Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Regalitatea este o tradiție istorică a poporului român, este necesar întoarcerea la tradiție

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Regalitatea este o tradiție istorică a poporului român, este necesar întoarcerea la tradiție

  Primit pentru publicare: 25 Aug. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 25 Aug. 2019
© Alexandru Florin Țene© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


Regalitatea este o tradiție istorică a poporului român, este necesar întoarcerea la tradiție
-Eseu-

Motto: „Să fiți bine convinși că toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire către țară, pe care mă voi sili a o servi din toate puterile mele, luând călăuză pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă de frumoasele amintiri ce au lăsat și având neîncetat sub ochi nobilul exemplu al regelui Carol I. Astfel sper a corespunde încrederei și așteptărilor poporului român.”Ferdinand I

De-alungul istoriei populația de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic a avut conducători cu statut de regi. Dar, înainte de a dezbate această problemă, am să explic termenii care defines acest teritoriu:      Termenul „carpato-danubiano-pontica” este folosit pentru a descrie țara noastră. In acest caz, înseamnă că țara respectivă despre care se vorbește (aici fiind vorba de Romania) cuprinde Munții Carpați și Dunarea, având ieșire la Marea Neagră. Carpato-vine de la Carpați, Danubio-vine de la Danubius, adică Dunarea, Pontica-vine de la Pontul Euxin, denumirea Mări Neagre.

Am ales să scriu despre necesitatea instaurării regalității în țara noastră pentru faptul că adevărul trebuie cunoscut. În aceste condiții am să fac o retrospective a istoriei noastre pe scurt în care încerc să dovesesc că poporul român de-alungul istoriei a avut conducători cu statut de regi.

În acest context, în condiţiile unei capitulări necondiţionate şi a unei presiune fantastice din partea Armatei Roşii, disperarea a pus stăpânire pe factorii de decizie din România. Mareşalul Antonescu prin dorinţa sa de a nu accepta în orice condiţii capitularea şi semnarea armistiţiului, chiar dacă situaţia era disperată şi-a semnat condamnarea. În orice caz aşa cum arată istoricii dar şi contextul, orice încercare era inutilă, soarta României era pecetluită la nivel înalt. Toate duceau la un singur deznodământ, iar la 23 august 1944, s-a făcut primul pas pentru sovietizarea şi transformarea României în ţară comunistă.  ”Refuzul lui Antonescu de a accepta ceea ce după părerea sa, erau termeni nesatisfăcători din patea Aliaţilor, asociat cu reţinerea sa în calitate de ofiţer de a abandona aliatul german, care era în defensivă, l-au determinat pe Rege, de comun acord cu liderii opoziţiei, să pună la cale răsturnarea acestuia. Tânărul rege a fost cel care a luat iniţiativa arestării lui Antonescu în după amiaza zilei de 23 august 1944, scoţând astfel România din Axă (n.r. din alianţa cu Germania Nazistă şi partenerii săi militari)”, scria Dennis Deletant în”România sub regimul comunist”. Actul de la 23 august 1944 a însemant dezastrul pentru România, arată istoricii. Mai mult decât atât principalii actori ai loviturii de stat vor fi înlăturaţi la scurt timp. În acest moment,la 23 august 1944, comunismului i-au fost deschise porţile în România. A fost una dintre multiplele tragedii din istoria românilor faptul că principalii arhitecţi ai loviturii de stat de la 23 august 1944,regele Mihai şi liderii democraţi au răsturnat o dictatură militară doar pentru fi practic răsturnaţi ei înşişi, în descurs de şase luni de un alt regim totalitar incipient. În zona sovietică a Germaniei şi a Poloniei, unde pustiirile războiului înlăturaseră toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu să-şi aducă la putere partidele politice comunist clientelare, dar în România impunerea unui nou regim necesita înlăturarea structurilor care mai supravieţuiau. Lovitura regelui Mihai a preîntâmpinat orice mişcare sovietică de a pune mâna pe putere şi atunci când,opt zile mai târziu, trupele sovietice au intrat în Bucureşti, au găsit un Guvern român fără vreo reprezentare semnificativă comunistă, dispusă să negocieze şi să ţină alegeri. Lovitura de stat a avut un impact crucial asupra cursului proiectat de Stalin pentru Partidul Comunist Român.

Prin acţiunea de la 23 august 1944, Partidul Comunist Român, un paria al vieţii politice a fost acceptat. De altfel aceast formaţiune politicăn perioada interbelică dar şi până în 1944 nu reprezenta mai nimic. Istoricii arată că nu ar fi avut niciodată şansa de a se impune. Era privit cu suspicine de electorat. Cu toate acestea era agentura sovieticilor în România. În 1921 a luat naştere PCR şi a fost întreţinut cu fonduri de sovietici, ca agenţi inflitraţi. ” Comuniştii români, atâţia câţi erau, îşi dădeau seama că singura lor posibilitate de a cuceri puterea era cu ajutorul pe care li-l puteau oferi bolşevicii ruşi, ajutor în schimbul căruia ei erau gata să se subordoneze complet acestora, în dauna celor mai importante interese naţionale.  Aceasta i-a plasat, de la început, pe poziţii subversive, antistatale şi antinaţionale, antiromâneşti în ansamblul lor(…)”Deveniţi mercenari ai puterii bolşevice, iar din martie 1919 ai Cominternului, acel partid comunist mondial care avea drept scop subordonarea întregii planete faţă de interesele Rusiei sovietice, comuniştii români au trebuit plătiţi până în 1944, când povara plăţii a trecut pe umerii poporului român.”, scria specialisul  Eugen Denize în „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej” apărut în revista ”Memoria”. Totodată erau priviţi de majoritatea populaţiei ca nişte venetici, ce susţineau o politică anti-naţionalistă, majoritatea fiind de diverse naţionalităţi, iar cei mai puţini români get-beget. ” Românii reprezentau în anii ’30 doar o minoritate de 23%, în timp ce maghiarii erau în proporţie de 26%, evreii de 18%, ruşii şi ucrainenii de 10%, la fel ca şi bulgarii, tot 10%”, arăta acelaşi Denize. Cu sprijinul sovieticilor aceştia însă au reuşit să se impună şi să facă jocul URSS.  Au apărut în 1944 după 23 august, ”stelele comunismului” din România, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Anna Pauker la care se adăugau toţi cei care au sesizat oportunitatea puterii. Având în vedere că după 23 august 1944, a fost instituit un Guvern provizoriu condus de generalul Sănătescu şi format în majoritate de militari de carieră, sovieticii au pus la treabă PCR, pentru modelarea şi aservirea României în termenii comunismului. ”Acapararea României a rezultat din interacţiunea acestor două elemente: în timp ce luptele continuau Armata Roşie, ca orice armată, avea nevoie de linişte în spatele frontului, dar în România singura ordine acceptabilă ruşilor era cea garantată de Partidul Comunist Român. Rolul partidului era acela de a preîntâmpina ca regimul instaurat după lovitura de stat să stabilească ordine în alţi termeni.  Această cerinţă implica în primul rând, neutralizarea mijlocelor de menţinere a ordinii sociale, adică armata,sistemul judiciar şi poliţia, şi restructurarea lor după model sovietic. În al doilea rând, crearea sprijinului de masă de care PCR era complet lipsit.”, preciza Deletant. Comuniştii s-au pus pe treabă. Sprijiniţi de agenţii sovietici dar şi de Armata Roşie, aceştia s-au inflitrat în toate instituţiile şi domeniile. Au început prin teroare să se impună şi mai ales să înlăture din armată toate persoanele care s-ar fi opus lor. Au început virulent să compromită partidele istorice şi mai ales au pus botniţă presei româneşt, aservind-o intereseor sovietice. După acordul de procentaj, URSS primea mână liberă în România, iar în primăvara lui 1945 a fost impus de către sovietici Guvernul dr Petru Groza, servil ruşilor şi consituit eminamente din simpatizanţi ai comunismului. Au începu şi mai abitir inflitrările şi epurările, mai ales că se pregăteau alegerile din 1946.  S-a constituit Blocul Partidelor Democrate format din partide aservite comuniştilor dar şi din câteva partide istorice de formă. Teroarea a continuat şi în ciuda plângerilor regelui la Marile Puteri nimic nu s-a schimbat, comuniştii sprijiniţi de Armata Roşie făceau legea. ” Alături de teroare şi propagandă, noii conducători ai României s-au folosit de organizaţiile de masă (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică – transformată în februarie 1946 în Partidul Naţional Popular –, Apărarea Patriotică, Uniunea Femeilor Democrate din România etc.), sindicate, diverse asociaţii profesionale (Uniunea Preoţilor Democraţi, Asociaţi Avocaţilor Democraţi etc.) pentru a penetra toate sectoarele vieţii, de la politic, la social, economic şi cultural(….)Legislaţia adoptată de guvernul Petru Groza avea la bază, pe de o parte necesitatea comuniştilor de a-şi întări poziţiile, cât şi împingerea către periferia vieţii politice a tuturor celor care se opuneau ascensiunii lor. Astfel, pe 27 martie încep epurările din armată, iar două zile mai târziu este dat publicităţii decretul-lege pentru „purificarea administraţiei publice”.  Reprezentanţii partidelor istorice sunt înlocuiţi din funcţii cu simpatizanţi ai guvernului(…)Pedepsirea celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării a reprezentat un alt punct nodal al politicii promovate de guvernul Groza. De fapt, prin ambiguitatea legii din 21 aprilie 1945 nu se făcea altceva decât să se dea mână liberă comuniştilor în a-şi elimina oponenţii”, scria specialistul Mihaela-Cristina Verzea în ” Instaurarea regimului comunist (1944 – 1947)” pe comunismulinromania.ro. ”Voinţa poporului proletar” şi cea mai mare fraudă electorală din România Au urmat celebrele alegeri din 1946. Blocul Partidelor Democratice au făcut campanie electorală în stilu propriu, prin teroare şi fals. Au fost şi acţiuni populiste prin care ţăranii au fost împroprietăriţi. Liderii partidelor din opoziţie era atacaţi virulent şi împroşcaţi cu noroi, iar presa era doar cea aservită. Era o luptă inegală. Au fost arestări, condamnări ilegale şi chiar asasinate. Regele Mihai a protestat şi adresat numerose memorii Marilor Puteri. Cu toate protestele americane în special către URSS privind situaţia alegerilor din România, voinţa sovieticior s-a impus. Petru Groza şi comuniştii au făcut ce-au vrut. I-au ameninţat pe ţărani să nu meargă la vot sau să voteze cu comuniştii sau au continuat compromiterea partidelor politice din opoziţie şi epurările grosolane.  Rezultatele alegerilor au fost cele bănuite şi aşteptate de sovietice. Blocul Partidelor Democratice au câştigat zdrobitor cu 84% în timp ce PNŢ a obţinut doar 800.000 de voturi iar PNL 300.000 de voturi. În acest context comnuniştii au pus mâna pe putere. A fost însă, spun istoricii cea mai mare fraudă electorală din istoria României, marcată de arestări înaintea sau în ziua alegerilor. Oameni închişi în ziua votului fără să ştie de ce sau lideri arestaţi în acelaşi moment. Numărătoarea au făcut-o bineînţeles oamenii controlaţi de sovietici, falsificând numărul voturilor. Această grosolană falsificare a stârnit revoltă în Occident. ”După opinia diplomaţilor şi a corespondenţilor de presă occidentali, rezultatele au fost falsificate.  În consecinţă Dean Achenson, Secretarul de Stat american în exerciţiu,a declarat că Guvernul său nu le recunoaşte. În Camera Comunelor, Hector Mc Neal, Subsecretarul pentru Afaceri Externe, a spus că alegerile nu au fost nici libere, nici corecte”, scria Deletant. Concluzia generală a fost că rezultatele au fost complet contrafăcute. De fapt PNŢ câştigase alegerile zdrobitor în faţa comuniştilor. Cu toate acestea nimic nu s-a schimbat iar Parlamentul unicameral era dominat de elemente supuse comuniştilor, cu doar 33 de reprezentanţi ai opoziţiei. Comuniştii au scăpat de ei, cu ajutorul sovieticilor, destul de repede şi fără prea multe explicaţii. Liberalii şi ţărăniştii au fost declaraţi fascişti şi criminali de război şi a început adevărata epurare.  ”La 20 martie au fost arestaţi 315 membri ai partidelor de opoziţie, iar în noaptea de 4 mai au fost arestaţi alţi 600. Nu exista nicio bază legală pentru aceste arestări„, adăuga Deletant în lucrarea menţionată. Mai mult decât atât, în urma epurărilor politice, au fost înlăturaţi definitiv liderii opoziţiei. La 14 iulie 1947, liderii ţărănişti au primit oportunitatea de a fugi în străinătate. Au acceptat-o în acele condiţii. Pe aerodromul de la Tămădău au fost prinşi în baza unei înscenări de autorităţile comuniste şi acuzaţi de ”încercarea de fugă într-o ţară străină”. Au sfârşit toţi, inclusiv Iuliu Maniu în temniţele comuniste. Mai rămânea o singură povară pentru comunişti, şi anume regele Mihai. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai şi regina mamă se întâlneau cu Petru Groza şi Gheorghe Ghiorghiu Dej. Aceştia din urmă i-au cerut imperativ, monarhului, să abdice şi să lase ţara în mâinile Partidului Comunist Român. Constrâns de împrejuări, la o vârstă încă fragedă, suveranul a abdicat şi urma să părăsească ţara, pe 4 ianurie 1948. În aceeai zi la orele 19.00, România, devenea oficial Republică Populară. S-au mai precis o ţară comunistă.

