Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    REDEȘTEPTAREA SPIRITULUI ROMÂNESC. POEZII CU MIREASMĂ DE ȚARĂ

    Primit pentru publicare: 14 Dec. 2021
    Editor: Ion Istrate
    © Cezarina Adamescu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


    REDEȘTEPTAREA SPIRITULUI ROMÂNESC. POEZII CU MIREASMĂ DE ȚARĂ
    Stan M. Andrei, Tulburătoarea Lumină a Unirii, Editura Olimpias, Galați, 2018

    Sunt oameni care, în dorința lor de a nemuri clipa, imortalizează cuvintele. Și cum altfel, decât într-o carte-mărturie a simțămintelor lor, care dezvăluie o adâncă trăire? Aceștia nu se mulțumesc doar să încerce emoții singulare, trăite cu diferite ocazii, ci doresc să împărtășească și altora din simțămintele lor, legate de popor, de patrie, de neam și de limbă. 

    Nu trebuie să fii neapărat istoric ca să-și iubești patria, glia în care te-ai născut. Ceea ce-ți conferă identitate de neam și de limbă e acel spirit care se înflăcărează, de câte ori aude cuvântul patrie, și-i vezi lăcrimând (chiar dacă pe dinăuntru), când aud ceva despre neamul românesc, neam din neamul lui Dumnezeu. Îi recunoști după acele însemne nevăzute care le împodobesc piepturile și frunțile. Sigle de neșters, amprente pe viață.

    Numele lor e înscris în Cartea Țării, alături de acei bravi care au semnat cu sângele lor veșnicia acestui neam luptător și demn, de a cărui continuitate, ne bucurăm și noi astăzi, la Centenarul Reîntregirii. Nu au fost numai soldați printre acei vajnici care     ne-au făcut cadou România întreagă. Au fost oameni de toată spița, ”de la vlădică la opincă”, pe care nici frica, nici sărăcia, nici nevoile nu i-au putut împiedica să ridice zid de carne și spirit, la hotarele, trasate uneori cu sânge amestecat cu țărână.

    Înălțătoarea încercare a autorului Stan M. Andrei de a da glas simțirii sale, la ceas de Centenar, este salutară, mai ales că, nu mulți sunt aceia care s-au grăbit să-și decline Crezul și să dea mărturie, din varii motive, dar mai ales, pentru a nu fi luați peste picior de confrații de condei, care se grăbesc să eticheteze un astfel de gest onorabil, ca desuet, având în vedere că noțiunea de patriotism s-a demonetizat în ultimele decenii, iar cei care mai încearcă, sunt luați în derâdere. În nădejdea retrezirii acelui spirit curat și dezinteresat al patriotismului autentic, învățătorul Stan M. Andrei a studiat, s-a documentat, a fost la fața locului, toate acestea având ca rezultat o carte admirabilă de DRAGOSTE față de țară, față de neam și față de limba cea dulce moștenită din tată-n fiu și dăruită nepoților, nealterată de expresii străine neadecvate. O carte adevărată, sinceră, care să dăinuie și să-i confere autorului ei, apartenența la breasla scriitoricească de bună mireasmă, așa cum ar trebui să fie în epoca noastră.

    Cartea este structurată  dinamic, în patru mari capitole: ”Invitație la Alba”; ”Unirea, aripa luminii”, Reîntregirea, ritm românesc”; ”Unirea, tămăduirea de identitate”.

    Cartea începe, cum altfel, decât cu o invitație în Cetatea Unirii, la Alba Iulia, aidoma cronicarului din vechime care consemnează cu minuție tot ce vede și aude în jur. Invitația la Alba are întipărit, cu litere aurii următoarea condiție: ”Să vii cu sufletul la tine, / Să trăiești tot miezu-acestei țări.” (Când vii…) 

    Un om care nu este ”Răscolit de viscol și de stări” – va merge acolo degeaba, căci nu va simți ”Mitul Unirii curgând / Lumină peste imperiul tău, / Fruntea-ngreunată-nnobilând”. (Când vii…).

