Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RAȚIONAMENTUL PLATONIAN ÎN FOLOSUL OMULUI

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

RAȚIONAMENTUL PLATONIAN ÎN FOLOSUL OMULUI

Primit pentru publicare: 21 Dec. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 22 Dec. 2018

 

Dialogul lui Platon, cunoscut sub numele tradițional de “Republica” e în limba greacă Politeia, un termen derivat de la cuvântul “polis” (catate, stat) și înseamna, în funcție de context, constituție, regim politic, orânduire politică, viața politică a unei comunități dar și drept de cetate, cetățenie, adică prerogativele unei persoane respectabile. Latinii au tradus bine termenul, căci Res publica înseamnă tocmai “treburile publice”. In schimb, în traducerea modernă de “Republică”, termenul induce puțin în eroare printr-o asociere cu ideile moderne de republică și republicanism, pe când la Platon, forma ideală de politeia este chiar una monarhică. Platon se ocupă în acest dialog de felul în care trebuie organizat statul pentru a acorda fiecărui cetățean o viață fericită; prin urmare, el caută aranjamentul social sănătos, armonios, virtuos sau drept care asigură cel mai bun mod de viață. Subtitlul dialogului, adăugat mai tarziu de editorii greci, peri dikaiou, „despre drept” sau „despre dreptate”, surprinde cel mai bine tema centrală a lucrării: natura dreptății în sensul larg al cuvântului, ca atribut al cetății dar și al sufletului uman.
La fel ca majoritatea textelor lui Platon, „Republica” este un dialog, și anume un dialog povestit: Socrate se adresează unui auditoriu nenumit, relatând conversația pe care o avuseseră în ajun, la Pireu, în casa bogatului metec Cephalos, mai întâi cu fiul acestuia, Polemarchos, apoi cu frații mai mari ai lui Platon, Glaucon si Adeimantos. „Republica” este, dupa „Legi”, cea mai întinsă opera a lui Platon. Traditia elenistică a divizat dialogul în zece părți, dar structura logică a operei presupune o diviziune în cinci părți.

Cartea I este ca un prolog, în decursul căruia se pune problema dreptății în termeni foarte simpli, întâlniți în limbajul comul de zi cu zi. La acesta problema se oferă mai multe soluții, cum ar fi: a oamenilor cinstiți, a sofiștilor, etc. Dar, toate acestea sunt ușor de demontat. Se ajunge la concluzia cum că trebuie urmată o cale mai exactă.
Cărțile II, III si IV au ca scop definirea dreptății, studiind-o în cadrul cetății ideale. Și cum nici istoria, nici realitatea prezentă nu ne furnizează date despre o asemenea cetate, se recurge la construirea ei detaliată în imaginație. Acest lucru realizat, se analizează organizarea, guvernarea cetătii perfecte, calitățile necesare conducătorilor; iar în acest scop se elaborează un plan detaliat al educației lor. (cărțile VIII-IX).
Dar avantajele dreptății sunt cu atât mai mult reliefate atunci când sunt opuse celor născute din nedreptate. După ce a fost descrisă „cetatea dreaptă”, este deci necesară descrierea cetăților nedrepte și a procesului de corupere ce conduce la apariția acestora. În sufletul omenesc, aceste rele au aceleași cauze si provoacă aceleași dezastre. (cărtile VIII-IX).

Dreptatea a însoțit mereu știința, așa că se cuvine ca poezia și celelalte arte ce ne oferă doar imagini înșelătoare asupra realității, să fie date la o parte pentru a nu ne furniza informații false. După ce s-a bucurat de viața dreaptă și plină de înțelepciune din acestă viață, sufletul drept va primi recompense demne de natura sa și își va urma destinul pe calea sa ascendentă. Dialogul se incheie cu mitul lui Er. (cartea a X-a).
Voi urmari să demonstrez similitudinile dintre cetatea dreaptă și sufletul omului drept, indicând virtuțile ce definesc dreptatea în ambele cazuri.
Odată cetatea dreaptă construită, Platon ne îndeamnă să cercetăm “înăuntrul ei” dreptatea, printre virtuțile cetății. Platon conferă aspectul de virtute dreptății, încă din ultimul contraargument adus lui Trasymachos, din Cartea I. O virtute este acel ansamblu de însușiri ale unui obiect care-i permite sa-și exercite optim funcția proprie. Dacă cetatea pe care a fondat-o este perfectă, atunci ea are patru virtuți cardinale: înțelepciunea, vitejia, cumpătarea și dreptatea. Dar unde se ascunde ultima dintre ele și cum o putem distinge de alte virtuți?? Pentru a soluționa aceasta problemă, Socrate încearcă în primul rând să vadă în ce constau primele trei virtuți și care este acțiunea lor asupra cetății?