Cunoscând acest fapt că republica a fost instaurată ilegal, prin forță, fals și minciună cu ajutorul tancurilor rusești și cu sprijinul unui grup de infractori ce se numeau comuniști conduși de Bodnărași, Dej, Ana Pauker. Chișinevski și alții (unii fiind alogeni) este necesar să nu acceptăm, pe mai departe, această formă de guvernămând impusă de străini.

Îmi justific ideile prin faptul că de-alungul istoriei, de la regele Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazu și toți domnitorii noștri au avut statut de regi.

Burebista a rămas în istorie drept cel mai impunător rege al dacilor. A fost omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile aflate în conflict şi să aducă Dacia în culmea puterii militare. Burebista, numit în vremea sa „cel dintâi si cel mai mare dintre regii din Tracia“, a fost ucis în urma unui complot, iar după moartea sa, relaţiile dintre uniunile de triburi s-au destrămat. Întemeietorul statului dac, omul care a reuşit să unească sub stăpânirea sa triburile care populau în urmă cu peste două milenii actualul teritoriu al României şi teritoriile din Balcani. Cele mai cuprinzătoare mărturii din Antichitate despre Burebista aparţin istoricului Strabon.
În vremea regelui Burebista, puterea militară a statului dac devenise o ameninţare pentru romani şi celţi, iar regatul se afla în culmea prosperităţii. În epoca sa au fost ridicate cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, iar potrivit unor istorici, capitala regatului dac se afla la Costeşti. Aşezările din Munţii Orăştiei au devenit centrul politic, militar şi religios al Daciei, o ţară ale cărei graniţe se întindeau de la râul Morava şi Dunărea Mijlocie la Marea Neagră şi Bug şi de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani.

Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria poporului român. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai crunte înfruntări din Antichitate. Decebal a sfârşit ucigându-se, iar după moartea sa, o parte a teritoriilor aflate în stăpânirea lui au intrat în componenţa Imperiului Roman.

Decebal, ultimul rege al Daciei, este unul dintre personajele fascinante din istoria românilor. Domnia sa, de două decenii, a avut loc într-o perioadă în care Imperiul Roman se afla într-o continuă expansiune şi reprezenta cea mai mare ameninţare pentru poporul care stăpânea teritoriile actuale ale României. Armatele regelui dac au fost înfrânte în cele din urmă de romani, iar o parte a ţării a devenit provincie a Imperiului. Totuşi, regele înfrânt a rămas în istorie ca un adversar de temut chiar şi pentru puternicul Imperiu Roman.

Majoritatea domnitorilor noștri au fost “unși” de Biserica Ortodoxă și erau credincioși.

Domnitorul Ştefan cel Mare este cunoscut pentru victoriile obţinute, în secolul XV, împotriva marilor puteri cu care se învecina Moldova. Răzeşii lui Ştefan au reuşit să-i învingă în mai multe rânduri pe poloni, unguri şi turci. Se spune că marele voievod a construit câte o biserică după fiecare luptă câştigată, fiind canonizat de către Biserica Ortodoxă Română.
Istoricii şi cronicarii români l-au catalogat pe Ștefan cel Mare drept un mare credincios ce a luptat cu mare vitejie pentru ca Moldova şi locuitorii săi să trăiască în linişte. „Nu era Ștefan Vodă om cu frica lui Dumnezeu? Desigur că era. Biserica ţinea în sufletul său de creştin tot atât loc ca şi războiul. Războiul era pentru lege, pentru biserică, duşmanii lui erau duşmanii lui Dumnezeu şi pe aceştia numai el îi putea ierta. Spusa cronicarilor români că după fiecare luptă domnul ridica o biserică e adevărată. Şi la Reuseni, unde a fost ucis tatăl său, şi la Valea Albă, la Vaslui, la Iaşi, la Piatra, la Bacău, la Putna, la Suceava, la Hotin, pretutindeni se ridicau biserici cu ziduri de piatră, cu braţe ce se înălţau în rugaciune spre cer, pe tot întinsul ţării”, a arătat istoricul Petre Panaitescu. Marele istoric Nicolae Iorga l-a considerat şi el pe domnitorul moldovean drept un bun creştin: „Ştefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântăreşte puterile, prevede sfârşitul încăierărilor şi se îndemna numai la fapte în adevăr folositoare ţării sale. Întru – un sul găsise poporul românesc cea mai deplină şi curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printr-unsul de aiurea şi de mai sus, de la Dumnezeu”. În timpul războaielor pe care le purta cu turcii, Ştefan cel Mare a fost numit de către Papa Sixt al VI-lea „atlet al creştinătăţii”, fiind considerat un apărător al creştinătăţii în faţa otomanilor şi al islamului.

Marele istoric Nicolae Iorga l-a considerat şi el pe domnitorul moldovean drept un bun creştin: „Ştefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântăreşte puterile, prevede sfârşitul încăierărilor şi se îndemna numai la fapte în adevăr folositoare ţării sale. Întru – unsul găsise poporul românesc cea mai deplină şi curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printr-unsul de aiurea şi de mai sus, de la Dumnezeu”.

