Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Revista Familia și Mihai EMINESCU[1]

 Primit pentru publicare: 12 Ian. 2020
Autor: Col. r.  Dr. Constantin MOȘINCAT, Oradea
Ctitor al Muzeului Scriitorilor Botoșăneni
Publicat: 12 Ian. 2020
© Constantin Moșincat, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

Revista Familia și Mihai EMINESCU[1]

Revista Familia, după cum ne înștiința pe foaia de titlu al primului număr, din 5/17 iunie 1865, „proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan”, venea în față cititorilor cu o foaie enciclopedică și beletristică cu ilustrațiuni, având o frumoasă prezentare grafică, din care deducem publicul țintă căruia i se adresa: Familia, pentru lectură de portrete și biografii, poezii, istorioare, nuvele și romane, articole instructive, ilustrații diverse, articole despre petreceri, călătorii, lucruri și modele de lucru de mână femeiești și diverse. Și pentru a sugera și mai mult, pe lângă ornamentica numelui gazetei, din foaia de titlu mai aflăm și că-și propunea o apariție de trei ori pe lună pe 5, 15 și 25, având redacția pe strada Leopold nr. 18, din Pesta, cu prețul de 2 florini pentru iunie-septembrie și de 3,5 florini pentru iunie-decembrie abonaților din Austria (în care includea pe românii din imperiu, în întreg) și de un galben pentru abonații din România. Spre știință, facem necesara precizare, despre viziunea lui Iosif Vulcan, care menționa la începutul lunii iunie 1865 numele: ROMÂNIA, când, de fapt, denumirea oficială a fost adoptată pentru Regatul România abia la 1881!

Dintr-o privire sumară asupra compoziție grafice, care pe parcursul anilor v-a suferi mici modificări, de plasare a grupului „familial” de personaje și arte pe care le sugerează, după cum acesta avea să fie semnat, sau nu. Cele mai multe dintre acele frumoasele ornamentate desene, precum și portretele marilor bărbați, pe care ni-i prezintă Familia, de-a lungul anilor, au rămas în anonimat, cu mici excepții, cum e de pildă nr. 1 din 1/13 ianuarie semnată de Kaskie Rusz, care anunța și prețul de 4 florini pentru jumătate de an, respectiv 8 florini pe an, pentru Austria, cu apariție de o coală și jumătate, săptămânală, duminica, respectiv un galben și jumătate pentru România. Dintre portretele marilor bărbați Familia ne-a prezentat în numărul de început pe: Nicolae Jiga, ca pe unul dintre românii care „se luptă din toate puterile pentru dezvoltarea și lățirea culturii naționale”[2]. Și toate aceste frumoase lucrări, unele de început, dar cu mare viitor, aveau izvorul comun: lupta românilor spre înălţarea minții, gândurilor şi inimii, la considerarea adevărurilor eterne ce s-au predicat prin sfintele porunci ale strămoșilor. Iată câteva pilde se simțire adâncă și de înălțare prin cultură și prin spirit.

În acest spirit al prezentărilor de portrete și biografii Familia reunea mari spirite românești ale vremii, dintre care amintim: Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarian, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alesandru Sterca Siuluțiu, Simion Bărnuțiu, Samuil Vulcan, Andrei baron de Șaguna, George Hurmuzachi, Ion Rațiu, M. Kogălniceanu, Cuza Vodă, B. P. Hașdeu, Nicolae Bălcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Isac, Slavici, precum și o pleiadă dintre străini: Lord Palmerson, Victor Hugo, Francisc Liszt, Henric Heine, Alexandru Duma, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon, ș.a. Nicolae Jiga, bihorean din Sânicolaul românesc, la 1854, a depus la Casa de păstrare din Oradea suma de 20.000 florini, cu dobânda de 5%, sumă ce a fost împărțită la 20 de studenți români săraci. În 1860 a cumpărat o casă pentru fundația sa „Sf. Nicolae” care servea ca locuință, cu toate cheltuielile incluse, pentru 10 studenți de gimnaziu și de la Academia de drept din Oradea. Împăratul l-a decorat cu „Crucea pentru merit” ca răsplată a iubirii sale pentru cultura poporului și a bisericii greco-ortodoxe Pentru a nu deranja modestia lui Nicolae Jiga, autorul portretului său amintește doar câteva din acțiunile sale filantropice: a ridicat turn bisericii din satul său natal, iar românilor din Tinca le-a cumpărat cu 500 florini loc de biserică, iar pentru zidirea bisericii a mai donat încă 500 florini precum s-a îngrijit de repararea bisericii din Sârbi.

