O, fereastră albastră, oglindă cerească,
De ce-mi tresari privirea cu umbre de dor?
De Sfântu Gheorghe, tu, poartă domnească,
Ai prins în ramuri suspinul din zbor.

Răchită pletoasă, o, vis neîmplinit,
De ce-ți plângi crengile-n lacrimi amare?
Sub tine, copilăria mi s-a oprit,
Ca un cântec uitat, pierdut pe cărare.

O, salcie vie, ce doruri ascunzi?
În tine ce taine mai curg, nesfârșite?
De ce dorul de casă mă îndeamnă să plâng,
Cu lacrimi de timp și suspine cernite?

O, cerdac îmbătrânit, căzut în uitare,
De ce fugi  sub pașii vremii trufașe?
Din tine, o, taină, se naște o cântare!
Amintirile mă prind în mrejele golașe.

O, fântână bătrână, oglindă de argint,
Ascunzi, oare în adâncul tău un dor tăinuit?
Ai auzit cum vrejul de timp s-a desprins,
Lăsând cununa visului în iureș zămislit?

O, calule, roibule, cu părul de-aramă,
Tu, simbol al dorului meu nesfârșit,
La grajd, în lanț de aur, îți netezam năframa,
Până iarba de-acasă-n suflet s-a ivit.

Nuferi, o, nuferi, ce vis vă îmbracă,
De ce sorbiți lumina cu ochii aprinși?
Din lacul albastru, cu oglinda seacă,
Vă ocrotesc umbrele, cu mugurii stinși.

O, nimfe goale, cu aripi nevăzute,
De ce dansați tăcute pe crucea străvezie?
Luminile-s lacrimi, plânse și pierdute,
În cântecul sorții, o lume, în anestezie.

Timpule, o, timpule, cu zbor înflăcărat,
De ce la geam ai amuțit sub șoapte de jar?
Copilăriei mele, povestea doar ai lăsat
Și ai stins-n zbor, o rază din stejar.
*
O, stele aprinse, priviți-l mai sus,
De ce întinsă-i calea cu sensuri haine?
La geamul cu dorul ce-n vălul s-a dus,
Ridică-l pe Ghiță spre lumini senine!