Întelepciunea este virtutea supremă în stat. Ea acționează în clasa paznicilor, a conducătorilor, ca prin ei să fie răspândită asupra întregii comunități.
           O cetate este înțeleaptă deoarece este astfel structurată încât e condusă de oameni inteligenți, de clasa paznicilor. Statul e, în viziunea lui Platon, o unitate organică, el are virtuți de sine stătătoare datorate structurării sale, virtuți care nu sunt reductibile la virtuțile indivizilor. O cetate este înteleaptă în condițiile exercitării optime de către paznici ai funcției de conducere.
White consideră că întelepciunea la Platon este: „Cetatea e înteleaptă în virtutea capacitații sale de a judeca în mod corect, grație cunoașterii de care sunt apți paznicii. Ea e, așadar, înțeleaptă grație unei părți foarte mici a ei, constând din cei ce posedă o asemenea cunoaștere, anume conducătorii”. Prin urmare, nu  este vorba aici de întelepciunea speculativ-teoretică, ci de înțelepciunea practică “buna chibzuință”, judecata echilibrată în probleme vizând organizarea și conducerea cetății ca cetate, în folosul tuturor părților ei.

Vitejia își are locul în clasa auxiliarilor: gardienii cetății și apărătorii teritoriului acesteia. Numai în virtutea acestei clase statul va fi numit curajos.

Cetatea e vitează, nu dacă are oameni viteji, ci dacă are o clasă a auxiliarilor,  educată să fie vitează. Comportamentul viteaz / laș al celorlalți cetățeni nu e relevant aici. Vitejia autentică e virtutea educată de cetate în conformitate cu regulile educației auxiliarilor. N. White susține că: „Vitejia cetății e legată de clasa auxiliarilor sau soldaților. Ea e abilitată de a pastra o opinie corectă cu privire la cele de care trebuie să-ți fie teamă, opinie la care ajungi prin educație și antrenament.”
Astfel, vitejiea este capacitatea de evaluare corectă a primejdiei. Vitejia e aliata rațiunii.

Cumpătarea, contrar celor două virțuri analizate precedent nu aparține în mod exclusiv unei singure clase sociale. Comună tuturor, ea stabilește între ele un acord perfect, bazat pe preponderența elmentelor superioare și supunerea voluntară a elementelor interioare. O cetate este cumpătată atunci când între cele trei clase există o anumită “armonie”.
Cumpătarea e o virtute a cetătii în întregul ei, căci se referă la o anumită relație între cele trei clase. Această relație e relația de supunere consimțită a auxiliarilor și producătorilor față de paznici. „Cumpătarea nu ține de o anume parte a cetătii, ci de cetate ca întreg. Ea constă dintr-o armonie și dintr-un acord realizate în mod firesc, cu privire la cine trebuie să conducă, ea corespunzând notiuni curente de stăpânire de sine (care înseamnă, de fapt, conducerea celui mai rău de către cel mai bun)” (N. White). Cumpătarea e o virtute structurală, care asigură exercitarea optimă a funcției de asigurare a stabilitătii politice a statului, funcție care revine tuturor claselor, excluzând astfel posibilitatea unei revolutii politice.

Ne rămân să analizăm dreptatea ca cea din urmă virtute. Socrate și prietenii săi, ca veritabili căutători au analizat rând pe rând fiecare parte; astfel ea nu poate scăpa investigației lor. Dar este ea atât de dificil de descoperit? Incă de la început am descris-o fără a o numi, căci ea nu este altceva decât principiul diviziunii muncii și al specializarii. Fiecare clasă socială să-și îndeplinească sarcina și fie ca aceste clase să se formeze în funcție de aptitudinile naturale ale fiecaruia și atunci cetatea va fi dreaptă.  In definitiv, dreptatea este însăși condiția celorlalte virtuți. Generatoare de ordine și forță, ea este la originea orcărui progres moral.
O cetate este dreaptă într-un mod asemănător felului în care e cumpătată; Dreptatea nu e o virtute a unei clase, ci e o virtute structurală. De fapt, dreptatea este aceeași cu principiul specializării deoarece, spune Platon, amestecul meseriilor nu vatămă prea mult cetatea, în schimb, amestecul claselor, preluarea altfel decât pe merit a funcțiilor unei clase de către o alta, este chiar “nedreptatea”. Aici se insinuează diferența dintre principiul economic și principiul politic al separării claselor. Prin urmare, dreptatea este echivalentă cu principiul sepărarii claselor. N. White afirmă: “Dreptatea înseamnă a face ceea ce îți aparține, aceasta fiind valabil pentru fiecare din cele trei părti ale cetății…Nedreptatea e, în mod corespunzător, amestecul unor grupuri în treburile altora.” În măsura în care ea înseamnă ca toate părțile statului să-și exercite funcția proprie (funcția de conducere și de asigurare a stabilitatii politice, funcția de apărare și funcția de subzistentă), ea are un rol privilegiat în comparație cu celelalte virtuți, deoarece ea e condiția suficientă a existenței înțelepciunii, vitejiei si cumpătării. Pe de altă parte, acestea trei sunt condiții necesare ale dreptătii. Dreptatea reprezintă o armonie a tuturor funcțiilor exercitate simultan.