Dintre multele portrete și biografii m-am oprit, în rândurile de față, la cele două femei, pe care Iosif Vulcan le prezenta cititorilor ca pe viitoare certe valori. Asemenea lui Diderot, care zicea că acelui care vroia să scrie cuviincios despre femei acela să se încingă „cu un curcubeu” și să înconjoare scrisul cu „pulberea aurie de pe aripile fluturilor”, metafore care l-au determinat să aștearnă alese cuvinte la adresa unei românce din a cărei biografie reținea: viitor! În consonanță cu numele său, Vulcan era mereu de partea acelora care, pe lângă rolul femeii „de-a crește patriei feciori zeloși și fiice devotate”, onora femeia pentru talentul din templul său sufletesc. Mai mult, el amintea exemplele, reținute de istorie, când certurile din Cartagina erau judecate de către femei, sau pilda regelui perșilor Xerxe de a urma sfaturile Artemisei. După ce mai bine de 20 de ani Cornelia a propus retorica, Pericle a învățat-o de la Aspasia, iar de la Socrate a ascultat filosofia. Din vremurile mai apropiate amintea numele romancierei George Sande, ale cărei opere făceau furori în toată lumea, iar contesă Dora d’Istoria, cu capodopera sa făcea onoare neamului românesc în Europa.

Pe violonista Elisa Circa, de doar 15 ani, care studiase la Viena, timp de 5 ani, sub îndrumarea lui Iosif Hellmesberger, Vulcan ne-o descrie în momentul când s-a reîntors la Brașov unde, la adunarea ASTREI din 1862, „juna artistă se ivi la tribună și cu arcul tricolor scoase din violina-i tonuri atât de încântătoare, încât entuziasmul publicului nu se poate descrie”[3]. Au urmat concerte la București, Sibiu unde a fost primită cu totul favorabil, inclusiv de presa străină. Peste ani, Iosif Vulcan o va asculta într-un concert, iar în nr. 6, din 1866, când l-a lansat prima oară pe Mihai Eminescu, în rubrica Cronica din Pesta, avea să scrie despre concertul domnișoarei Elisa Circa, „juna artistă ne-a încântat din nou cu arta sa. Ar fi cu greu a stabili ce piesă a fost mai frumos interpretată: Concertul de Beriot, Rapsodia maghiară de Hauser sau Fantezia asupra cântecelor românești? Toate i-au reușit (în text – succes), primite cu aplauze însuflețite”[4]. Despre valoarea interpretativă, per ansamblu, Iosif Vulcan aprecia ca frumoase, dar despre muzica românească zicea că a fost „jucată și mai frumos, ne-a surprins și mai tare decât în concertul tinerimii” (unde tânăra solistă mai interpretase acele piese). Cât privește publicul, apreciat „puțin la număr”, vocile intelectualilor exprimau opinia că sala n-a fost plină numai pentru că „concertanta e româncă”. Curios!, își zicea Vulcan, cu atât mai mult mirat de absența familiilor de români de la acel mare concert. Alții motivau și faptul că acel concert n-a avut loc într-un spați potrivit, ca teatrul maghiar sau nemțesc. În același număr mai Vulcan adaugă și faptul că, pe 3 martie 1866, Elisa Circa a mai dat un concert în sala Hotelului Europa ,având în program piesele mai sus amintite, unde a fost excelent primite și răsplătite cu aplauze.

