Reverberaţiile primului război mondial
 În Bucecea

 Prof. dr. Iulian-Cătălin Nechifor

Prima conflagraţie mondială sau marele război cum a fost cunoscut la scurt timp după încheierea sa a reprezentat un punct de cotitură în evoluţia lumii şi a României ca parte a sa. Emoţiile pe care le-a cunoscut societatea românească la finele războiului au fost copleşitoare, aşa cum îşi reamintea mai târziu Constantin Giurescu în memoriile sale, cu referire la discursul ținut de un alt mare istoric, Vasile Pârvan la deschiderea anului universitar. Magistrul încheia discursul profund patriotic adresat proaspeţilor studenţi cu formula: „Cu anii lor cei tineri, au înmulţit anii nesfârşiţi ai patriei. Somn blând, copii mei, somn lin”[1].

Preparativele şi negocierile purtate de guvernul român în vederea intrării României în conflagraţia mondială au paralizat întreaga societate. Efectele s-au revăzut şi în colţul de nord al ţării, într-un mic târguşor de provincie Bucecea. Alegerea acestui loc drept studiu de caz nu este întâmplătoare, Târgul Bucecea fiind în epocă un loc cosmopolit, cu o puternică minoritate evreiască, cu o înfloritoare viaţă economică, situat în apropierea graniţei cu Austro-Ungaria şi, nu în ultimul rând, un barometru la scară mică a unei societăţi demult uitată.

Întreaga suflare a târgului se aştepta ca intrarea ţării în conflict să aibă loc cât mai curând, anunţul declanşării operaţiunilor militare de armata română în august 1916 nefiind o surpriză pentru nimeni. Autorităţile centrale au făcut eforturi deosebite pentru a face înţeleasă decizia luată la Bucureşti şi pentru a pregăti populaţia pentru sacrificiul ce urma să vină. Circulara ministrului de interne din 25 august 1916 adresată tuturor primăriilor din ţară era expresia unei stări ce caracteriza întreaga societate. În ea se făcea apel la spiritul de jertfă de care trebuia să dea dovadă întreaga suflare românească, inclusiv aparatul administraţiei de stat:

„În toate îndatoririle Dvs. trebuie să vă faceţi a fi ajutat de către consilierii comunali cari sunt datori să presteze serviciul lor fără nicio retribuţie nu numai în baza legii comunale dar şi în baza legii de rechiziţie care proclamă acum serviciile tuturor cetăţenilor până la vârsta de 60 de ani, dar mai ales în afară de lege pe temeiul simţământului de solidaritate socială care în împrejurări atât de solemne trebuie mai mult ca oricând să se afirme”[2].

Constrângerile datorate intrării în război nu au întârziat să apară. În 1917 în Bucecea au fost cantonaţi soldaţi ai armatei ruse venite în sprijinul armatei române. Procesul-verbal de inspecţie din 27 februarie 1917, realizat de administratorul plasei Bucecea Dimitrie Niculescu, arăta că relaţiile dintre soldaţii ruşi şi locuitorii din Bucecea erau bune[3]. Raportul aceluiaşi Dimitrie Niculescu din 7 septembrie 1917 puncta efectele produse de război asupra funcţionării Târgului Bucecea. Datorită plecării pe front a majorităţii bărbaţilor serviciul de pază era complet dezorganizat, la aceasta adăugându-se şi lipsa fondurilor pentru plata gărzilor[4].

Declanşarea revoluţiei bolşevice a determinat schimbarea stării de spirit în rândul soldaţilor ruşi cantonaţi în Bucecea. Animaţi de idealurile revoluţiei aceştia au dezertat masiv din armata rusă producând turbulenţe. Soldaţii bolşevici şi-au degradat comandaţii militari şi au intrat în conflict şi cu autorităţile române. La 3 decembrie 1917 au dat foc Târgului Bucecea iar la Leorda au incendiat depozitul de subzistenţă[5].

Alături ce rudele soldaţilor plecaţi pe câmpurile de luptă a stat părintele paroh Vasile Ionescu. Acesta a desfăşurat o activitate deosebită în anii dificili ai primului război mondial, în condiţiile date de greutăţile din anii 1917-1918. Implicarea sa în alinarea suferinţelor comunităţii rezultă dintr-un raport pe care îl trimite Protoieriei Botoşani la 7 aprilie 1918, prin care arată că în ciuda dificultăţilor a organizat serviciul religios fără nicio abatere. Familiilor celor plecaţi pe front părintele paroh le-a susţinut moralul prin cuvântările morale şi patriotice susţinute cu diferite prilejuri. Drept recunoştinţă, cei întorşi de pe front au venit să mulţumească preotului pentru suportul acordat familiilor pe perioada cât aceştia au fost mobilizaţi.