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714), a fost domnitorul Țării Românești  timp de 26 de ani, între 1688 și 1714. În timpul acestui domnitor care a fost martirizat la Istanbul de către tuci, Țara Românească s-a bucurat de o dezvoltare considerabilă a vieții spirituale, de pace și de o perioadă marcată de o puternică înflorire culturală. A fost una dintre cele mai lungi domnii ale Principatelor Române.
Domnitorul  s-a născut la Brâncoveni, într-o veche familie de boieri, ca fiu al lui Matei Brâncoveanu și al Stancăi care era sora lui Șerban Cantacuzino, fost domn al Țării Românești. Constantin Cantacuzino a fost cel care s-a ocupat de creșterea lui după ce a rămas orfan și este cel care i-a oferit o educație aleasă, învățându-l limbi precum latina, greaca și slavonă.
Domnitorul a modernizat aparatul statal și a reformat sistemul fiscal, astfel, Țara Românească s-a aflat într-un adevărat progres cultural-artistic și economic.
Politica internă a lui Brâncoveanu s-a îndreptat către întărirea rolului domniei și promovarea unor relații puternice cu Transilvania și Moldova. Pe plan extern, scopul lui a fost de a menține o politică echilibrată cu Imperiul Roman și cu Imperiul Otoman.
1709  este anul în care o greșeală făcută de domnitor duce la pieirea lui. În lupta dintre armata rusă și cea turcă de pe teritoriul Moldovei, Brâncoveanu a dorit să se alieze cu rușii și a trimis țarului o scrisoare cu promisiunea că îl va ajuta să aprovizioneze armata pe timpul luptelor. Țarul, Petru cel Mare a primit bucuros ajutorul și a trimis la schimb 300 de pungi cu aur. Pentru că domnia Moldovei a fost dată lui Dimitrie Cantemir (dușmanul întregii familii Brâncoveanu) care s-a aliat imediat cu țarul, Brâncoveanu a încercat să păstreze un echilibru între cele două tabere. Prin urmare, noul lui scop era să se alieze cu cu primii care pătrundeau în Țara Românească, fie cu rușii, fie cu turcii. Astfel, a decis să-și adune armata în tabăra de la Urlați, în apropiere de granița cu Moldova. Din cauza trădării vărului său care a trecut și el în tabăra țarului, Brâncoveanu a avut un moment de panică și a trimis înapoi cele 300 de pungi cu aur, fapt pentru care, țarul a pierdut bătălia de pe Prut din 1711 și a fost nevoit să încheie pace cu turcii. Aceștia nu au putut trece peste încercarea lui de trădare și în 1714, s-au întors împotriva acestuia. S-a crezut că a susținut gestul vărului său de a se alia cu țarul și de asemenea, turcii au considerat că Brâncoveanu își aduna arme și bogății pentru a se pregăti de o răscoală ca să rămână el domn independent.
I s-au confiscat averile și a fost luat împreună cu familia sa și dus în Istanbul unde a fost închis în ”Cetatea celor șapte turnuri”, numită și Edicule.
Finalul tragic a avut loc în 1714, pe 15 august, când a fost executat împreună cu fiii lui, Matei, Ștefan, Radu și Constantin și cu Ianache Văcărescu, sfetnicul său. Domnitorul a lăsat în urma lui un stil arhitectural eclectic care îi poartă numele – stilul brâncovenesc (arta brâncovenească) care este rezultatul unei îmbinări a stilului bizantin cu pictura murală, sculptura tradiției autohtone și ideile renascentismului italian. Stilul poartă și numele de ”baroc brâncovenesc”.

Unirea Principatelor (Mica Unire) a avut loc la 24 ianuarie 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate – la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească.
Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei paşoptiste, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti a reprezentat un obiectiv comun îndeplinit al elitei de pe ambele maluri ale Milcovului. Debutul anului 1859 avea să aducă împlinirea idealului românilor de la sud şi est de Carpaţi, scrie Mediafax.
Colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Principatelor Unite a fost nu doar o personalitate istorică unificatoare, dar şi, la fel de important, una reformatoare. Reformele lui Cuza au vizat sistemul politic, sistemul sanitar, instituţia Poştei, armata, Biserica, învăţământul, justiţia, fiscalitatea, serviciul vamal etc. Tot în timpul domniei lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi româneşti: la Iaşi, în 1860 şi la Bucureşti, în 1864.
Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre oamenii care au marcat istoria modernă a României. Ce a rămas consemnat despre el în cărţile de istorie ştie mai toată lumea. Mai puţin cunoscut este faptul că omul Cuza a fost un personaj tragic al propriei sale vieţi.
Iată cum arată Hronicul vieţei, dragostelor şi patemilor lui Vodă Cuza, aşa cum au fost ele:

La anul 1862, Vodă Cuza a cumpărat de la Banca Moldovei domeniul Ruginoasa (astăzi în judeţul Iaşi), care se afla, la acea vreme, ipotecat în favoarea acesteia. Acolo, Vodă visa să-şi afle liniştea, în castelul construit la începutul secolului al XIX-lea de Săndulache Sturza, logofăt şi mare vistiernic. La moartea lui Săndulache, moşia şi castelul de la Ruginoasa au revenit fiului său, Costache, prim-ministru al lui Vodă Mihai Sturza, vărul său.
Mare amator de trai bun, Costache avea două mari pasiuni: femeile şi jocul de cărţi. Spre bătrâneţe, în Costache a înflorit o tomnatică pasiune pentru preafrumoasa Marghioliţa Ghica, proaspăt întoarsă în Moldova după ce-şi abandonase soţul la Constantinopol şi după ce-şi găsise o vreme consolarea în braţele cneazului rus Muhanov. Orbit de amor, Costache a cerut-o de nevastă pe Marghioliţa, iar aceasta a spus „da”, cu gândul la averea bătrânului.
După săvârşirea cununiei, bietul Costache n-a mai căpătat nimic din ceea ce-şi dorea de la Marghioliţa. Mai mult, jalnicul personaj nu putea decât să contemple cu amărăciune cum tânăra sa soţie era mult mai generoasă cu tinerii din protipendada Iaşului şi mai ales cu chipeşul boier Nicolae Roznovanu.
Nemaiputând suporta umilinţa, Costache a decis să se mute, cu Marghioliţa, la Odesa. Roznovanu s-a dus după ei. Atunci, Costache şi-a luat nevasta şi s-a stabilit la Kiev. Roznovanu i-a urmat şi acolo. La fel s-au petrecut lucrurile şi la Moscova, Varşovia, Sankt Petersburg.
Aproape ruinat de prea desele mutări şi de jocul de cărţi, Costache a decis s-o ascundă pe Marghioliţa la castelul său de la Ruginoasa, în paza feciorului său cel mare, care purta numele bunicului său – Săndulache. Atâta doar că Roznovanu nu s-a lăsat. Întărâtat până peste poate, în fruntea unei cete de arnăuţi, a pornit spre Ruginoasa, cu gândul s-o răpească cu orice chip pe iubita lui Marghioliţă.
A cumpărat pe cei care păzeau castelul, a pătruns în curte, a urcat treptele şi s-a trezit faţă în faţă cu junele Săndulache, rămas să apere de unul singur onoarea mamei sale vitrege. Săndulache a împuşcat pe unul dintre arnăuţii Roznovanului, dar a căzut mort, înjunghiat de un altul. Marghioliţa s-a desfătat în acea noapte şi încă după aceea în braţele tânărului său amurez, cu care s-a şi căsătorit. Pozna cu răpirea Marghioliţei s-a petrecut în anul 1847.
Urmare a acestei duble drame, răpirea nevestei rele de muscă şi moartea fiului său cel mare, Costache Sturza şi-a pierdut minţile.

Acum să ne întoarcem acolo de unde am plecat, adică la anul 1862, an la care Cuza Vodă a cumpărat Ruginoasa. Poate n-a fost tocmai o întâmplare alegerea Ruginoasei, căci Elena Cuza, soţia domnitorului, se înrudea cu neamul Sturzeştilor (era nepoată a nefericitului Costache cel încornorat).

Doi ani au durat lucrările de renovare desfăşurate sub directa supraveghere a Elenei Cuza şi, când ele s-au încheiat, Ruginoasa părea să fie ceea ce-şi dorea familia domnitoare – un cuib pentru tihnă şi bucurie.
Dar, între treburile de stat (ale noului stat România) Cuza îşi făcea de lucru şi cu nurii Mariei Obrenovici, o frumoasă văduvă din înalta societate moldavă, mai tânără cu zece ani decât Elena.
Astfel stând lucrurile, Vodă Cuza i-a adus plocon soţiei sale Elena doi copii, amândoi fiind fructul iubirii domnitorului cu Maria Obrenovici: mai întâi pe Alexandru, apoi pe Dimitrie. Iar Elena a consimţit să-i adopte pe amândoi.

La 1866, Cuza a fost detronat şi alungat din ţară în urma unui complot al cărui principal regizor a fost Ion C. Brătianu. Fără să-şi mai revadă ţara, Cuza a murit, în 1873, la Heidelberg, vegheat de doamna sa, Elena.
La anul 1879, aflând că suferă de o boală incurabilă, Maria Obrenovici s-a sinucis, la Dresda.
În 1888, Dimitrie Cuza, îndrăgostit fiind de o slujnică de la Ruginoasa, pe care mama sa vitregă, Elena, o alungase de la castel, şi-a zburat creierii.

Peste numai un an, Alexandru A. Cuza a murit la Madrid, în vreme ce se afla în voiaj de nuntă. Văduva sa, Maria Cuza (fostă Moruzzi), a avut apoi o idilă cu Ionel I. C. Brătianu, fiul complotistului care l-a silit să renunţe la tron şi l-a alungat din ţară pe tatăl fostului său soţ. Urmare a acestei poveşti de amor s-a născut, la 1898, la Ruginoasa, Gheorghe Brătianu, marele istoric de mai târziu, săvârşit din viaţă în chinuri cumplite, la 1953, în închisoarea politică de la Sighetu Marmaţiei.

Pe patul de moarte, Cuza şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Ruginoasa. Aşa s-a şi făcut. La 1944, însă, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Curtea de Argeş, iar la 1946 au fost mutate din nou, la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde odihnesc şi acum.

Elena Cuza i-a supravieţuit soţului său: s-a stins din viaţă la anul 1909, la Piatra Neamţ. Dorinţa sa a fost să fie înmormântată la Soleşti (Vaslui) lângă mormântul mamei sale. Pe ultimul său drum, vagonul mortuar a luat foc. A ars complet, cu tot cu sicriul pe care-l transporta. Restul e istorie.

La 10 mai 1881, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen este încoronat Rege al României (1881-1914), după ce anterior fusese Principe al României (1866-1881)

Rigoare, sobrietate si tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al Romaniei. Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici, Carol a facut istorie indeplinind destinul national al Romaniei: independenta si modernizarea. Destinul i-a zambit Romaniei atunci cand doar un miracol a facut ca inlaturarea miseleasca a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei si Munteniei sa nu se transforme intr-un dezastru pentru toti romanii. Clasa politica romaneasca, in frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoita atunci sa infrunte actiunile in forta ale Miscarii Separatiste din Moldova si nemultumirile taranilor care credeau ca prin exilarea lui Cuza, Legea rurala din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400.000 de familii de tarani fusesera improprietarite cu terenuri agricole) avea sa fie anulata. Mai mult, situatia parea sa fi scapat complet de sub control in momentul in care Imperiului Otoman si-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunarii, anuntand o interventie in forta sub pretextul ca Unirea Principatelor Romane nu era recunoscuta decat sub Alexandru Ioan Cuza.