    Și dacă tot ai ajuns acolo, trebuie să-ți ascuți simțurile, să vezi, să auzi, să pipăi zidurile, rezemându-ți fruntea de ele, ca de zidul plângerii din Ierusalim, pentru a putea primi mesajul pământului și al cerului, cu toată ființa ta. Trebuie să fii gata de a primi, pe de o parte adevărul, existent în istorie, pe de altă parte legenda, mitul care dăinuie, nu de o sută de ani, dar de milenii.   Să-ți însușești cu onestitate aceste ”sensuri care dor”, evenimente trăite și preluate de la părinți și bunici, la care să adaugi, cu asupră de măsură, propriile tale trăiri autentice.

    Când vei fi la Alba, sufletul trebuie să-ți devină altar și să depui ca ofrandă, lacrima ta drept prinos de iubire și recunoștință.

    E o moștenire sfântă, pe care trebuie s-o primești smerit, conștient că nu ai nici un merit pentru toate jertfele care s-au săvârșit aici. Aici, te înfiori precum firul de iarbă.

    O vizită la Alba, te obligă în conștiință să devii ”apostol al neamului român”, aidoma înaintașilor și când te reîntorci, trebuie să continui acest apostolat și să vestești, doinind, despre jertfa neamului tău.

    Cu inima ținând cadența Imnului național, vizitatorul cetății pășește demn, înfiorat de emoție, știind că aici s-a semnat Actul de importanță crucială care ne-a făcut ceea ce suntem astăzi: români liberi, într-o țară liberă.

    Până și zăpada se înfioară și e răscolită, când aude imnurile intonate de mulțimea românilor de pretutindeni: ”Noi suntem români”; ”Treceți batalioane române Carpații”, ”Deșteaptă-te, române”. Până și pietrele răspund prin vibrații, unor astfel de cuvinte memorabile. Mesajul este emoționant.

    Sentimentele autorului sunt pe măsura acestei sărbători naționale, iar cinstirea făuritorilor Unirii devine, nu o obligație, nu o îndatorire, ci o demnitate: ”Fericite sufletele / care-au înveșnicit cetatea Unirii! // Ele s-au învrednicit a deschide / poarta mântuirii acestui neam. // Ele țin astăzi, în taină, / izvoarele în susur albastru. // Ele împodobit-au / istoria cu o pagină de aur. // Iată de ce ne simțim binecuvântați: / Cu această cetate a Unirii / suntem de neasemănat / și pe pământ / și-n cer.”(Cinstirea făuritorilor Unirii).

    Și iată ce ne îndeamnă autorul acestor poezii cu mireasmă de țară: ”lângă poartă, / cu smerenie îngenunchează / și așteaptă-n rugăciune / pe frații tăi întru lumină” (Măi români,).

    Și atunci, poți să-ți măsori statura cu umbrele de pe ziduri, iar gândurile tale devin sunete de clopot care-a bătut Reîntregirea, adunând sub el în snopi de aur, pe toți cei care mai simt românește.

    Modul de adresabilitate al poetului este direct. El își ia Cetatea drept martor, confident și confesor și vorbește cu ea ca și cu un prieten:”Vin cam târziu la tine, / Cetate. / Nu mă judeca, / Ci iartă-mi această / Pasivitate. / Între salcâmii / Pe care îi cresc, / Refuz să cred / Că trecutul, / Ascuns în zăpezi, / Nu trece prin inimă / Și prin fondul meu regesc. / Iar sacul / Pe care în spate îl duci / Îmi face semne / Să mă apropii, / Să-mi deșerte în palme / Cenușa unui foc / Ce-a dezvăluit lumină / Fără lemne. / Și pulberea de aur, / O feerie, / E pasărea și cântecul / Îndemnând oamenii / Să facă istorie.”(Vin cam târziu).