Părintele a încurajat comunitatea să sprijine pe cei aflaţi la nevoie susţinând refugiaţii şi ostaşii români şi ruşi cantonaţi în comună. De atenţia părintelui paroh s-a bucurat şi spitalul militar 267/7 Brăila, cantonat pentru o vreme în comună. Un alt reper al activităţii sale l-a reprezentat grija continuă pentru copii orfani încurajaţi să vină la şcoală. La momentul redactării raportului, Vasile Ionescu conducea un comitet local înfiinţat cu scopul îngrijirii acestor copii. De asemenea, părintele s-a implicat în distribuirea de alimente pentru ţăranii care aveau nevoie de ele şi a încurajat populaţia să facă economii pentru dezvoltarea comunităţii[6]. Implicarea părintelui în gestionarea problemelor sensibile a generat simpatie şi respect din partea comunităţii pe care a păstorit-o cu suflet. În acelaşi timp, acţiunile preotului Vasile Ionescu au arătat calitatea sa umană şi harul care l-a făcut recunoscut în rândul bucecenilor.

Activitatea preotului din Călineşti pe durata desfăşurării primului război mondial a fost şi ea remarcabilă. În raportul său axat pe aceiaşi temă, de la sfârşitul conflagraţiei, Ioan Grigoraş arăta că a participat la toate slujbele rânduite pentru enoriaşi şi armată. În acelaşi timp, i-a susţinut moral pe fiii de ţărani mobilizaţi pe front, cu o parte dintre ei întreţinând şi o corespondenţă scrisă. O parte dintre soldaţi au lăsat preotului economiile pentru a fi folosite de familiile lor. De asemenea, preotul a făcut tot ceea ce era necesar pentru ajutarea familiilor mobilizaţilor atât din punct de vedere spiritual, prin oficierea de slujbe speciale, acordarea de sfaturi, cât şi prin sprijin concret cu îmbrăcăminte, lemne de foc, suport în lucrarea pământului, etc. În calitatea sa de casier al Băncii Populare „Prinţul Mircea” a procurat sămânţă şi a făcut semănături de grâu pentru 40 de hectare aparţinând sătenilor. Toate aceste eforturi ale preotului Ioan Grigoraş confirmă statutul de îndrumător moral al comunităţii pe care a păstorit-o.

În primii ani de după încheierea conflagraţiei mondiale luptele politice fratricide între diferiţii politicieni păreau că au aşezat o umbră peste memoria celor care s-au jertfit în eroicele lupte ale armatei române. Însă, în ciuda criticilor aduse la adresa administraţiei locale, trebuie să subliniem că aceasta nu şi-a uitat obligaţiile faţă de invalizii de război. Conform datelor de la nivelul anului 1919 erau înregistraţi la nivelul comunei patru invalizi de război: Mihai Butnaru, Petru Ţilică, Laur Zisu şi Gheorghe II Barbălată[7]. Este interesant de constatat că şi comunitatea evreiască şi-a adus contribuţia sa de sânge pentru îndeplinirea scopului naţional – unirea tuturor românilor în graniţele aceleiaşi ţări.

Cea mai importantă mulţumire adusă celor ce au participat la luptele din primul război mondial a constat în aplicarea reformelor agrare din anii 1921-1922. Tabelele de împroprietărire realizate la nivelul comunei Bucecea menţionau existenţa a cinci invalizi: Mihai Butnaru, Nicolae Gheorghiu, Gh. Gh. M. Barbălată II, Gheorghe I Pintilei şi  Gheorghe D. Lazăr[8]. La categoria I a împroprietăriţilor, mobilizaţii în războiul din 1916-1918, erau trecuţi 134 de ţărani, ceea ce indica contribuţia pe care a adus-o la efortul de război al ţării[9].

Tabel al ţăranilor mobilizaţi în campania din 1916-1918
împroprietăriţi în 1922 (extras)

În ciuda dificultăţilor generate de marea criză economică, administraţia comunală a căutat să cinstească eroi căzuţi în războiul pentru reîntregirea naţională şi să le uşureze viaţa invalizilor, văduvelor şi orfanilor. Conform unui tablou din 1925 al eroilor căzuţi la nivelul judeţului în campania 1916-1918 la nivelul comunei Bucecea erau înregistraţi 227 eroi şi 83 de morminte ale acestora[10]. Un alt tablou al invalizilor de război din plasa Bucecea, realizat în 1928, menţiona existenţa în Bucecea a 17 invalizi de război[11] şi 45 văduve de război[12].