Cel de-al doilea portret feminin propus de Iosif Vulcan este al unei „dame celebre, care e un fenomen rar pe cerul îmbrățișat de culturile înaintate, o stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul orientului, ea răspândește lumina binefăcătoare spre occident, doamna admirată de întreaga lume e fiica României: Dora d’Istria”. Ea a fost remarcată prin frumusețe și inteligență la curtea regelui Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea, la vârsta de 17 ani, pe atunci recomandată ca principesa Elena Ghica, fiică a domnitorului Alexandru Ghica al Moldovei. După studii la Veneția, Viena[5] și Drezda, la invitația regelui i-a fost prezentată lui Alexandru Humboldt, renumit pentru cercetările sale antice, fapt pentru care o rugase pe prințesă să-i traducă inscripția de pe un artefact inscripționat în limba greacă, ceea ce uimise asistența. După despărțirea amiabilă de primul soț, rus, s-a stabilit în Elveția, unde pusese în valoare cunoștințele sale (limba greacă și latină) prin colaborarea la cele mai răspândite ziare franțuzești. În 1856 publică opera sa: „Elveția germană și suirea pe Miunich”, sub pseudonimul Dora d’Istria, după ce escaladase muntele pe a cărui culme „implantă tricolorul României, ca un semn de suvenire pentru iubita sa patrie și națiune, cărora le-a câștigat atâta glorie prin faptele strălucitului său talent”[6]. În 1858 publică cartea Despre viața monahală în biserica orientală. Ea s-a remarcat, în 1860, cu opera: Femeile în Orient, lucrare extrem de bine primită și răsplătită chiar cu primirea sa ca membră a Academiei de Științe a Greciei. Opera sa științifică a redactat-o în limbi clasice, dar dorința ei era de a se exprima și în frumoasa limbă maternă.

Pentru stimularea creației feministe, Iosif Vulcan instituise un concurs cu premii – cu valoare de 10 galbeni – pentru „o nuvelă bună având ca temă istoria națională sau o poveste a vieții poporului român, cu participarea oricui de dincolo și de dincoace de Carpați”, premiu conferit de un juriu format din trei, iar lucrarea premiată urma a fi publicată în Familia (din cercetările de până acum nu avem încă rezultatul acestuia, pentru că în alte numere ale revistei au fost lansate și alte concursuri, ca de pildă acela pentru costumul popular, creat de femeia română, altul despre desemnarea doamnei balului tinerimii, ș.a.).

 Vlahuță despre Mihai Eminescu

Alexandru Vlahuță își începea discursul de la Ateneul Român, din 1892, cu amintirea ultimei întâlniri cu Eminescu, de pe vremea când îl vizitase la ospiciul unde era internat. L-a recunoscut și s-a interesat de prieteni, „căindu-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți”[[7]]. Această atitudine Vlahuță o punea pe seama ostenelii sale, măcinat de gândurile aplicării „planului său de reorganizare socială, o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe”[[8]]. N-a apucat s-o mai scrie.

Pentru a-l extrage din respectiva stare de disconfort, Vlahuță i-a amintit de poezie, drept care Eminescu scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie, și așezându-se începuse a citi un șir lung de strofe „de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător”[[9]], deși pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două cuvinte: gloriosul voievod!, adică el tocmai improviza, compunea și reda instantaneu peste 20 (douăzeci) de strofe, al căror sensuri nu aveau legătură, ele păreau mai degrabă rupte dintr-o frumoasă poezie, încă nescrisă. Vlahuță își mai amintea alte două vorbe: foc și aur, pe care poetul le rostea mereu, aproape în fiecare stofă, din care reproduce următoarele:

Armonia de sunete, limba aleasă, muzicală, supuneau tremurul sufletului său întunecat, de o neobișnuită frumusețe în împerecherea bizară de cuvinte, potrivit impresiei mărturisite de Vlahuță, care abia așa înțelesese sensul slovelor anterioare: „ Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?/ Ah, organele-s sfărâmate și maestrul e nebun!”, pentru că după acel fermecător recital să se cufunde în apusul dureros al conștiinței cu „înfățișare de Zeu învins, părăsit de puteri și umilit”[[10]]. Apoi, cu mâinile împreunate, cu glas nespus de sfâșietor ofta: „Of Doamne, Doamne!”, din care reieșea sinteza intrigii vieții sale, suferințele vieții din copilărie, înțeles în care „m-au podidit plânsul ș-am plecat”, și a fost ultima lor întâlnire.