Intr-o atare stare de fapt, singura salvare a României părea, așa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, prin originile si prin influenta sa, sub protectia marilor natiuni europene. Abil politician, I.C. Bratianu, artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, ii cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar in urma intrevederii dintre monarhul francez si delegatia din Romania se anunta numele primului rege care ar fi urmat sa urce pe tronul de la Bucuresti… Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franta, sora mai mare a Romaniei – asa cum era vazuta in acea perioada – si ar fi putut aduce, in viziunea oamenilor politici ai vremii, influența celei mai liberale Constituții din lume, cea belgiană.

Proiectul „Filip I de Romania” s-a dovedit însa un esec, contele de Flandra refuzând politicos oferta delegației românesti. In fond, suveranul micului stat de la nordul Dunarii era inca supus Imperiului Otoman și era nevoit să plăteasca un greu tribut anual Inaltei Porți. Pentru un cap încoronat din Europa Occidentală o supunere fățișă în fața sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusă întregii sale familii regale. Mai mult, Muntenia și Moldova erau țări cu o puternica influența balcanică, standardele de viata ale vremii in cele doua principate fiind cu mult sub cele considerate decente intr-o natiune occidentala.

Intorsi la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla insusi Napoleon al III-lea, politicienilor romani, in frunte cu I. C. Bratianu, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, in ciuda opozitiei unei parti a clasei politice de la Bucuresti, I.C. Bratianu calatorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde il intalnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, caruia ii inmana cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite.

Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau complet, cel de al doilea fiu al printului prusac Carol Anton. Absolvent al Scolii de Cadeti din Munster si al Scolii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofiter incercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Razboi din Schleswig, razboi purtat intre Austria si Prusia pe de o parte si Danemarca. Disciplinat, calit in arta razboiului, abil diplomat, ofiter cu o larga apreciere in randul propriilor soldati, Carol isi manifestase din start intentia de a prelua tronul Principatelor, mentionand ca supunerea fata de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare si ca acesta va fi inlaturat la momentul oportun. Romania isi castigase principele pe care si-l dorise, si asta spre surprinderea intregii Europe, care vedea mai degraba o apropiere a acesteia de Franta, decat de Germania.

Obligat, pentru a strabate o Austrie ostila, sa foloseasca un pasaport elvetian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul parintelui sau din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin. O zi mai tarziu, la Pitesti, semneaza primul document in calitate de suveran, gratiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestatia separatista din 3 aprilie de la Iasi. La 10 mai intra in Bucuresti, intampinat de peste 30.000 de locuitori la Baneasa, acolo unde primarul Dumitru Bratianu îi inmaneaza cheile orasului. In aceeasi zi, depune, in limba franceza, juramantul de credinta in calitate de domnitor, singurul cuvant pronuntat in romaneste fiind „jur”. Cancelarul Bismark ii spusese la pornirea inspre Romania: „De ce sa nu incerci? Daca reusesti, cu atat mai bine pentru tine! Daca esuezi, o sa te intorci cu amintiri interesante”. Spre meritul sau si al dinastiei, Carol I nu a esuat.

Asa cum declarase la Dusseldorf, in cercul restrans al diplomatilor romani, Carol I nu uitase promisiunea de inlaturare a dominatiei otomane din Principatele Romane si dobandirea independentei acestora. Un astfel de deziderat indraznet nu se putea realiza insa fara mobilizarea Marilor Puteri. Iar acest moment vine in 1876, atunci cand, la 11 august, Rusia mobilizeaza doua corpuri de armata si patru divizii in vederea iminentului conflict cu Turcia. In fapt, Imperiul Tarist nu se impacase niciodata cu influenta Inaltei Porti in Balcani, iar razboiul devenise inevitabil atata vreme cat niciuna dintre parti nu dorise o solutionare pasnica a conflictului. In acelasi timp, in Romania au loc primele masuri de intarire a armatei in vederea viitoarelor inclestari, iar prin Inaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda suprema a armatei era incredintata Domnitorului Carol I.

Era evident, atat pentru domnitor, cat si pentru membrii guvernului, ca obtinerea independentei nu se putea realiza decat pe calea armelor, cu atat mai mult cu cat politica discriminatorie a Inaltei Porti fata de Romania – cea prin care se refuza dreptul romanilor de a-si bate moneda proprie, de a acorda decoratii, de a se numi „Romania” precum si catalogarea jignitoare la adresa tarii, cea de „provincie otomana privilegiata” – fusese aspru criticata printr-o scrisoare deschisa de catre ministrul de externe, Nicolae Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, Romania si Rusia semnau conventia prin care se permitea trupelor rusesti sa patrunda in Balcani spre viitorul teatru de razboi cu mentiunea speciala ca Tarul se obliga sa respecte drepturile statului roman, si sa mentina si sa apere integritatea teritoriala a Romaniei. La 12 aprilie 1877, tarul Alexandru al II-lea declara razboi Turciei dupa ce, cu doua zile in urma, la 10 aprilie 1877, Bucurestiul intrerupsese orice relatie diplomatica cu Inalta Poarta, actiune care se soldeaza cu puternice represalii otomane asupra localitatilor romanesti Giurgiu, Oltenita, Corabia, Bechet si Islaz. Drept raspuns, armata romana deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, in acelasi an, era proclamata – la Bucuresti – independenta Romaniei.

Razboiul ruso-turc incepe dezastruos pentru armata tarista. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, insa esueaza lamentabil, aducand pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai tarziu, cel de al doilea atac sufera aceeasi soarta. Este momentul in care Ducele Nicolae ii scrie in disperare de cauza domnitorului Carol I sa trimita trupele romanesti peste Dunare. La 20 august 1877, armata romana comandata de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia si inainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitura pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numarul ostasilor romani cazuti in sangerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din intregul razboi care a avut loc intre 1877-1878. Inconjurat, ranit la picior de un srapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda neconditionat si ii inmana sabia sa ofiterului roman Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta pana la venirea lui Carol I.

Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I si II, Rahova, Smardan, Vidinul si celelalte fortificatii turcesti din Bulgaria au cazut rand pe rand in fata armatei ruso-romane comandate ireprosabil de Carol I. In semn de omagiu, abnegatia principelui avea sa ramana imortalizata peste timp de marele poet George Cosbuc: „Domnitorul a plecat la tabara indata ce s-a auzit ca rusilor le merge rau cu razboiul si ca li s-a pus Osman Pasa de-a curmezisul in drum. La tabara de la Calafat a plecat Domnul cam pe la inceputul lui iulie si a stat acolo vreo sase saptamani. Nu s-a mai intors acasa, dupa caderea Plevnei, El a fost intre ostenii sai si a indurat neajunsurile si greutatile razboiului douazeci si sase de saptamani, fara intrerupere. Mai bine de jumatate de an a zabovit pe campiile de lupta, batut de ploi si de vanturi, si primejduindu-si viata pentru binele tarii.”

Dupa victorie, Carol s-a incoronat rege (in 1881), punandu-si pe frunte coroana de otel turnata din metalul unuia dintre tunurile turcesti capturate la Grivita la 30 august 1877. A adaugat Romaniei Dobrogea in 1878 si Cadrilaterul in 1913. Astfel, Carol I sadea semintele reintregirii tarii. A fost insa randul lui Ferdinand I, nepotul sau, sa implineasca destinul national al Romaniei, prin Marea Unire de la 1918. Inconjurat de o stralucita pleiada de oameni politici: I.C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascar Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a facut istorie la propriu. Daca dobandirea independentei Romaniei a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc in inimile romanilor, Regele de otel era constient ca adevarata lupta abia incepea. Era lupta pentru modernizarea unei Romanii care, pentru prima data dupa secole intregi, isi putuse afirma neatarnarea si identitatea nationala. Beneficiind de cea mai lunga domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lasat urmasului sau o Romanie cu o moderna retea feroviara, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavoda), cu un port functional amenajat la Constanta si cu o resedinta de vara la Peles, demna de oricare tara moderna europeana. Cu sprijinul sau au activat si au modernizat invatamantul Spiru Haret, administratia – Vasile Lascar, iar apararea nationala – Nicolae Filipescu. Bucurestii, care se infatisau calatorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretentii de urbe, erau in 1914 orasul Ateneului, al Palatului Postelor, al Palatului CEC, al Palatului Sturdza, al Cercului Militar National, al hotelului Athenee Palace si nu in ultimul rand al nou-construitului Palat Regal.

Sfarsitul vietii si al domniei sale a fost marcat insa de suferinta de a nu-si fi putut tine cuvantul dat imparatului Germaniei: acela de a alinia Romania in razboi alaturi de patria sa de origine. In urma Consiliului de Coroana de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia sa stabileasca partea alaturi de care Romania ar fi urmat sa intre in Primul Razboi Mondial, Carol I s-a vazut pus in fata unei alegeri sfasietoare: aceea de a lupta impotriva tarii sale de origine sau de a alinia Romania, impotriva vointei acesteia, intr-un razboi alaturi de Germania. Se spune ca tocmai durerea pricinuita de o asemenea alegere a fost cea care i-a grabit sfarsitul de la 10 octombrie 1914.
In urma sa ramanea o Romanie moderna, o tara a carei tranzitie de la balcanism catre o existenta comparabila cu cea a tarilor occidentale fusese pe cat inovatoare, pe atat de brusca. Si tot in urma sa ramanea un nume demn de paginile de aur ale istoriei… Carol I al Romaniei – Regele de Otel.

Regele Carol al II-lea s-a născut la Sinaia, la 3 octombrie 1893, fiind primul copil al regelui Ferdinand I (1914-1927) şi al reginei Maria. În 1914, la moartea regelui Carol I (1866-1914) şi urcarea pe tronul României a tatălui său, Ferdinand I (1914-1927), a fost declarat prinţ moştenitor.