Tabel invalizi de război
Plasa Bucecea
Bucecea
(extras)

 Tabel cu văduve de război
Plasa Bucecea
Bucecea
(extras)

Atenţia autorităţilor locale şi judeţene nu s-a focalizat numai asupra eroilor din campania din 1916-1918 ci şi către supravieţuitorii din războiului de independenţă. În acest sens, pe baza datelor provenite de la primăriei, a fost realizat în 1933 un tablou al veteranilor din războiul de independenţă la nivelul plasei Siret. Conform acestuia, în Bucecea erau menţionaţi Ilie Bardu, sergent din contingentul 1874, Regimentul 16 Infanterie decorat cu Proclamarea Independenţei, Trecerea Dunării, Virtutea Militară şi Crucea Sfântului Gheorghe, Toader Huţanu, soldat contingentul 1872, Regimentul 4 Artilerie, decorat cu Independenţa şi Trecerea Dunării şi Gheorghe Costea, soldat contingentul 1872, Regimentul 16 Infanterie, decorat cu Independenţa, Trecerea Dunării şi Crucea Comemorativă[13].

Schimbarea ordinii politice la nivel comunal, pe fondul instaurării dictaturii personale a regelui Carol al II-lea, a făcut posibilă apariţia unor noi interese legate de proprietăţile comunale. Un caz în acest sens îl reprezintă Toader P. Mihai, veteran de război, contingent 1917 care a participat la diferite lupte ale armatei române. În memoriul înaintat primăriei, acesta nota referitor la traseul său militar:

„Cu respect şi onoare vin a vă raporta după cum urmează: sunt contingent 1917 am făcut parte din Bat. Vânători de Munte Comp. a 5-a înfiinţat atunci de Maiestatea sa actual Regele Carol al II-lea al României.

Am luat parte la luptele ofensive de pe front pe care le-a avut batalionul V de Munte din iulie şi August 1917 la Cireşoaia, Tg. Ocna şi Cojna, am luat parte la evacuarea Ruşilor de pe teritoriul Ţări noastre precum şi la curăţarea teritoriului nostru ocupat de Austro-Germani. Am străpuns capitala Ungariei Buda-Pesta şi alte oraşe din acea ţară cu al nostru Batalion de V. de Munte al Cărui Comandant era şi este Măria Sa Regele Carol al II-lea dimpreună cu Domnul Colonel Virgil Bădulescu, Maior Ionescu Sinai, Căpitan Gheorghe Băgulescu, Căpitan Horia Lazăr, Sublocotenenţii Ionescu Breaza, Bădulescu Otileştinu, Roseti şi mulți alţi superiori iubiţi comandanţi ai Comp. din Batalion.

În luptele din anul 1917-1918 am fost decorat cu Medalia Bărbăție şi Credinţă cu spade Cl. a II-a pentru bravura şi devotamentul de care am dat dovadă susţinând Batalionul cu îndârjire, ţării credinţă şi înfruntând cele mai mari greutăţi pe care cei ce le-au trăit le cunosc reamintindu-le şi văd. Au trecut două decenii de atunci şi nimeni nu s-a mai ocupat  de soarta noastră, mulţi s-au dus de pe acest pământ dintre noi să se revadă cu cei rămaşi pe front apărându-şi Ţară, Neam şi Rege”[14].

Prin memoriul din 17 februarie 1938 Toader P. Mihai solicita acordarea unui loc de casă şi 500 metri pătraţi refuzaţi anterior de către fosta administraţie comunală condusă de Mihai Alexandrescu[15]. Răspunsul Primăriei Bucecea justifica refuzul satisfacerii petiţiunii reclamantului prin faptul că acesta din urmă poseda trei locuri de casă în Bucecea şi trei hectare de pământ, situaţia sa materială neimpunând acordarea unor loturi comunale[16].  Însă petiţia lui Toader P. Mihai este importantă şi prin faptul că aminteşte şi alţi trei veterani din primul război mondial ce locuiau la Bucecea la data redactării memoriului: Toader Alexa decorat cu Virtutea Militară, învăţătorul Eugen Cărăuşu de la Şcoala din Călineşti decorat cu Medalia Bărbăţie şi Credinţă clasa a II-a şi Ioniţă Butnaru decorat cu Medalia Bărbăţie şi Credinţă clasa a III-a[17].

Conservarea memoriei celor ce au participat la glorioasele lupte din anii 1916-1918 a reprezentat o misiune pentru administraţia românească din anii interbelici, chiar dacă putem fi înclinaţi să credem că pasiunea pentru lupta politică a pus uneori între paranteze această realitate. Din păcate, instaurarea comunismului, perceptele ideologice pe care le-a adus noua ideologie şi trecerea anilor au aruncat un con de umbră asupra faptelor şi numelor eroilor ştiuţi şi neştiuţi din primul război mondial. Prin urmare, articolul nu e doar decât o încercare de a readuce la lumină o frântură dintr-un efort naţional pe care cu greu ni-l putem imagina în viitorul apropriat.

[1] Constantin Giurescu, Amintiri, Editura All Educaţional, Bucureşti, 200, p. 88.