Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Recviem pentru Grigore Vieru

Scriam la aniversarea a 70 de ani ai lui Grigore Vieru că atingerea acelei vârste mi-a părut a fi un miracol căci el părea mereu a fi fragil şi uşor de doborât de atâtea viituri câte au năvălit peste destinul său neasemeni. Acest destin l-a hărăzit să fie poeta vates, cum spuneau cei vechi, adică poetul luptător cel mai reprezentativ al momentului istoric de trezire a Basarabiei din “somnul cel de moarte” al robiei roşii aduse de “muscalii de-a călare”. Verbul său s-a rostit la tribune, reverberat înmiit în sufletele avide de cuvânt românesc înalt, dezrobitor, l-a rostit el însuşi în largi adunări în care făptura lui subţire ca un lujer de crin devenea porta voce a emoţiei tuturor, a fost cântat de voci vibrante şi neasemuite ce transmiteau, cu intensitatea momentelor colective astrale, efluviul coagulant al voinţei de libertate.
Cea care scrie aceste rânduri a avut privilegiul de a-l întâlni cu mult înainte de revoluţia noastră din decembrie, la revoluţia anterioară, a celor de peste Prut, care s-au trezit înaintea noastră. Mai înainte de asta, însă, la Ipoteşti, locul de care mi se leagă efervescenţa tinereţii, dar şi marca întregii vieţi; el venind acolo, la matca poeziei, aidoma tuturor creatorilor acestui neam. Mai târziu am pus la cale amândoi, în februarie 1989, tot de ziua lui, la Chişinău, într-o conspirativitate de poeţi născuţi în februarie ce ne sărbătoream aniversarea împreună, un act de mare insurgenţă pe atunci: primul spectacol al unei echipe de artişti basarabeni pe o scenă din România. După derularea unor stratageme de neimaginat azi pentru a obţine aprobările necesare am trecut la fapte. Spectacolul s-a numit “Rădăcini de foc – Grigore Vieru şi prietenii săi”, şi s-a desfăşurat în vara lui 1989, iar scena a fost a Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani pe care-l conduceam atunci. De aici am pornit un turneu amplu în nordul şi în estul ţării, cu o afluenţă de public nemaivăzută ce a făcut necesară organizarea spectacolelor nu numai în săli, ci şi în spaţii largi în aer liber. Atunci au răsunat versurile lui Grigore Vieru, cântate de vocile de patrimoniu ale lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici, alături de alţi artişti basarabeni. Peste tot lumea îl primea pe Vieru ca pe un trimis mesianic, îi atingea hainele, îi cerea autografe, îi solicita, cu aviditate şi încrâncenare, o privire, un cuvânt, un zâmbet, şi pe toate scenele turneului pornit de la Botoşani, unde am prezentat 7 spectacole în 3 zile (apoi la Suceava, Rădăuţi, Fălticeni, Putna, Dorohoi, Iaşi, Bacău, Vaslui, Focşani ş.a.), am putut vedea aevea, stându-i alături, cum el îşi reîncărca bateriile trupului ostenit, măcinat de boli şi slăbicini, de la energia incandescentă a publicului pe care o trimitea îndărăt, aceluiaşi public, prin forţa verbului şi spiritului său. A fost, într-adevăr, acela, aşa cum a spus el la sfârşit, “nu un eveniment artistic, ci un eveniment istoric” ce-a devansat, de fapt, revoluţia ce avea să vină în ţară peste o jumătate de an.
Mi-a stat atunci alături ca « mână dreaptă », regizor tehnic şi sef de turneu, Constantin Adam, acest idealist împătimit de Eminescu şi de Basarabia şi doar încă puţini oameni de scenă (dar nu vreau sa-l uit pe regeratul organizator Sergiu Corneanu, un adevărat lord al impresariatului), căci, deşi a fost poate proiectul cel mai grandios derulat sub culorile Teatrului Eminescu (având de administrat o echipă de 40 de invitaţi, de organizat şi susţinut 24 de spectacole în 11 zile, cu tot ce presupune un turneu de asemenea anvergură) mai tot personalul din teatru dar si din etajele ierarhic superioare erau în concediu, şi pentru că era luna iulie, dar probabil şi pentru că insurgenţa de-a face aşa ceva pe atunci părea un lucru foarte riscant, aducător de mari şi nefaste consecinţe drept care mulţi, printre care şi regretatul secretar literar Dorin Glavan, m-au sfătuit fierbinte să renunţ. N-am renunţat şi proiectul a fost un succes nemaiînregistrat vreodată pe la noi, iar motorul său, nucleul său de energie luminată, a fost nobilul, dragul şi acum adânc regretatul prieten şi confrate Grigore Vieru. Aş putea spune că, de fapt, el a fost primul poet cetăţean de onoare al Botoşanilor, prin atitudinea publicului faţă de el, chiar dacă, după revoluţie, atunci când această cutumă a intrat în uz, el n-a mai ajuns la rând să primească acest titlu.
