Citind în profunzime placheta de versuri a lui Romulus Ungureanu, “La brat cu al 13-lea ghinion” (Editura “Agata”, Botoşani, 2022), am rămas un pic încurcat. Ce este, în fond, poezia? O poate defini cineva? Nu, fiindcă sunt tot atâtea definiţii câţi poeţi există. Leo Butnaru declara că poezia este “fastuoasa reprezentaţie de-o clipită a unui flash îndreptat spre locul unde, probabil s-ar afla Dumnezeu”. Nichita Stănescu o considera ca fiind “cea care alege şi foloseşte cuvintele din disperare”, pe când Constantin Abăluţă, cel care a fost foarte aoroape de a intra în posesia Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” de la Botoşani, o defineşte frust: “un flux primitiv, primordial, genuin, copilăresc”. Şi aş putea continua cu Rilke, Gellu Naum, Lucian Blaga (“o boală învinsă”). Însă mă opresc la Simona Grazia-Dima care consideră poezia ca fiind “lavă a libertăţii”. Exemplele sunt îndeajuns pentru a-i întinde o mână poetului Romulus Ungureanu. Şi  acest autor are definiţii personale ale poeziei. Redau doar două. Poezia este: 1. “limba şarpelui care desparte două lumi paralele”; 2. “triada florilor blajine ascunse-n miez de noapte”.  În primul rând e bine să menţionăm că, autor fiind  a încă 13 plachete, Romulus Ungureanu  şi-a pus titlurile sub auspiciile unui joc numerologic interesant, apelând la formula (n – 1), n = numărul plachetei din lista apariţiilor.  Ca să înţelegeţi, a 13-a plachetă se intitulează „Când e ceasul al 12-lea?”, a 12-a plachetă are titlul „Unu şi una”, a 11-a  carte are titlul „Decarul de rimă”  şi exemplificările ar putea continua astfel că volumul în discuţie, al 14-lea,  e pus sub semnul ghinionului (13) . În al doilea rând e de observat că la  poetul botoşănean nu valoarea estetică e primordială ci doar cea etică,  vizată prin elemente de actualitate socială, de psihologie a românului, de elemente de sociologie, fiind adeptul unui naturalism direct: Nu mai pot să privesc / Răsăritul confuz al zilei / Ca apoi, să citesc / Din cartea de căpătâi a vechimii / Nu pot să ascult / Glasul tăcut şi grăbit al mulţimii / Ca apoi să mă văd / Prin ochii lacomi ai lumii / Vreau totuşi să fiu / Un amănunt discret al timpului / Rămas interpus / În sfârşitul începutului din marele final.”(…) – „Nu pot”. 

În ceea ce priveşte construcţia poetică, aceasta  rămâne la nivelul primei părţi a listei de autori canonici care, după cum ştiţi, începe cu Mihai Eminescu ţi se termină cu Marin Sorescu. Poezia de debut a volumului, „Cuget”, precum şi altele confirmă această aserţiune a mea: „Ce te cugeţi, omule / Fără boală, fără gând / Cu moralul la pământ / Vreme bună, vreme rea / Eu şi Ea. // De ce nu m-aş cugeta, / Dacă trece vremea mea / Fie bună, fie rea / Am trecut pe lângă ea / Şi-aş fi vrut ca să mai trec / Clipele să le petrec / Dar grăbită-i soarta mea / Zile strâng pe sub saltea / Azi e Luni şi Vinerea / Eu şi Ea. // De ce nu m-aş cugeta / De-ar fi fost şi altceva / Eu artist, ea cetera / Şi să cânte cum o vrea / Eu să joc cum spune ea / Vreme bună, vreme rea / Să o ţină cântătura / Cât o curge băutura / Curge ea şi eu oi bea / Eu şi Ea. // (…) // De ce nu m-aş cugeta / Între vremi e vreme rea / Şi nu vine nimenea / Să mai schimbe schimbarea / Fiindcă e şi-aşa se vrea / Ca la noi la nimenea / Noi şi Ea.” Există şi câteva poezii  din care răzbat sonuri specifice poeţilor canonici din ultima parte a listei, cum ar fi „Timpuri pierdute”: „Cărări de rugină curg / Printre destine pierdute / Vieţi prelungite-n amurg / Cerşesc spre a fi vândute // Tăcerea crudă se-nfruptă / Din copaci cad curioşi / Respectul rănit se luptă / Cu cei ce  se pierd furioşi. // (…) // Sprijinit de o scară fluidă / Mai caut fiori să exist / Îngenuncheat de o ispită / Duc războaie de pacifist. // Liniştea-mi fură cuvinte / O pace de clanuri urzesc / Trupul moare fierbinte / Tot răul spre bine-l gonesc.” 

Remarc în poezia lui Romulus Ungureanu o exteriorizare puternică a stărilor interioare şi asta sub influenţa  dorinţei de a impune  un grad de solemnitate  discursului său.  Aspectul este dedus încă din cuvântul înainte al autorului, intitulat „La braţ cu ghinionul”: „O stare de spirit danubiano-pontică a poporului meu, care a avut ghinionul unei istorii unice în Europa. . Cu mai bine de 2000 de ani în urmă, Imperiul Roman a dorit  să se extindă şi a avut norocul sau ghinionul de a se intersecta în drumul lor cu dacii.  Din dragostea pentru bătălie, sângele li s-au amestecat şi… Un nou popor, ghinion sau noroc? Apoi Imperiul Otoman. Ghinion sau noroc? Marile războaie mondiale ne-au prins dezorientaţi pornind la luptă, când spre vest, când spre est. Ghinion sau noroc? Apoi Decembrie 1989, marea privatizare şi democraţia visată.  Ghinion sau noroc? Sunt produsul acestor conjuncturi. Ghinion sau noroc?”

Totuşi, trebuie să  observăm că această exteriorizare a stărilor se transformă,  cu preponderenţă, în discurs narativ, fiind prea puţine încercările de sublimare  a acestora, mărind astfel densitatea poetică a textelor. L-aş numi   astfel pe Romulus Ungureanu: un poet prea grăbit.