Din acel moment de câte ori Vlahuță citea câte o trăsnaie fără de sens, scrisă de un tânăr poet, gândul îl ducea la acele vremuri și la întrebarea nu cumva vreo-unul i-a stenografiat capricioasele slove neorânduite? Ceea ce v-a rămâne „pururi din Eminescu, în afară de frumusețea gândurilor și de adâncimea și sinceritatea simțirii lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris și se va scrie de la Eminescu încolo, este acea complexiune puternică a limbii renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicțiunii, care a fost chiar așa indestructibilă a talentului său” [[11]]. Sub acest înveliș, asemenea unei „platoșe de oțel” apărea marele Eminescu și meșteșugul său de a sculpta versul „într-o tărie de vorbe vii, sonore, sugestive, și într-o bogăție necunoscute până la el”[[12]]. Nimeni n-a știut să-și cristalizeze gândurile în forme atât de severe, desăvârșite, de emoție răvășite în cuvinte neașteptate, epitete care revocă imagini precise, de o intensitate halucinantă. Împerecherea de cuvinte în poezia lui Eminescu dau impresia și „fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare”[[13]]. Acesta era un fenomen ce fascinase și puseseră stăpânire pe întreaga tinerime mișcată de aripa versului vibrant al lui Eminescu. Lucru firesc, noua limbă inventată de Luceafăr brăzda adânc conștiințe și atitudini admirative.

În Conferința de la Ateneu, Vlahuță critica curentul declanșat contra poetului nepereche, după moartea lui Eminescu, curent ce încerca defăimarea creației sale, atribuindu-i faptul că opera sa „omoară tinerele talente”, începătorii fiind loviți de starea de osteneală și de pesimism, ca marele poet. Va să zică curentul Eminescian smulgea din „brațele societății forțele vitale”, ceea ce era echivalent cu „o primejdie națională”. La Blaj, în contra curentului Eminescian, apăruse o carte, tipărită la 1891, de 210 pagini, al cărei autor nu avuse curajul s-o asume cu nume, intitulată: Mihail Eminescu. Studiu critic, în care autorul anonim se străduia să dovedească tinerilor că Eminescu era o „nulitate literară, un maculator de versuri, care n-are nici gândire, nici simț, nici limbă…..nimic, nici umbră de talent”, motivând astfel stricăciunea produsă de acesta tineretului. Respectivul studiu avea drept concluzie următoarea, pe care o redăm în facsimil:
Eminescu, spunea Vlahuță, nici că avea nevoie de apărare. Dar exagerarea într-un asemenea mod nu făcea bine nimănui, cu atât mai otrăvită era croirea unui pamflet ce nu i se potrivea, ce semăna mai degrabă cu o tentativă de uzurpare a gloriei sale decât o critică. În numărul dedicat lui Eminescu, la moartea acestuia, Al. Vlahuță încredințează revistei Familia, care l-a lansat și botezat, o răvășitoare poezie, cu 12 strofe, de rămas bun: Lui Eminescu…, din care reproducem ultimele două: „… Să plângi tu plânsul tuturora… / Din zbuciumul eternei lupte, / Să smulgi fulgerătoare versuri, / Bucăți din inima ta rupte… / S’aprinzi în bolta vremii aștri, / Din zborul tristului tău gând…/ Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui luminând!?”[[14]].