            Ceea ce a fost citit cu caractere mari în cetate trebuie să se poată citi în caractere mărunte în sufletul omului. Are loc, astfel, o proiectare a  macromodelului dreptății la nivelul minții umane. Daca sufletul nostru este unul din acordul tuturor elementelor care-l compun, el este, am putea spune, destul de simplu. Doar împărțirea sa explică acest antagonism -fenomen curent în viața noastră psihologică – care împinge dorința în contra voinței adverse. N-am putea admite, fără a ne contrazice, că tot sufletul a vrut, pe de o parte, și nu a vrut pe de altă parte, și că a fost, în anumite circumstanțe propriul său inamic. La un examen mai atent distingem trei părti ale sufletului, fiecare corespunzând unei clase sociale ale cetătii. Clasei conducătorilor îi aparține ratiunea, care deliberează și comandă înclinațiilor și dorintelor. Rațiunea urmărește descoperirea oricărui adevăr, teoretic sau practic. O altă funcție a rațiunii este aceea de a conduce întregul suflet, căci ea este singura parte care are grijă de interesele întregului suflet, celelalte părți vizând numai interesul propriu. Clasa auxiliarilor își are corespondentul în curaj, care, in mod normal, este auxiliar rațiunii, așa cum auxiliarii sunt apărătorii stăpânilor lor. Partea pasională sau capacitatea de a te mânia, de a voi cu pasiune e partea “care iubește onoarea si victoria”. În fine, clasa negustorilor, a producătorilor, este reprezentată în suflet de partea apetentă, senzorială, dezirantă, irațională. Dorințele sunt multiple și haotice, deoarece ele se pot fixa pe orice obiect și nu au nevoie de alt fel de considerente; e “partea prin care omul iubește, flămânzeste, e însetat și cunoaște și celelalte pofte.”  

Sufletul omului fiind structurat în același mod ca și cetatea, trebuie acum să identificăm, în mod asemănător, aceleași patru virtuți. Prin urmare, dacă dreptatea constă în stat în îndeplinirea fiecărei clase a ceea ce îi este în natură, ea va consta și în individ în respectarea de către fiecare componentă a sufletului a rolului ce i se cuvine.

Omul intelept e omul în care conduce partea rațională, partea ce ia decizii în folosul sufletului ca întreg.
Omul viteaz e acela în care conduce partea pasională, educată în așa fel încât să poată judeca în mod corect ceea ce este primejdios sau nu, dincolo de impulsurile venite din partea plăcerilor și durerilor.
Omul cumpătat e omul în care partea pasională și cea apetentă sunt supuse părții raționale.
Omul drept e omul în care fiecare parte a sufletului își îndeplinește funcția proprie, astfel rezultând armonia sufletească. Platon o compară cu starea de sănătate, armonia corporală. Dreptatea este sănătatea sufletului.

Definiția finală a dreptății se află la 443 d-e:
“Cât despre dreptatea însăși, autentică…ea nu se referă la fapta îndreptată în afară, ci la cea îndreptată înlăuntru, privind, cu adevărat, sinele și ceea ce are de-a face cu acesta. Anume ca fiecare om să aibă grijă ca părțile sufletului său să nu facă ce nu le revine, nici ca aceste părti să aibă mai multe ocupații luate una de la alta. Ci stabilindu-și bine omul treaba sa proprie, stăpân pe sine, bine orânduit și prieten sieși, să-și potrivească cele trei părti ale sufletului între ele, precum ar fi cele trei canoane ale acordajului unei lire…legându-le astfel pe toate laolaltă și, în general, devenind unul din mai mulți, cumpătat și pus în armonie, tot așa el să și acționeze.”

“Ideea sa centrală, anume aceea de a gândi cel mai bun mod posibil de viață ca pe unul în care individul este <<sănătos>>, <<functionează adecvat>> și e <<integrat>>…e un ideal care nu numai că e acceptabil pentru noi, ci e chiar parte a modului nostru familiar de a gândi”. “El ne îndeamnă să acționăm într-un mod coordonat de-a lungul întregii vieți, fără a ne uita la toate atracțiile trecătoare. Rațiunea e cea care organizează și armonizează celelalte motivații și face posibil să ne atingem scopurile, toate, sau în cea mai mare parte, fără conflict”. (J. Annas)

În concluzie, Platon și-a construit întreaga demonstrație a virtuților pe principiul analogiei. Pentru el, domenii diferite corespund și sunt constituite după un plan comun. Cetatea și sufletul, fiecare cu părțile respective și cu virtuțile asociate, sunt domenii corespondente. Ce este soarele în domeniul vizibil este Binele în domeniul inteligibil. Istoria personală si istoria colectivă au același plan.

„Republica” propune un model rațional al Omului, dar și unul al Statului, al Educației, al Științei, ca și o viziune asupra vieții de după moarte cuplată cu o teodicee. Influența acestei opere asupra tuturor reformatorilor sociali si politici, asupra educatorilor, psihologilor și sociologilor a fost imensă de-a lungul timpului, în concordanță cu bogăția ei uluitoare.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.576 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5