Dar în general, după Revoluţie el a avut un destin ciudat, dar nu singular pentru oamenii de valoare şi de caracter ai timpului nostru : a fost atacat şi desfiinţat, cu o virulenţă de neexplicat, de către unii literaţi din ţară, acuzându-l că ar fi bolşevic, dar şi desuet şi depăşit, dar şi de către unii din Basarabia, cum că ar fi vândut românilor. Trecerea aceasta de la aclamare şi fascinaţie în delir, la denigrare şi culpabilizare până la ură feroce (uimitoare faţă de un om blând şi înarmat doar cu ascuţişul metaforelor care, dacă nu mai erau pe plac, putea fi ignorat, pur şi simplu, ca un lucru ieşit din modă, nu acuzat ca de o crimă!) nu poate să nu ne aducă la suprafaţă o comparaţie depozitată în memoria noastră culturală şi ancestrală: viteza cu care aclamarea lui Isus de către public în Duminica Floriilor s-a transformat în doar câteva zile în ostilitate dusă până la sacrificarea lui în acel soi de referendum în care acelaşi public a fost, pasămite, consultat dacă să fie absolvit Isus sau Baraba, iar răspunsul a fost net în favoarea tâlharului şi în defavoarea atât de mult binefăcătorului Isus. Mereu m-a obsedat această transformare afectivă, rapidă, diametrală şi aparent inexplicabilă logic a opţiunii colective. Iar exemplul lui Grigore Vieru adânceşte, mutatis mutandis şi păstrând proporţiile, misterul absurd al acestui proces psihosociologic. E ca şi cum cei ce au aclamat şi au dăruit adoraţia lor unui personaj public tind să-şi retragă, plini de furie, acest dar simbolic, dintr-o tulbure gelozie şi invidie tocmai pe acel fenomen fascinatoriu. E drept, însă, că nu “masele”, în întregul lor au operat această trecere rapidă şi deconcertantă, ci doar reprezentanţii lor dintr-o anume parte (ca sa folosim o sintagmă consacrată) a zonei intelectuale pentru care tot ce adie a iz naţional ori de reîntregire (horror dictu!) ş.a., produce instantaneu o deviere expresivă a liniei nasului subţire.
Rezistând tuturor acestor reacţii ciudate, poetul s-a retras in ultimii ani în solitudine, din care mai ieşea la lumină, din când în când, la rare manifestări literare, continuând să-şi scrie poezia care, în ciuda acestor campanii de contestare, rezistă în frumuseţea ei simplă, de-o aparte armonie şi cu accente de profunzime omenească autentică.
Patimile şi urile vor obosi, poate, distrugătorii şi demolatorii îşi vor găsi liniştea, dar şi uitarea sub brazde, revoluţiile vor deveni istorie, oamenii vor intra intra poate pe uşile unei patrii mai largi şi mai mănoase, dar cine va voi să-şi audă sufletul urcând din rădăcini în răgazul unui amurg cu umbre de aur, în care iubirea faţă de mamă nu se va fi demodat, o va putea face sprijinindu-se pe armonia evanescentă a unor asemenea versuri:
“Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ”
Dincolo de toate, ataşamentul său sufletesc şi intelectual s-a manifestat de la început faţă de Eminescu pentru care a avut – lucru specific creatorilor basarabeni – o afinitate specială, mai mult decât o corespondenţă literară, ci o consubstanţialitate de conştiinţă şi misiune. Aşa că întâmplarea ce ne stârneşte acum evocarea lui, faptul că el a pornit către moartea trupească, – şi care între timp s-a produs, dar nu spre a intra în nefiinţă, ci în peisajul mitic naţional – înainte de a se sfârşi noaptea zilei aniversare a lui Eminescu, constituie un tulburător şi cu total simbolic semn de îndeplinire a legământului pe care nu o dată şi l-a afirmat de a-i rămâne credincios acestuia până la sfârşit: “Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii tale”.

Lucia Olaru Nenati



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5