Eminescu lansat de Familia lui Vulcan

Pagina și foaia de titlu al revistei Familia care-l jelea pe marele dispărut, amintindu-și de a lui debut, și parcurs, ajuns să se stingă ca Luceafăr al poeziei naționale. Tot numărul revistei, de altfel, i-a fost închinat lui Eminescu, și procesiunii extrem de simple impuse de familie, pentru a respecta dorința acestuia. Dar, totul era zadarnic, căci poezia română a îmbrăcat haina de doliu, iar „podoaba literaturii române, care a încălzit inimile românești, a dat poeziei și limbii române, azi e nesimțitor și rece”, scria cu mare jale Ioan Russu. „Amintirea lui veșnică va trăi și până ce se va vorbi limba românească, nu va fi uitat Eminescu, autor al atâtor nestemate în care limba a luat o nouă formă, o nouă viață, mai clasică, mai dulce, mai frumoasă”, declara ca pentru posteritate cel care-l cunoscuse, și care-l căutase cu disperare, cu patru luni mai devreme, și aflase prognosticul implacabil al medicilor: nu va mai trăi mult! Adânc mișcat de vestea șoc a morții aceluia ce scăpase de durerile groaznice, și care scrisese: „Nu credeam să învăț a muri vre’odată: Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / ochii mei ‘nălțam visători la steaua / Singurătății.”, atunci când, în 17/29 iunie 1889, ziua în care a fost înmormântat Eminescu, Ioan Russu s-a dus la spitalul Brâncovenesc unde i se făcuse autopsia, și unde a dat de „corpul lui întins pe un pat în pivnița, învelit într-un cearșaf, și nimeni nu veghea lângă el…” Dar nici măcar în întreaga clădire, nu găsii pe nimeni. Trebui să alerg pe afară, să caut un servitor, care venind, „scoase cadavrul mai la lumină, unde-l putui vedea mai bine… Era alb, trăsurile feței liniștite. Părea a fi murit în o clipă în care durerile îl mai lăsară… Fruntea lui lată, nasul clasic, sprâncenele bogate, negre, dădeau un aspect maiestos trupului rece”[15]. Omul de serviciu nu știa că se afla în fața „rămășițelor pământești ale poetului-nepereche!”, scria vizitatorul său prieten la întrebare: cine este omul acesta?, că știa că la autopsie se strânsese multă lume la spital, semn c-a „fost bărbat frumos”. Despre înmormântare același Russu scria, cu ciudă, că s-a făcut sâmbătă după amiaza, că n-a fost lume cât ar fi trebuit să fie, și că până și celui mai prost ministru i s-ar fi rezervat „o paradă mai multă”, dar așa s-a respectat dorința lui Eminescu: „p’un simplu dric, într-un coșciug și mai simplu, acoperit de flori”, de coroane depuse de prieteni și îngropat după dorința sa „Deasupra-mi teiul sfânt / Să-și scuture floarea”.

În pagina 311, revista bihoreană Familia publica poezia semnată de Veronica Micle, datată București, 16/28 iunie 1889: Raze de lună. Lui, din care reproducem prima și ultima strofă:

„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu și eu atunci, când pe-a dorului aripe,
Duși de ai iubirii farmec, – privind cerul împreună,
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
………………………………………………………………..
Dac-ar da un mort din groapă pentru-un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele de soare.
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.”

Familia, care i-a găzduit primele poezii, prin pana îndurerată, în acel moment, a lui Iosif Vulcan, nota la rubrica Salon: Eminescu a murit, știre cu fotografia poetului încadrată în chenar negru, cu textul: „națiunea mea, îmbracă doliu!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un Luceafăr, vi s-a răpit o podoabă … Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață”[[16]]. Rețin atenția cititorului asupra acestor apăsătoare și profunde cuvinte folosite de Iosif Vulcan, în timpul în care mulți îl prigoneau, el era socotit „o columnă, un geniu”. În doliul național general, Familia avea partea sa de jale, după cum scria proprietarul, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan, căci, după cum se știe, „noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul”, fapt pentru care tot numărul revistei i-a fost rezervat. Cu acel prilej au fost reluate primele „încercări poetice ale lui Eminescu”, scrise cele dintâi la etatea de 16 ani, pe care puțini le cunoșteau atunci (apăruse doar un volum de poezii, cu prefață de Maiorescu), ele nefiind cuprinse încă în colecțiile de la București, fapt pentru care revista Familia exprima dorința și nevoia de „adunare laolaltă a tuturor lucrărilor sale”, fără de care orice volum ar fi incomplet.