”Principele Carol a fost primul viitor rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat româneşte de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi uniforma militară”.

A absolvit Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi şi Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti în 1909, când a fost înaintat sublocotenent şi a fost încadrat în Regimentul de vânători de munte. A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general, conform Dicţionarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).

S-a căsătorit, în secret, în 1918, cu Ioana Maria Valentina (Zizi) Lambrino, cu care a avut un fiu, Carol Mircea Lambrino. A fost obligat să divorţeze, în 1919, de Zizi Lambrino.

Carol a renunţat de trei ori la calitatea de principe moştenitor al coroanei României. ”În ziua de 12 decembrie 1925, el a adresat regelui Ferdinand o scrisoare prin care – pentru a treia oară în decurs de şapte ani – renunţa la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor, punând instituţia monarhică într-o situaţie dificilă”, arată istoricul Ioan Scurtu în volumul ”Regele Ferdinand (1914-1927)” (Editura Garamond, Bucureşti). La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană (din 31 decembrie 1925) privind aprobarea renunţării principelui Carol la tronul Romaniei (”Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai ca principe moştenitor al României (pe timpul minoratului acestuia fiind instituită o Regenţă).

La 6 iunie 1930, prinţul Carol a revenit în ţară de la Paris, cu avionul. Revenirea sa pe tron a fost sprijinită de Partidul Naţional Ţărănesc, respectiv de Iuliu Maniu, în dubla sa calitate de şef de guvern şi de partid, cu unele condiţii, între care renunţarea la concubinajul cu Elena Lupescu şi refacerea mariajului desfăcut în 1928 din iniţiativa principesei Elena. Bucurându-se de sprijinul armatei, Carol determină accelerarea demersurilor pentru proclamarea sa ca rege, se arată în volumul ”Istoria României în date” (coordonare: Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). La 8 iunie 1930, Parlamentul îl proclamă pe principele Carol rege al României, sub numele Carol al II-lea, iar regele Mihai redevine prinţ moştenitor, primind titlul de ”Mare Voievod de Alba Iulia”.

”Crizei economice avea să i se asocieze criza politică, latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit, la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea”, se arată în volumul ”O istorie sinceră a poporului român” de Florin Constantiniu (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Elena Lupescu a revenit şi ea în ţară, în august 1930, iar în jurul lui Carol al II-lea s-a creat o adevărată ”camarilă regală”. Încă de la revenirea sa în ţară, Carol al II-lea a urmărit instaurarea unui regim bazat pe autoritatea monarhică. Au urmat ani de instabilitate politică, cu numeroase scindări în rândul partidelor politice. La 28 decembrie 1937 a avut loc demisia guvernului liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu şi s-a format un guvern naţional-creştin, în frunte cu Octavian Goga, secondat de A.C. Cuza. Această guvernare a fost o etapă de tranziţie spre instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea (”Istoria României în date”). La 10 februarie 1938, guvernul O.Goga-A.C. Cuza este înlăturat, iar regele Carol al II-lea instaurează regimul autorităţii personale (10 februarie 1938-6 septembrie 1940) şi numeşte în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea.

La 20 februarie 1938 se decretează o nouă Constituţie, promulgată la 27 februarie 1938, potrivit căreia era interzis, printre altele, ”a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului”. Era legiferată instaurarea autorităţii regale. La 31 martie 1938 se desfiinţează prin Decret regal toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri ”consilieri regali”, numiţi de monarh, în rang de miniştri de stat.

La 16 decembrie 1938 a fost creată organizaţia politică unică în stat Frontul Renaşterii Naţionale (FRN), primul partid ”de masă” din istoria României, cuprinzând toţi cetăţenii ţării care împliniseră vârsta de 21 de ani, cu excepţia militarilor activi şi a judecătorilor, având drept scop sprijinirea monarhiei, în general, şi a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Şeful suprem al FRN era regele. Acesta a hotărât, la 22 iunie 1940, transformarea FRN în Partidul Naţiunii, declarat ”partid unic şi totalitar”, sub conducerea supremă a regelui (”Istoria României în date”).

Carol al II-lea a manifestat o preocupare specială pentru dezvoltarea economică a României şi mai cu seamă pentru viaţa culturală. La 14 aprilie 1933 a fost dată Legea privind crearea ”Fundaţiilor Culturale Regale ale României”. Prin Fundaţia ”Carol” au fost înfiinţate la sate cămine culturale şi biblioteci. Sub aceleaşi auspicii au luat fiinţă Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. În 1933 au fost create Fundaţia pentru Literatură şi Artă şi a început să apară ”Revista Fundaţiilor Regale”, potrivit Dicţionarului ”Membrii Academiei Române”. Toate acestea au determinat Academia Română să-i confere titlul de membru de onoare (la 17 mai 1921) şi de preşedinte de onoare şi protector al Academiei Române (8 iunie 1930-5 septembrie 1940). ”Considerat – şi pe bună dreptate – răspunzător de catastrofa României, regimul dictaturii regale s-a prăbuşit, odată cu frontierele ţării”, scrie istoricul Florin Constantiniu în volumul ”O istorie sinceră a poporului român”.

La 4 septembrie 1940 are loc demisia guvernului prezidat de Ion Gigurtu, iar generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar a doua zi, la 5 septembrie, regele Carol al II-lea cedează generalului Ion Antonescu principalele prerogative ale puterii. La 6 septembrie 1940, complet izolat politic şi compromis în ochii opiniei publice din cauza cedărilor teritoriale, Carol al II-lea trasmite prerogativele regale fiului său Mihai (”Istoria României în date”).

Regele Carol al II-lea a părăsit România pe 7 septembrie 1940 şi a locuit, pentru un timp, în Mexic şi Brazilia, pentru ca, după 1947, să se stabilească în Portugalia. S-a căsătorit cu Elena Lupescu în anul 1947.

A murit la 4 aprilie 1953, la Lisabona, în urma unui atac de cord, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii ”Sao Vicente”, alături de regii Portugaliei. În urma demersurilor începute de Guvernul României la 18 decembrie 2002 pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale fostului suveran, la 13 februarie 2003 acestea au fost aduse în ţară, împreună cu cele ale ultimei sale soţii, Elena Lupescu. Osemintele fostului suveran au fost reînhumate, la 14 februarie 2003, după o ceremonie militară şi religioasă, în fostul paraclis al Mănăstirii Curtea de Argeş, iar cele ale Elenei Lupescu lângă o bisericuţă din lemn, la marginea parcului mănăstirii. La 23 august 1944 Regele Mihai I al României a reușit să evite distrugerea țării.

În vremea comunismului, momentul 23 august 1944 a fost prezentat ca fiind opera întregului popor. Istoria oficială păstrase doar personajul negativ, pe mareșalul Ion Antonescu.Vinovat fiind istoria lui Mihai Roller principalul falsificator al istoriei românilor. Mihail Roller (1908-1958), istoric evreu de origine română, născut în Buhuşi, este considerat astăzi unul dintre principalii ideologi ai stalinismului în România. Inginerul Roller a avut convingeri marxist-leniniste încă din anii tinereţii, apoi şi le-a desăvârşit în rândul comuniştilor din Paris, Berlin şi Moscova, capitale în care a studiat şi ingineria şi istoria.

Oraşul băcăuan Buhuşi, care a avut o numeroasă comunitate de evrei la începutul la începutul secolului al XX-lea, se poate „lăuda“ cu una dintre cele mai importante figuri comuniste ale secolului trecut, care a rescris şi falsificat istoria românilor, pe baze marxiste. Despre copilăria şi tinereţea buhuşeanului Roller se ştiu prea puţine. A făcut şcoala primară în comuna Buhuşi, pe atunci parte componentă a judeţului Neamţ şi a făcut Liceul de Băieţi în Bacău (actualul Ferdinand l).  Cert este că a îmbrăţişat fanatic doctrina comunistă, internaţionalistă, încă din anii adolescenţei. A făcut studiile superioare în Germania, la Berlin (1926-1928), şi în Franţa (1928-1931), în Paris, locuri unde a aderat la Partidul Comunist. După ce a revenit în România, cu calificarea de inginer, s-a dedicat mişcării muncitoreşti, publicisticii şi propagandei. A făcut parte din Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate. A fost arestat de mai multe ori în anii ’30, iar după Pactul Ribbentrop-Molotov şi cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică, a plecat peste Prut în „Tara Făgăduinţei“. În 1937, finanţat de comunişti, a scos două cărţi: „Din istoria Drepturilor Omului“ (Bucureşti) şi „Contribuţie la istoria socială a României“. Comunistul buhuşean ajunge în anii Războiului la Moscova, unde a urmat studii de istorie şi a făcut echipă cu Ana Pauker. După 23 august 1944, a revenit în ţară, unde a avut o ascensiune fulminantă în rândul comuniştilor. A publicat mai multe lucrări şi a coordonat apariţia manualului de istorie, destinat învăţământului gimnazial. La scurt timp după încheierea Războiului, în 1947, a scos prima ediţie a „Istoriei Republicii Populare România“, iar în 1948, lucrarea destinată maselor şi noilor direcţii ideologice, a fost reeditată. Pe 2 noiembrie 1948, Mihai Roller a devenit academician şi vicepreşedinte al Academiei Române. Scriitorul băcăuan Eugen Şendrea, în „Istoria necunoscută a Bacăului, volumul 2“ (Editura Vicovia, Bacău), îl consideră pe Roller- „marele falsificator al istoriei româneşti“, iar publicistul Vladimir Tismăneanu – „un posedat ideologic“.