    Un aspect interesant, este faptul că poetul îi cere iertare cetății, că nu a vizitat-o până acum și nu a făcut nimic pentru ea. Dar, mai ales că nu a respectat-o îndeajuns și nu a iubit-o suficient:”Te rog, cetate, să-mi dăruiești iertarea / Că mult prea târziu ți-am iubit cărarea! / Zidisem în minte, fără-a-ți ști de fire, / Cetate mare. Pe porți scris-am Unire. // Iar pentru timp am scris România Mare. // Îmi cer iertare și pentru stângăcie / În a-ți da cuvânt de veșnicie. / Dar el mi-e bucata mea de bine, / Jertfa pentru țară…,pentru tine…” (Iertare, cetate!) 

    Și cea mai sintetică definiție de stare, este aceasta: ”În cetatea Albei, / Ca la un altar, / Simt că îmi primenesc / Dragostea de neam”(Simțire). De fapt, autorul nu face altceva decât să aștearnă în falduri, o ”cortină de cuvinte” care, după încredințarea lui, ”învăluie frumosul”(O sută de ani). Și, rezumând mai departe, cei o sută de ani, poetul spune:”O sută de ani risipită-n dureri și splendori / E-o fereastră deschisă spre lumina din stea” (O sută de ani). Și toate acestea în ecoul unor ”Clopote de nea” care ”bat întru slăvire dreaptă”. Cu ”ochiul cât un veac”, poetul cutreieră ”Zăpada istoriei” – în drumul spre Cetatea Alba. (Mărire, dar cu folos?)

    Și un alt adevăr:”Cine simte românește / pătrunde cetatea / ca vântul pădurea / și se umple de umbră și dor.”(Nu-i nevoie de ghid). Aici e locul unde se intră în legendă.

    Cu un evantai de sentimente și emoții, după propria mărturisire, poetul se prinde în ”tulburătoarea lumină a Unirii” înmugurindu-i visul de a fi ”diacul veacului” (Tulburătoarea lumină a Unirii). Și despre Cetate, poetul are numai cuvinte, pe cât de simple, pe atât de firești, așa cum ar trebui să le aibă fiecare cetățean al ei: ”Casă deschisă Cetatea Unirii /  și catedrală simplului firesc, / mângâierea sufletului românesc / și lumina binecuvântării. // Doruri înflorite peste tot ivesc / și fac chemare, noi să fim mirii / istoriei mari și ai împlinirii, / să nemurim ce este strămoșesc” (Cetatea Unirii). Aici, până și ”Pietrele cuvântă semne și fragmente” (Zăpada cetății). Și, mai spune poetul: ”Și cerul / și pământul / inspiră gândul și cuvântul, / iar potirul / împărtășește taina. // De-o sută de ani, / pe româneasca prispă, / cu sau fără liturghie, / deschiderea, / setea / și / poezia. // Unde este cuib, / e și suflet / și istorie”. Se poate spune că Alba este pentru români, cuibul sufletesc al istoriei. (Ce este în cuib?)

    Poetul folosește adeseori o simbolistică inedită, pe lângă cea universal acceptată. Mărețul Act semnat în urmă cu o sută de ani, obligă în cuget, responsabilizează și pune pecetea de român pe orice om trăitor sau nu, în acest spațiu. El trebuie păstrat cu sfințenie, ca zestre a timpului prezent, purtat în glorie și lăsat cu drept de testament urmașilor, cu inimă de foc, cu glas de trâmbiță, cu statură de brad ori stejar, care nu se încovoaie sub vremi. Și ca o imagine mirifică a acestor locuri istorice, poetul ne propune: ”Mi-atinge fruntea Unirea / sub ea, în schimb, / se dezvoltă un chihlimbar. / Doamne, se face lumină / pe ulițele întortocheate, / iar în grădină / toate florile sunt acum / galbene. / Binecuvântare-i aurul Unirii! / Și rana-n care cade / e ca o pată de soare / în hățiș. / Nu-ntârzie să strălucească / și, încet, încet, / treptele se duc spre mare / și spre zare, / câștigându-și dreptul / de a străluci / aici / și sus.” (Aurul Unirii).

    Istoria ne-a fost dată, după expresia poetului, ca jurământ, păstrat cu sfințenie și demnitate. Aici, poetul folosește metafore remarcabile: metope grave, vitralii sfinte, catedrale de timp, etc.

