Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Recenzie. Cella Negoiescu. Vol. Arc de curcubeu, autor Vasile Popovici

Recenzie. Cella Negoiescu. Vol. Arc de curcubeu, autor Vasile Popovici

„Pasăre măiastră a vârstei juvenile” – ar fi metafora ce-ar putea defini in initio noul volum al lui Vasile Popovici, INTITULAT Arc de curcubeu, al VII-lea volum din ciclul Poezii pierdute, poezii regăsite, poezii realcătuite”, deoarece el cuprinde versuri scrise între 1953 şi 1973, stihuri ce urmăresc traiectoria unui copil, ajuns la adolescenţă şi la început de maturitate.
Sentimentele şi trăirile se derulează evolutiv, surprinzând viaţa de elev, boboc în prima clasă de liceu, un pui de ţăran desprins încă de placenta maternă, suspinând adesea, măcinat de dorul celor rămaşi acasă, conştient însă că trebuie să rabde pentru a-şi croi alt drum în viaţă. Ecouri coşbuciene, alteori pillatiene caracterizează această perioadă, tânărul licean evocând microuniversul copilăriei. Mama şi tata, bunicul şi bunica sunt doar câteva figuri care populează visul copilului ce tânjeşte după locurile dragi, părăsite pentru a-şi continua şcoala: „Eu am de învăţat, nu pot / Să trag o fugă pân’ acasă./Aş vrea să fug de-aici, să fug de tot / Dar e ceva ce nu mă lasă. / N-aş vrea să calc dorinţe, ale voastre. / E ca şi cum aş încălca un jurământ. / Voi merge până-n pânzele albastre, / Chiar de ar trebui să fac cu iadul legământ”.
Primul fior al iubirii îl sperie şi-l fascinează totodată, eul liric confesându-se în timp prin aceleaşi acorduri coşbuciene, Liceanul, copil încă, trăieşte momente amuzante la prima vedere, dar esenţiale pentru el, un novice, care ar da fuga, în recreaţia mare, până la aleasa inimii, deşi aceasta pare că-i ignoră sentimentele. Dorul de iubire e constant urmărit în întregul volum, versurile preluând emoţia primului sărut, echilibrându-se pe parcurs, deşi eul liric pare invadat de iubire, asemuindu-se cu o apă ce se revarsă peste maluri. Aşa se face că, în cursivitatea lui, versul trece de la inflexiuni facile, cu efecte umoristice ce aduc în prim plan imagini din viaţa de şcoală cu micile ei necazuri (A opta minune, Dor de linişte), la tonul convingător al vârstei împlinite, îndrăgostitul devenind conştient că iubirea e un axis mundi, coloana vertebrală a universului. Grafic această idee se regăseşte în arcul de curcubeu de pe copertă, imagine ce sugerează încercarea spectaculoasă de a uni două veşnicii, în timp ce poezia care dă titlul volumului „Arc de curcubeu”, datată 15 iunie 1955, se constituie într-o veritabilă ars poetica, poetul, desprins de mirajul copilăriei, conştient de responsabilitatea ce şi-o asumă, dă expresie artistică drumului pe care doreşte să-l urmeze, drum asemănat cu o lumină gata să spintece „întunericul”: „Numai lumina(lumina albă), / poate despica întunericul / din imensităţile veşniciei / prin care îmi voi croi şi eu cale / de intrare în ea / În veşnicie”.Cop Arca de trumf

Şi lumina, aşa cum ni se comunică în amintitul crez artistic, devine ideal suprem; o lumină mirifică şi în acelaşi timp materială care unifică realul cu fabulosul, clipa cu eternitatea, dând existenţei o nouă rotaţie, în care triumful e cel al bucuriei de a trăi. Lumina vine din interior, ca expresie a unei dispoziţii morale şi sufleteşti, ducând la un fel de osmoză de substanţe de la poet către lume, căci lumina e, de fapt, calea de a accede spre absolut. De aceea imaginea iubitei e ridicată la rang de mit, aşezată pe un piedestal, adorată ca „o vestală-nveşmântată-n flăcări”, „nepământeană / ca un vis”, „înger şi demon” la un loc, „păgână şi biruitoare”, „rază caldă de soare”, „naiadă”, „început de curcubeu”, „izvor de apă vie”, „icoană de închinat şi drac de fată pentru sărutat”.

Se constată în continuare acelaşi exces de pudibonderie, îndrăgostitul repudiindu-şi chiar şi o privire indiscretă: „Ţi-am sugerat / …să te dezbraci / să-ţi pui veşmântul / la uscat; / să te privesc / ca pe-un Rodin în dăltuire; / o fi un sacrilegiu, / un mare şi de neiertat păcat?”(În parc).
Poetul apare, aşadar, ca un romantic incurabil, „un cupidon arhaic / demodat”, timid, dar exuberant, vesel şi copilăros, un îndrăgostit delicios în felul în care îşi urmăreşte pretutindeni iubita, ieşindu-i în cale, ca din întâmplare, chiar şi cu gândul, oferind lectorului un foarte nostim amestec de delicateţe şi tenacitate în aceste stratageme.
Picture2
Deşi pentru un neavizat versurile par monocorde, ele demonstrează o exemplară complexitate. Izbitoarea accesibilitate înşală. Dincolo de simple stihuri de iubire, se ascund trăiri şi sentimente arhetipale. Şi aceasta n-o poate realiza, pe de-o parte, decât un ochi deprins cu rafinamentul limbii, iar pe de altă parte, un bun cunoscător al poeziei de pretutindeni şi din toate timpurile. Întreg volumul e un cântec imens închinat iubirii, poetul fâcându-se interpretul subtil şi fidel al oricărui tânăr ce se întâlneşte cu iubirea căreia i se închină cu evlavie ca în faţa unei minuni. Elementele prozodice susţin şi ele această atitudine. Versul, la început influenţat de lecturarea operei lui Coşbuc sau Topârceanu, se detaşează pe pacurs, amprenta personală devenind evidentă. Fiecare cuvânt îşi dezvăluie misterul lui, accesibil, delicat şi seducător, invitând la lectură. Forme verbale specific moldoveneşti, sintagme de factură populară accentuează savoarea poeziilor:„Drumul meu de dor nebun / S-o legat să-mi fie treaptă…”(Drum de dor); „m-o urechiat şi tata”, /…ţâdulă, o hârtie / pe care-o ţân în buzunar”. Rima, ritmul, de obicei împerecheată respectiv trohaic, ca şi măsura scurtă apropie textul literar de creaţia populară ceea ce face ca popularitatea volumului să crească; „Vino, prinde-mă, ispită, / Şarpe, limbă ascuţită, / Muşcă-mă şi dă-mi venin, / Face-te-aş inel, destin”(Descântec).
Desigur nu lipsesc metafore remarcabile. Ele se grupează în tablouri picturale precum cea din poezia „Îmblânzire”, unde pe fundalul albastru, cei doi îndrăgostiţi ard ca „macii-n lan” sau cea din „Rosturile firii”: „A adormit pe plajă marea / şi a plâns / cu capul pe meduze verzi / şi cochilii de melci”.
În totalitatea lui, volumul încântă. Explicaţia ţine de măiestria creatorului, cunoscător al psihologiei juvenile, al limbajului specific vârstei ingenuie, al ritmicii şi rimei incantatorii, al proiectării de microuniversuri imagiste care ne îndeamnă să trecem de la o pagină la alta, degustând delicii.

Cella Negoiescu

coperta: Mihai Cătruna



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5