Roller a fost semnul schimbării, pentru construirea omului nou, comunist. Tot în 1948, Petru Groza, printr-un decret prin care reglementa activitatea şi normele Academiei Române, îi elimină pe marii intelectuali români, „care s-au pus în slujba fascismului şi reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi poporului“. Sunt scoşi din Academie: Lucian Blaga, Sextil Puşcariu, Adrian Harin, iar în locul lor sunt aduşi Solomon Moscovici, Alexandru Sahia, Ion Pincio ş.a. „Filosofia, istoria, sociologia şi alte ştiinţe sociale au fost principalele victime ale acestei politici jdanoviste. Academia Română a fost restructurată prin eliminarea unora dintre cei mai prestigioşi membri ai ei, acuzaţi de convingeri «burgheze». Scribi ai partidului, precum Mihail Roller sau Petre Constantinescu-Iaşi, au devenit adevăraţii îndrumători ai ştiinţei şi culturii în «România populară». Echipa care a controlat Secţia de Propagandă şi Agitaţie între 1946 şi 1953 – formată din Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Ofelia Manole şi Mihail Roller – a impus şi a supravegheat supunerea totală faţă de linia oficială a partidului“, se arată în Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din România. Vladimir Tismăneanu, în studiul „Un posedat ideologic. Cine a fost Mihail Roller?“, enumeră persoanele care au pus bazele comunismului în România şi face referire la contribuţia importantă a comunistului Roller.
„În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele ascuţirea luptei de clasă, nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere (a câta!) a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi «scriitorii progresişti» din lume şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acum asupra ƒ«cosmopolitismului» şi «cosmopoliţilor», care sunt «purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii – imperialiştii americani şi englezi». Mihai Roller, unul din principalii ideologi ai stalinismului din România, adjunct al lui Leonte Răutu la Secţia de Propagandă, desemnat de partid să supravegheze ştiinţele sociale şi, în special, istoria. Propulsat membru al Academiei RPR, Roller a fost coordonatorul manualului unic de istorie a RPR, document plin de falsificări şi profund antipatriotic. «Manualul lui Roller» a fost unul din textele obligatorii ale educaţiei şcolare în anii 1950. A fost director al Institutului de Istorie al Academiei şi ulterior al celui de Istorie al Partidului“, se arată în raportul comisiei. Mihai Stoian, în studiul „Mihail Roller între «nemuritorii» de ieri si de azi“, îl citează pe Belu Zilber, ale cărui memorii au fost publicate în 1997, în care explică mecanismul organizatoric comunist: „fiecare activist de frunte specializîndu-se într-un domeniu anume: înzestratului Harry Brauner i s-a creat un institut de folclor, a devenit director, deci proprietar al tuturor culegerilor de cîntece populare… si astepta să fie numit (!) academician. Aşa s-a împărţit în vremea aceea moşia: Roller era proprietarul istoriei (subl. ns.), Ivaşcu al presei, Chişinevschi al ideologiei, Bodnăraş al armatei, Teohari Georgescu al politiei…”. Cariera lui Mihai Roller a intrat în declin după 1956, când ocupa funcţia de ca prim-adjunct al directorului Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. După excluderea din partid a lui Constantin Doncea, Vasile Bâgu, Grigore Răceanu, acuzaţi de fracţionism şi minimalizarea importanţei lui Gheorghe Gheorghiu Dej în timpul grevei de la Atelierele Griviţa din 1933, Roller este criticat aspru în timpul Plenarei PMR, din iunie 1958. Câteva zile mai târziu moare la Bucureşti, în condiţii neelucidate suficient. Mai mulţi autori, printre care şi Vladimir Tismăneanu, afirmă că ar fi murit în urma unui atac de cord, determinat de afecţiunile grave de care suferea, dar nu este exclusă nici varianta sinuciderii sau a uciderii sale.

Revenim la MS Regele I al României. Acesta s-a născut la 25 octombrie 1921, la Castelul Foişor, Mihai I a domnit în două rânduri. Prima dată a devenit rege în iulie 1927, sub o Regenţă. Tatăl său, Carol, renunţase la tron din cauza unei afaceri amoroase, iar regele Ferdinand, bolnav de cancer, îl desemnase moştenitor pe Mihai. Peste trei ani, acesta a fost detronat de tatăl întors la Bucureşti. Susţinut de cei mai influenţi politicieni, Carol al II-lea şi-a asumat prerogativele regale prin votul unanim al Parlamentului, la 8 iunie 1930. Pentru Mihai au urmat anii de formare, marcaţi însă de absenţa mamei, regina Elena. Din cauza divorţului care a survenit în 1931, dar mai ales din cauza rigidităţii lui Carol al II lea, copilul nu îşi putea vedea mama, exilată la Florenţa, decât o lună pe an. Trăind mare parte a timpului într-un ambianţă familială rece şi conflictuală, Mihai s-a refugiat în învăţătură. Colegii de clasă proveneau din toate categoriile sociale şi din toate regiunile ţării, iar numeroasele lecţii de sinteză, mai ales cele de istorie şi geografie, le primeau în locurile relevante. În plus, Marele Voievod de Alba Iulia urma şi o şcoală militară, cu un regim strict. A ajuns astfel să bată ţara în lung şi în lat încă din adolescenţă. Bacalaureatul Marelui Voievod de Alba Iulia a coincis cu primul mare episod din tragedia României unite. Examenele orale fuseseră programate la 27 iunie 1940 într-o sală a Palatului Regal, iar ultimatum-ul sovietic pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a sosit în noaptea dinainte. Dimineaţa, viitorul rege, abia ieşit de la examen, a urcat scara voievozilor şi l-a auzit pe Nicolae Iorga, ieşind furios din Consiliul de Coroană şi făcându-i trădători pe cei care deciseseră înăuntru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără luptă.

La 30 august 1940 a urmat Dictatul de la Viena, arbitrajul lui Hitler şi Mussolini, prin care România a pierdut Transilvania de Nord în favoarea Ungariei. Apoi cedarea Cadrilaterului, către Bulgaria, inclusiv cu Balcicul Reginei Maria. Inima ei, depusă în Capela Stella Maris, a fost dusă la Bran. Era ultimul act din prăbuşirea României unite pentru care muncise atât de mult regina. La 30 august 1940 a urmat Dictatul de la Viena, arbitrajul lui Hitler şi Mussolini, prin care România a pierdut Transilvania de Nord în favoarea Ungariei. Apoi cedarea Cadrilaterului, către Bulgaria, inclusiv cu Balcicul Reginei Maria. Inima ei, depusă în Capela Stella Maris, a fost dusă la Bran. Era ultimul act din prăbuşirea României unite pentru care muncise atât de mult regina. Catastrofa graniţelor a dus la o catastrofă politică. La 6 septembrie 1940, cu Palatul Regal înconjurat de manifestanţi furioşi şi grupuri de legionari care defilau trăgând în aer, Carol al II lea a renunţat la tron îndemnat de generalul Ion Antonescu care, la fel ca mulţi alţii, nu vedea altă ieşire. La cei 19 ani ai săi, Mihai depune jurământul şi este uns Rege de patriarhul Nicodim. Dar rolul noului suveran era formal. România devine stat naţional-legionar, iar generalul Ion Antonescu, conducătorul statului. Acesta l-a ţinut pe Mihai departe de marile decizii politice sau militare. Vestea intrării în război alături de Germania, contra Uniunii Sovietice, pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei, a aflat-o de la BBC.

Tânărul de 20 de ani refuză insistenţele mareşalului Antonescu de a vizita Transnistria, teritoriu ocupat de administraţia românească şi în care au pierit între 200 şi 300 de mii de evrei deportaţi din România. Mihai ia parte la eforturile reginei Elena de a obţine întoarcerea în ţară a orfanilor de acolo. Graţie ei şi în ciuda ameninţărilor lui Adolf Eichmann însuşi, mii de suflete sunt salvate. În paralel, regele îi vizitează fără reţinere pe militarii americani şi britanici deveniţi prizonieri în România, spre disperarea unor rude de limbă germană, ofiţeri nazişti. Deşi a acceptat emisari din şi spre Occident, Ion Antonescu nu s-a putut hotărî nici după debarcarea din Normandia, din iunie 1944, şi nici măcar după ce Armata Roşie ajunsese în apropiere de Iaşi, să îl părăsească pe Hitler.

Cosmin Popa, istoric, Institutul „N. Iorga”: Eu unul am dubii mari cu privire la calităţile militare ale lui Ion Antonescu. Calităţile lui de strateg militar. Faptul că a preferat ca România să fie implicată în război mizând pe principiul contingentelor mari, în condiţiile în care şi germanii cereau reducerea numerică a armatei, dar o mai bună instruire, o mai bună înarmare. A mers… practic nu a existat o presiune germană, în prima parte a războiului a Blitzkriegului, în care înaintarea germană era spectaculoasă, nu a existat o presiune constantă şi vigurioasă pentru o participare atât de mare a României la război Îndepărtarea lui Ion Antonescu, decisă împreună cu ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Constantin Brătianu, a revenit însă în momentul critic exclusiv Regelui. Liderii politici nu au putut fi găsiţi ca să ia parte la confruntarea Regelui de 23 de ani cu generalul Antonescu. Acesta a refuzat din nou să îl părăsească pe Hitler şi atunci Mihai I a ordonat arestarea lui de către 4 subofiţeri.

Stupoarea comuniştilor Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, veniţi de urgenţă la Rege, a arătat că lovitura de Palat de la 23 august 1944 era exact ce nu doreau sovieticii. Ei voiau să zdrobească militar România, nu un aliat cu revendicări teritoriale îndreptăţite.

Din nefericire, aliaţii occidentali nu au găsit de cuviinţă să îi informeze pe reprezentanţii legitimi ai ţării de înţelegerile care plasau România în sfera de influenţă sovietică – Teheran/1943, de la Moscova/în toamna lui 1944, Yalta şi Potsdam/1945.

