Muzică de la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi), Sorin Vânătoru, Vasile Spătărelu, Viorel Munteanu, Constantin Arvinte (din Bucureşti), Anton Zeman, Sabin Pauza, adaugă fostul meu coleg de la Seminar, de la Ziarul Flacăra Iaşului, de la Cenaclul literar de la distanţă…

         Pe baza a ce a realizat în domeniu, cu mulţi ani în urmă, prietenul lui, compozitorul şi muzicologul Mircea Stan, atunci în calitate de preşedinte al filialei Iaşi al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, azi decedat,  l-a sfătuit şi determinat să facă cerere de acceptare ca membru  al Fondului literar în specialitate.

          Ca urmare, a fost acceptat şi un timp a primit nişte bani, până ce, într-o zi, a primit o scrisoare în loc de suma lunară, prin care era înştiinţat că trebuie să înainteze Fondului o listă completă a lucrărilor sale, care au fost folosite de compozitori.

         Şi aici, s-a încheiat şi cu recompensa aceasta, de unde putea el, Vasile Filip, acum, după atâţia ani, să scoată o asemenea dovadă, de moment ce arhiva sa nu dispune de asemenea atestare.

          Exact ca în cazul actualilor şi foştilor pensionari, au lucrat, unitatea nu le-a completat carnetul de muncă, iar la ultima recalculare a pensiilor în lipsa  salariului cert, li se acordă pensia după salariu minim în domeniu, nici măcar mediu…

         Destinul este rotund. Urmele omului….şi necazurile…cu urmele lor… nu doar în suflete…

            Ion N. Oprea

              10 octombrie 2018, publicat  în volumul 20 din ciclul „Istorii,comentarii miscelanea” de același autor,    Ed.Armonii Culturale, 2020.