    Pentru poet, nimic nu e prea deajuns, nici salba de poeme, nici ”Gânduri mulse din ugerul luminii / Și trecute prin inimă și prin vreme” (Departe sunt de anul acela!).

    Cum era de așteptat, o poezie excesiv metaforică, adeseori simbolică, îngrijită din punct de vedere stilistic, cu un ritm susținut și adieri eufonice amintind poezia clasică, o poezie al cărei mesaj înălțător face, până și aerul să vibreze, și pietrele să cânte imnul neaului românesc.

    Cutreierând pe lângă zidurile cetății, călcându-i pietrele, poetul simte și vede nevăzutul din ziduri și pietre: ”Însă eu văd / răni cicatrizate și necicatrizate, / sânge pietrificat, / bulgări de suflet. / Și tot eu aud / marele strigăt al corifeilor Unirii, murmurul bătrânilor, plânsul copiilor / și cel mai mult / uimirea lui Dumnezeu, / așezându-se binecuvântare” (Stindard vocal peste timp). Ceea ce-l face să constate: ”Ce urzeală dureroasă e istoria, / chiar dacă peste pietre și morminte / se nevoiește să-ntindă speranță de nemurire / iarba!”

    În fața acestor constatări, nu poți decât să-ți pleci fruntea și să te rogi:”Mă prinde-nțelepciunea / de-a-mi pleca inima / întru dreapta rugăciune: / Fericește, Doamne, / pe toți și pe toate cele / care-au făcut / miez și turn / Albei Iulia! (Stindard vocal peste timp). Însuflețiți de marea sărbătoare, românii adunați din toate colțurile lumii, se simt uniți ca la începuturi formând o inimă uriașă care bate pentru țară: ”Câtă vreme Unirea-i durată / Și lumină-n banda timpului, / Românii în lume se arată / Doar o inimă, Pământului” (Binecuvântare).

    Cuvintele, pietrele, zidurile, o căutare a sensului vieții omului pe pământ. Tradiție și continuitate. Tradiție și valoare. Împărtășire. Încercând să dea o definiție Unirii, poetul afirmă: ”Unirea din 1918 a fost…/ Nu știu sigur ce-a fost: // O piatră prețioasă / Primită în dar? // O logodnă  / Cu prezentul? // O dilatare / A Pământului? // O potolire / A frustrărilor? // O marcă a Dumnezeirii? // Cred mai degrabă / Că a fost un verset / Pentru Biblia românilor / Și citirea lui / E merindea noastră / Caldă și îndestulătoare.”(Complicat subiect, Unirea). Cuvinte din Duh, cuvinte cu Duh, cuvintele Duhului, din miez de Duh. Cuvintele înstemate pe cruce.

    În același timp, Stan M. Andrei prezintă riscurile folosirii în exces a cuvântului Unire: ”Cuvântul Unire, mai alb decât marmura, / Ațâță inimi, ridică priviri, înalță gânduri…/ Împovărat de steme, stă în vârf de limbă / Și seamănă în țară nuferii cei albi și crinii. // Se întâmplă ca, în candelabre, lumina / Să cadă într-o moțăială sau să putrezească. / Prind unii sorocul și, clandestin, se-avântă / Și murdăresc acest cuvânt-prinț și regalu-i ținut. // Să îi ierte Domnul, că nu știu ce fac! spun eu, / Dar muntele Unirii-i de urcat și salvat.”(Riscurile cuvântului Unire).

    Nici un prezent nu este posibil fără trecut. Nici o performanță de azi, fără gloria sângeroasă de ieri. Percepția acestui trecut e absolut necesară. Cinstirea eroilor imperioasă. Trebuie să avem măcar, setimentul responsabilității. Și pentru noi au murit oameni, cu un veac în urmă. Pentru ca astăzi să ne mândrim că am ajuns aici. Identitatea noastră depinde total de jertfa lor, chiar dacă azi, valorile s-au răsturnat. O societate la care n-am contribuit cu nimic, dar revendicăm totul, ca și când ni s-ar cuveni pe de-a-ntregul. Fără asumarea identității naționale, fără asumarea trecutului, nu ne putem numi români. Autorul, astfel de lucruri pune în evidență, în manieră poetică, sprijinit de metaforă și de alte mijloace artistice specifice genului liric.