Confruntat cu jumătăţile de adevăruri ale diplomaţilor occidentali de la Bucureşti, Regele Mihai a întâlnit aceeaşi eschivă din partea ale marilor responsabili ai vremii şi la Londra, unde a mers în noiembrie 1947 pentru nu Cosmin Popa, istoric, Institutul „N. Iorga”: Roosevelt pleca de la premisa că dându-i lui Stalin ceea ce deja câştigase militar, ceea ce merita având în vedere dreptul învingătorului, poate colabora cu el pe termen lung astfel încât administrarea postbelică a lumii să se petreacă în anumite limite politice şi morale. Sigur că Roosevelt îşi punea problema felului în care se va exercita această putere sovietică covârşitoare în Europa Orientală şi avea foarte multe semne despre cum urma să arate ea la încheierea războiului. Asta nu înseamnă că Uniunea Sovietică era îndreptăţită să impună în aceste ţări un alt tip de totalitarism. Practic, gândiţi-vă că s-a trecut de la un tip de totalitarism, la un altul, la fel de criminal din multe puncte de vedere, orice ar spune astăzi, oricine, esenţa criminală a comunismului este de netăgăduit şi cred că nu avem aici nicio discuţie, nici măcar de ordin terminologic. Asta nu înseamnă că Stalin/ sovieticii era îndreptăţit să impună noi regimuri de teroare, cu scopul subordonării.

Totuşi, rude regale şi prieteni l-au sfătuit pe rege şi pe mama sa să nu se întoarcă în România. O ţară destinată dictaturii comuniste nu putea avea rege. Regentul Bulgariei fusese ucis. La fel şi apărătorul monarhiei sârbe, Mila Dragici. Dar Mihai se întoarce. Scena abdicării forţate din 30 decembrie 1947 a fost declanşată de doi trădători: dr. Petru Groza, un avocat din Orăştie prin care NKVD îşi plătea de mulţi ani agenţii infiltraţi în România, devenit premier în urma presiunilor sovietice, şi Gheorghe Gheorghiu Dej, şeful Partidului Comunist tutelat de Moscova, viitorul dictator în Republica Populară Română.

Pentru Regelui Mihai a urmat exilul. Lung. Iniţial, regele a girat rezistenţa sub egida Consiliului Naţional Român, guvernul României în exil. Dar pe măsură ce Occidentul stabilea legături cu autorităţile comunist de la Bucureşti, Regelui i s-a transmis pe diverse canale să tacă, ceea ce a refuzat. Dar nu avea resurse financiare să se facă auzit. În plus, prin infiltrarea anturajului, Mihai I a fost tot timpul urmărit de Securitate. O vreme nu a mai putut să îşi înregistreze nici măcar mesajul de Anul Nou la Europa Liberă, postul de radio finanţat de Statele Unite pentru naţiunile captive dincolo de Cortina de Fier. Vizita lui Nicolae Ceauşescu la regina Elisabeta a Marii Britanii, verişoara regelui Mihai, nu a fost singurul moment dureros.

Nici după Revoluţia din 1989, Regele Mihai nu s-a putut întoarce acasă cu adevărat. Aşa-numitele retrocedări, parţiale şi grevate de obligaţii incompatibile cu respectarea proprietăţii, şi mai ales lipsa unei dezbateri reale cu privire la România, l-au ţintuit pe rege într-un fel de exil perpetuu. A petrecut totuşi câţiva ani la Săvârşin şi s-a întâlnit cu nenumăraţi români obişnuiţi, fugind de formulele seci de protocol.

Zilele de doliu pentru Regele Mihai au fost ca şi cum tragedia României din secolul XX a fost răscumpărată de această coloana vertebrală rămasă dreaptă. În ciuda propagandei şi a miilor de kilometri distanţă, Regele Mihai a fost de la început până la sfârşit Regele Mihai – întruparea a ceea ce trebuia să fie România Felix – ţara în care educaţia contează, în care oamenii se pasionează de inovaţiile tehnice şi de sporturi, în care bunul simţ, umorul şi credinţa te ajută să treci peste necazuri. Regele Mihai, un obraz întors încă spre agresori în aşteptarea unor zile bune.

Analizând Constituția democratică din anul 1923 în comparație cu Constituția din anul 2003, observă că cea din 1923 este mai democratică. Iată ce scrie Alexandru Muraru:

“Constituţia României va fi cu adevărat respectată abia atunci când va deveni un simbol al tradiţiilor şi al demnităţii, precum şi un far a continuităţii noastre istorice pierdute. O revenire la Constituţia din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituţională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituţiilor şi ar revoluţiona întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale. În comparaţie cu actuala constituţie a României, în vigoare din 2003, actul fundamental din 1923 este un document suplu, clar, concis, chiar suprinzător de simplu şi scris într-un limbaj extrem de accesibil. Actul fundamental din 1923 a reprezentat una din cele mai evoluate şi moderne constituţii ale vremii. Constituţia din 1923 vs Constituţia din 2003. Ce ar câştiga şi ce ar pierde politicienii?

Între dezbaterile ocazionate de mesajul Regelui Mihai, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, din octombrie 2011, declaraţiile politicienilor s-au „remarcat” în principal prin acelaşi discurs dublu cu care ne-am obişnuit. Dacă mesajul în sine a fost apreciat în majoritatea luărilor de poziţie, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre eventualele implicaţii constituţionale ale acestui eveniment. De teamă, din conformism, din necunoştinţă de cauză, oamenii noştri politici s-au declarat, în marea lor majoritate, republicani, deşi acest lucru nu înseamnă doar apartenenţa la un stat republican.

Pentru cei care au jurat credinţă naţiunii române pe constituţia republicană (şi în aceeaşi măsură pe Biblie), în momentul investirii lor cu o funcţie reprezentativă sau executivă, argumentul că apelul la monarhie ar fi de fapt sperjur, care îi inculpă şi (eventual) compromite, nu are temei. Jurământul îi îndeamnă la a respecta Constituţia şi nicidecum la a nu o pune în discuţie. O interpretare abruptă a legii fundamentale ar însemna ca politicienii care optează pentru revenirea regalităţii sau constituţionaliştii care interpretează şi propun modificări să fie de-a binelea judecaţi şi eventual condamnaţi. Câţi dintre aleşii neamului au citit oare, cum se cuvine, actuala constituţie şi câţi dintre ei au avut deprinderea de a se uita la celelalte legi fundamentale ale României?

De aceea, am considerat că un exerciţiu binevenit este acela de a evalua care ar fi eventualele câştiguri şi/sau pierderi, pentru clasa politică românească, în cazul revenirii la Constituţia din 1923, aşa cum s-a propus în reptate rânduri, mai ales la începutul anilor `90

Actul fundamental din 1923 a reprezentat una din cele mai evoluate şi moderne constituţii ale vremii.

Ce ar câştiga politicienii?

1.Un şef al statului imparţial, care nu ar mai distribui puterea în funcţie de interesele formaţiunii/coaliţiei din care provine
Cel mai mare câştig, pentru oamenii politici, ar fi, cu siguranţă, un şef al statului imparţial, care nu ar mai distribui puterea în funcţie de interesele formaţiunii/coaliţiei din care provine. Această stare de fapt ar credibiliza enorm întreg sistemul politic şi ar responsabiliza simţitor atât electorii, cât şi reprezentanţii lor. Regele este un personaj, prin esenţa sa, deasupra partidelor şi a sistemului politic şi de aceea imixtiunea sa este irelevantă, având în vedere o domnie care se întinde, în cele mai multe cazuri, pe decenii.

  1. O distribuţie pe orizontală a puterii, o garanţie necesară pentru prevenirea abuzurilor.

Niciun monarh modern, european, nu-şi compromite domnia făcând alegeri împotriva normelor constituţionale sau împotriva votului popular, aşa cum sunt destule cazuri cu preşedinţii de republici. Potrivit Constituţiei (din 1923), puterile regelui, în cazul unei restauraţii, ar fi ereditare, iar în cazul lipsei unui moştenitor, Parlamentul va fi pus în postura de a decide cine va fi succesorul la tron. Spre deosebire de constituţia actuală, cea din 1923, stipulează că, în cazul decesului şefului statului, sau a imposibilităţii de exercitare a atribuţiilor, acestea vor fi preluate, în mod automat, de o „locotenenţă regală” formată din 3 persoane. De asemenea, miniştrii cabinetului vor fi cei care vor prelua atribuţiile contituţionale ale regelui, până la „suirea pe tron” a succesorului; nu şeful senatului s-ar instala la conducerea statului, cum s-ar întâmpla acum. Aşadar, o distribuţie pe orizontală a puterii, o garanţie necesară pentru prevenirea abuzurilor.

  1. Ar creşte gradul de responsabilitate al şefului statului faţă de propriul cabinet şi ar evita situaţiile de blocaj.

Raporturile dintre şeful statului şi Guvern ar fi modificate substanţial. În principal, ar creşte gradul de responsabilitate al şefului statului faţă de propriul cabinet: „Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui”. Deşi nu există un modus operandi în desemnarea primul-ministru, Constituţia din 1923 are „neşansa” că nu a fost contemporană cu situaţiile absurde, întâlnite în special după 2004. Până în 1947, regele numea preşedintele consiliului de miniştri, care avea datoria de a forma cabinetul şi a merge cu acesta în faţa camerelor reunite, pentru votul de investitură. Ca în majoritatea cosntituţiilor monarhice, nu sunt prevăzute situaţii de blocaj, cu termene şi reluări repetate ale votului parlamentar (aşa cum prevede şi constituţia noastră din 2003).

  1. În cadrul unei monarhii, mecanismul politic de investire a executivului nu face obiectul unei dispute , ci a unui conses.

Mecanismul politic de investire a executivului, în cadrul unei monarhii, nu face obiectul unei dispute, ci a unui conses, iar practica politică din Marea Britanie este elocventă, în acest sens. Responsabilitatea miniştrilor şi a regelui ar fi, de asemenea, sporită. Conform legii fundamentale din 1923, „Nici un act al regelui nu poate avea tărie, dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. Imunitatea membrilor Guvernului ar fi, de asemenea, mai bine definită. Trimiterea acestora în faţa justiţiei s-ar putea face direct de către rege sau de către camerele parlamentului, însă doar o comisie formată din judecători (desmenaţi prin tragere la sorţi) ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea decide începerea umăririi penale. Astfel, dispare un instrument periculos din mâna şefului statului, instrument care a doborât, în ultimii ani, guverne şi a creat o situaţie fără precedent în Europa.

  1. Mesajele tronului în faţa parlamentului ar reprezenta o constanţă şi nu un factor de presiune legitimă la adresa exerciţiului parlamentar.

Mesajul tronului, rostit în faţa reprezentanţilor naţiunii la începutul fiecărei noi sesiuni parlamentare, ar reprezenta, în România de astăzi, o constanţă şi nu un factor de presiune legitimă la adresa exerciţiului parlamentar. În cazul unei restauraţii, mesajul regelui ar pune pe agendă problemele curente şi priorităţile generale în materie politică internă şi externă. Ca un un profund exerciţiu democratic, acesta nu ar rămâne fără ecou, pentru că, aşa cum arată documentul din 1923, parlamentul ar da la rândul său, răspunsuri cu privire la mesajul tronului.

  1. Curtea Constituţionale nu ar exista, atribuţiile ei ar fi suplinite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-ar ridica presiunea politică din controlul de constituţionalitate.

Legea fundamentală din 1923 nu prevede o curte constituţională, ci atribuţiile acesteia ar fi suplinite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Marele câştig pentru clasa politică ar fi acela că ar ridica presiunea politică din controlul de constituţionalitate, iar decizia asupra actelor normative nu ar mai fi rodul unei negocieri între reprezentanţii partidelor şi instituţiilor statului. Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi cei care s-ar pronunţa cu privire la concordanţa dintre actul fundamental şi legile ţării. Totodată, Înalta Curte va fi cea capabilă să decidă asupra conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, nefiind nevoie de structuri speciale care să se substituie instituţiilor deja existente. Cacofonia instituţională e o parctică des întâlnită în România de astăzi.

  1. De vreme ce votul ar fi obligatoriu, ar creşte responsabilitatea şi interesul cetăţenilor faţă de reprezentanţii lor.

Repunerea în drepturi a Constituţiei din 1923 ar modifica fundamental structura şi logica funcţionării Parlamentului României. De vreme ce votul ar fi obligatoriu, responsabilitatea cetăţenilor faţă de reprezentanţii lor ar creşte, odată cu sporirea interesului pentru cea mai importantă instituţie într-o democraţie.

  1. Senatul ar fi o adevărată cameră reprezentativă, compusă din senatori aleşi şi senatori de drept,  recâştigându-şi astfel statutul de cameră superioară

Dacă în ceea ce priveşte Camera Deputaţilor, modificările nu ar fi substanţiale, odată cu reactivarea legii fundamentale din 1923, Senatul ar fi astăzi o adevărată cameră reprezentativă. Ea ar fi compusă din „senatori aleşi” şi „senatori de drept”, recâştigându-şi astfel pe deplin statutul de „cameră superioară”.

Consilierii locali şi cei judeţeni ar avea dreptul să desemneze, prin vot, câte un senator pentru fiecare judeţ. Patronatele şi sindicatele ar avea, de asemenea, maxim 6 reprezentanţi legitimi în Senat. Fiecare universitate ar fi reprezentată, în forul democratic al naţiunii, printr-un senator, contribuind, astfel, activ şi direct, la fabricarea politicilor educaţionale. De asemenea, calitatea de „senator de drept” ar fi atribuită moştenitorului tronului (cu drept de vot doar după vârsta de 25 de ani), patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, capilor cultelor recunoscute (cu peste 200.000 de adepţi) şi preşedintelui Academiei Române.

În acelaşi timp, în componenţa senatului ar mai intra foştii demnitari: prim-miniştri (care au fost în funcţie cel puţin 4 ani), miniştri (cel puţin şase ani de mandat în una sau în mai multe guvernări), senatori şi deputaţi (cel puţin 10 legislaturi), şefi ai statului major (cel puţin 4 ani în funcţie sau 3 luni în timp de conflict armat), preşedinţi ai Înaltei Curţi (cel puţin 4 ani în funcţie). Astfel, toate breslele şi seniorii reprezentativi instiuţionali ar contribui cu know how şi prestigiu la întărirea legitimităţii Parlamentului.

  1. Sistemul judecătoresc ar beneficia de aportul curţilor cu juri.

Sistemul judecătoresc – ale cărui hotărâri s-ar pronunţa în virtutea legii şi s-ar executa „în numele regelui” – ar beneficia de aportul curţilor cu juri în deliberarea asupra cauzelor.
10. Constituţia ar putea fi revizuită mult mai uşor

Un alt avantaj al actului fundamental de acum 90 de ani pentru politicienii actuali, ar fi, de asemenea, posibilitatea unei modificări facile a constituţiei. Dacă astăzi, celebrul articol privind „limitele revizuirii” blochează orice iniţiativă de punere în discuţie a anumitor dispoziţii, Constituţia din 1923 precizează contrariul.  Ea „poate fi revizuită în total sau în parte din iniţiativa Regelui sau a oricăreia din Adunările leguitoare”.

Ce ar pierde politicienii?

  1. Nu ar mai avea influenţă asupra şefului statului.

Nu foarte multe. Cea mai mare pierdere ar privi lipsa influenţei asupra şefului statului. Într-o monarhie, partidele, liderii, suporterii lor nu mai pot face presiuni asupra acestuia şi nu-i pot schimba deciziile.

  1. Nu ar mai avea influenţă asupra sistemului judecătoresc.

De asemenea, omenii politici ar pierde cu siguranţă influenţa lor asupra sistemului judecătoresc, curţile cu juraţi fiind, potrivit practicii şi studiilor, infinit mai greu de „cumpărat” decât completele de 1, 3 sau 5 judecători.

  1. Nu ar mai avea influenţă asupra deciziilor constituţionale.

Influenţa oamenilor politici asupra deciziilor constituţionale ar diminua capacitatea lor de a negocia şi a schimba interese. Senatul, prin componenţa sa, nu va mai fi un bun „politgon” pentru partide, care îşi vor pierde astfel influenţa asupra acestei camere. Votul obligatoriu va diminua, totodată, forţa unui sistem bipartid sau tripartid şi va scădea ponderea importanţei votanţilor fideli maşinăriilor formaţiunilor politice.

Astfel, Constituţia din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituţională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituţiilor şi ar revoluţiona întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale. Se cuvine să spunem, în final, că,  în comparaţie cu actuala constituţie a României, în vigoare din 2003, actul fundamental de acum aproape 90 de ani este un document suplu, clar, concis, chiar suprinzător de simplu şi scris într-un limbaj extrem de accesibil.

Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi absolut tot ce e scris acolo. Stabilitatea unui act fundamental stă în supleţea sa, şi nu în încărcătura de articole, norme, prevederi, drepturi etc. SUA au o constituţie din 7 articole, la care s-au adăugat, în timp, 27 de amendamente, tocmai pentru că un act fundamental nu trebuie să conţină lucruri inutile şi care se pot stabili prin alte categorii de acte normative.

Constituţia României va fi cu adevărat respectată abia atunci când va deveni un simbol al tradiţiilor şi al demnităţii, precum şi un far al continuităţii noastre istorice pierdute.”

Hans Kelsen scria că“Suveranitatea ca esenţă a drepturilor suverane individuale nu este prin urmare nimic altceva decât dreptul internaţional public obiectiv – şi dacă excludem drepturile suveranităţii interne – inclusiv ordinea juridică, garantată de dreptul internaţional public, a statelor individuale, în măsura în care interesele statelor individuale (sau mai concret: interesele indivizilor care constituie statele) sunt protejate prin aceasta. Suveranitatea, în a cărei noţiune se manifestă unitatea sistemului privită drept calitate a acestuia, devine simbol al însuşi sistemului. În locul unităţii conţinutului se manifestă conţinutul ca atare.” Iar Regele Mihai I spunea: “Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. “

Elitele fac istoria, fără ele poporul rătăcește. Prințul Carol I a fost adus în țară de elite, fără să se organizeze un plebicist în rândul poporului.Și a fost bine.Cine împiedică elitele să pună pe Tron pe Principesa Margareta, custodele Casei regale? Să fie devină mentalitatea “câștigată“în cei 50 de ani de comunism?

Am făcut această incursiune, pe scurt, în istoria neamului nostru, pentru a arăta că poporul român fiind o națiune cu caracter și spirit femenin, căruia îi place să fie mințit frumos, va alege întotdeauna în fruntea țării pe cel care minte mai mult și mai frumos. Astfel vom fi conduși numai de președinți care își urmează numai interesele lor și al găști care i-au propulsat pe scaunul președențial fără să le pese de Țară. Pe când Regele e conducătorul tuturor românilor.Exemplu îl avem în istoria țării noastre și la țările europene ce au Case Regale. Dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă!

Al.Florin Țene

BIBLIOGRAFIE:

Scurta istorie a romanilor, 3 volume,de Ioan Aurel Pop
Orizonturi roșii de ION MIHAI PACEPA

Arhitectura ideii naționale de Daniel Emil Bichir
CAROL AL II-LEA DE ADRIAN CIOROIANU,EDUARD MATEI

Istoria romanilor de Alexandru Vulpe și alții

De la Dacia antică la Marea Unire de Lucian Boia.
Margareta a României de Adrian Cioroianu
Colecția revistei Magazin Istoric, 1992-2018
Colecția revistei Historia
Cea mai frumoasă poveste-Câteva adevăruri simple despre Istoria Românilor, de Adrian Cioroianu
Codex Geto-Dacorum. Istoria de 1000 de ani a geto-dacilor
De la Vlad Tepes la Dracula Vampirul
Conversatii cu Regele Mihai I, de Stelian Tănase
Regele si Duduia. Carol II si Elena Lupescu dincolo de barfe si clisee
Orizonturi rosii. Crimele, coruptia si mostenirea Ceausestilor  de Ion Mihai Pacepa
Aspecte ale economiei romanesti in timpul Razboiului Rece.
Cum se distrau romanii odinioara
Pachet Istorie cu blazon de VASILE PANOPOLDespina Skeletti-BudisteanuOlga GigurtuConstantin GaneWilliam DoyleRadu Negrescu – Sutu

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.584 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5