    Iată cum vede poetul, acest act istoric de o însemnătate crucială: ”Cărămizile din zidurile austere / Duc în spate bucăți de dor, de spaime și mistere, / Precum și greutatea actului testamentar: / Unirea e o izbândă și o bornă de hotar!” (Ce e Unirea?).

    Întrebare: ne face Unirea mai simțitori, mai buni, mai trăitori și mai patrioți? Așa ar trebui. Așa s-ar cuveni. Și iată poziția poetului față de acest act covârșitor, în poezia: ”Eu și Unirea”: ”Unire, / vei rămâne în memoria mea / și-a celor simțitori față de țară / frumoasa ninsoare de decembrie, / drumul nostru mirosind a lumină, / piscul nostru de iubire frățească…// Unire, / și eu, cred, voi rămâne ție / credincios și aripă-n întâmpinare, / un punct tangențial cercului tău, / o inimă-aprinzându-ți candelă / cu fosforescentul vers dintr-un poem.”

    Și dacă ți-a atins inima, dacă nu simți o mistuire lăuntrică autentică, o vibrație firească, un fior care urcă, în pofida festivismului, e bine să cauți, să cercetezi în adânc, în căutarea filonului de aur al luminii care ne are pe toți, fără pretenție. A spori cu strălucirea ochilor tăi, ”lumina sfintei liturghii”, lumina aurei de pe creștetele sfinților și eroilor, iată care ar fi contribuția ta, la întemeierea acestei nații, reunite la Alba Iulia, în urmă cu un veac, căruia încă-i mai simți respirația în pietrele cetății. Acolo unde se odihnesc sufletele strămoșilor, în iarbă și-n piatră, înălțându-se, o dată cu strigătul la unison: Unire! 

    ”Noi vrem să ne unim cu Țara!” Cuvintele acestea sunt punte peste veac, punte între generații și glasul celor care le-au rostit, răsună și astăzi în ecou prelungit, ca un curcubeu peste lume. Nu lipsesc nici îndemnurile la trezire națională, în spiritul Unirii celor dezbinați:  ”Privilegiu, români! Hai, e timpul trezirii! // Hora-n țară vrea tot cântecul Unirii!”(Privilegiu). La care, întrebarea vine firesc: ”Pe când / trezirea / cea adevărată?”(Țel).

    Nu e de mirare că poetul se simte îndreptățit să se considere, parte din idealul Unirii, oferindu-și trupul drept altar pentru acest țel măreț:”Trupul meu este altarul tău, / Unire. / Cuvintele sprijină zăpezile / să urce veacul. / Gândurile prind a se face ofranda și crinul. / Sufletul / caută întins / pâinea și vinul. // Cu haina istoriei mă vreau / îmbrăcat / Și peisaje după peisaje / să străbat. / Cu Desăvârșirea alături să stau, / Neamului, / o scară nouă, / de urcat, / să-i dau.”(Partizan al Unirii).

    Drumul Unirii, primenește tălpile pelerinilor. Pietrele cântă imnuri înălțătoare. Inimile vibrează la unison, mâinile se împerechează, gândurile se înlănțuie, cuvintele se îngemănează. Granițele se năruie. Cerul zâmbește, neschimbat ca în urmă cu o sută de ani. Cine atinge această stare, se poate considera părtaș, fără să fi trăit atunci. Unirea i-a pătruns în fiecare fibră, în fiecare celulă. Trecătorul se simte român. În percepția poetului, acest act sfânt,”Reunirea fiind / Sfânta liturghie a iubirii” (Reunirea, act sfânt).

    Pentru o cât mai mare autenticitate în conformitatea cu trecutul, poetul folosește unii termeni arhaici sau regionalisme: bucoavne, răboj, priveghere, armindeni, diac, a hotărnici, înlumină, (a înlumina), ostrețe, năuntrul, ca și forma veche a substantivului rană la plural: rane. Verbul a căuta este folosit, de asemenea cu forma: a căta. De asemenea, pronumele posesiv este utilizat sub forma lui ardelenească: nost.  

    Autorul și-a însoțit versurile cu imagini din arhivă ale orașului Alba Iulia, ale unor biserici, monumente și mănăstiri precum și ale unor personalități de prestigiu ale istoriei noastre naționale: Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Ion Mihalache, Ioan Fluieraș, corifeii Unirii de la 1918. Dar și busturile regelui Ferdinand, întregitorul României și al Reginei Maria. Pentru autor, Unirea e o ființă gingașă, care trebuie respectată și iubită. 

    Și ofranda poetului, ar fi aceasta: ”Despre al Unirii centenar/ Cred că este bine ca să scriu, / Doar ca și poet mă ține fiu / Poporul acesta milenar. // Zvâcnește fruntea, pulsul crește / Și mândria de a fi român, / Când peste pietrele din Alba-mi rămân / Altarul care mă sfințește. // Cu palma dreaptă în lumină / Așez o pasăre-nălțimii / / Columnă de cuvinte plină, / Dor și nădejde românimii. // Salve și zăpezi la centenar, / Doar Unirea n-a fost în zadar” (Ofrandă). De altfel, poetul ne asigură: ”Cât timp Unirea ni-i durată, / ”Mirarea altui veac ne cată”(Cât timp Unirea).

    Stan M. Andrei este însuflețit de credința că vor mai fi momente eroice înălțătoare de dimensiunea Unirii: ”Cei care au aprins lumina / La candela Unirii / Au intrat în suflete și în istorie / Pentru dreptatea cerută, / Pentru unitatea adânc simțită. // Marea ține minte tulburătorul fapt, / Bucuria românilor de-atunci, / Vântul strigă numele / Corifeilor Unirii și astăzi. // Pâinea încrederii / Că o astfel de flacără / Va mai reveni, / Iar oamenii de catedrală / Se vor mai ivi / Este la mine pe masă.” (Pâinea încrederii).

    De asemenea, este încredințat că tot ceea ce a fost la Alba, acum un secol, a intrat în veșnicie: ”Tot ce este la Alba / de-a pururi va fi. / Izvorul curge, / nalba crește, / pădurile înalță ruguri… și-i calcă lui azi hotarul, / ajungând în veșnicie. // Nu-i așa / că timpului îi place / să țină la piept / și trupurile / de artefacte / istorice? / Iar iarba ne dăruiește / un zâmbet / cât o lună nouă” (Întru veșnicie).

    Imagini fulgurante, se derulează, cu intensitatea unui blitz, luminând cadrul poetic. Așa sunt: ”un zâmbet / cât o lună nouă”; ”În orișicare piatră-i un român”;Trecutul – dealuri de lumină, de zăpezi”; ”Sublimul tremur de un veac doinind”; ”În turnul amintirii clopotul e încă treaz”; și o sintagmă neașteptată: ”Făt Frumos este român…”.

    Pentru poet și nu numai, Alba Iulia este socotită drept Olimpul românesc: ”Alba Iulia o simt / Românescul nost Olimp / Bine așezat în timp. // Și preț de un veac, presimt, / Cum în oglinzi gorunii, / Uniți vor fi românii” (Presimțire).

    Intrând cu aceste poeme în realitatea Unirii centenare, poetul e mulțumit că și-a depus ofranda între coperți de carte, ca un omagiu suprem țării reîntregite: ”Numele meu, / un bob de nisip / sub talpă simțit / sau lângă orice zid, / nevrednic, drumețule, este, / dar a intrat cu poemele sale / în a Unirii poveste” (Și eu, nevrednicul). Este, de altfel, și misiunea și datoria poetului, de a fi un tribun al veacului și al cetății în care trăiește. 

    CEZARINA ADAMESCU
    4 Decembrie 2018

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5