Apoi, revista prezintă în extensie aspecte privitoare la: boala, moartea, autopsia, înmormântarea cu toate luările de cuvânt, bine simțite, finalizate cu cea a lui Treboniu Laurian, ce zise: „să ne descoperim înaintea lui Eminescu, căci el ca poet a fost un titan, iar ca ziarist un atlet”. După o schiță biografică sumară a vieții lui Eminescu, Iosif Vulcan scria în editorial: „Mi-aduc ș-acum bine aminte, cum într-o dimineață de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani, îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci și-n deosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet (subl. n.). În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut”[[17]]. Junele de la debut a urcat și strălucește ca un Luceafăr al literaturii, căreia i-a dat o direcție nouă, conchidea Vulcan. Inspirațiile sale juvenile deveneau cu atât mai prețioase, cu cât se vede începutul aceluia care a sfârșit atât de important, talent, original, inegalabil. Și Vulcan nu uita să citeze urarea adresată de poet României, plină de mândrie națională: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
„…………………………………………………………
Vis de răzbunare, negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând;
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună-i cei poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i velvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!”

În loc de concluzie, cu o privire atentă asupra poeziilor de început ale poetului nepereche, Iosif Vulcan afirmă cu tărie că Eminescu cu fiecare poezie a înaintat câte un pas, ezitând în cele dintâi pe ce cărare să apuce, luptând chiar cu limba, în final ne apare cu un caracter bine definit, maestru al artei, stăpân pe limbă și versificație. Impozant preludiu „al curentului electric, picurară sânge în vine junilor corupți, iar mai târziu a coborât din lumea norilor neguroși ai poetului, prin Doina: De la Nistru pân’ la Tisa…., încheind zorile soarelui strălucit: Ex ungve leonem! ”

În același număr 15, din 12/24 aprilie 1892, al Familiei, în care s-a făcut vorbire despre intervenția lui Vlahuță față de fenomenul Eminescian, care cuprinsese tinerimea română, la rubrica permanentă Salon, apărea și conferința ținută, sub cupola Ateneului Român, de Iosif Vulcan, la invitația conducerii acestuia, cu prilejul jubileului de 25 de ani a Societății filarmonice române, din duminica Floriilor, 29 martie/10 aprilie 1892. În introducere, vicepreședinte V. A. Urechia, l-a prezentat publicului pe Iosif Vulcan, ca pe un făurar al unui altfel de jubileu, literar, de la care: „au trecut 25 de ani de când Iosif Vulcan a întemeiat revista Familia și a ridicat astfel un nou drapel al culturii noastre. De un pătrar de veac, și mai bine dl. Vulcan răspândește lumina prin Familia, astăzi cea mai veche revistă literară în limba română. Multe talente s-au ivit d’aici, Familia a dat literaturii pe Eminescu….. Acum părintele Familiei a venit la noi și-n astă seară vom avea plăcerea să-l auzim vorbindu-ne din timpul renașterii noastre literare!”[[18]].

Rostind cuvintele de frățească mulțumire și de dragostea reciprocă pentru promovarea culturii române, Iosif Vulcan devoala abundența iubirii manifestate față de el prin următorul pasaj, reprodus în facsimil din gazeta proprietarului:
Înduioșat de conferința anterioară a lui Vlahuță, și deși flatat de aplauzele meritate că l-a publicat pe Eminescu cu „De-aș avea…”, Iosif Vulcan nu considera ca pe un merit faptul că a promovat un tânăr talentat, ci cu meritul pentru că „am inspirat mângâiere poetului atunci, când el se afla în culmea gloriei sale, fără însă de a se putea bucura de sprijinul trebuincios pentru existență”. Și Vulcan mărturisea că în lunga sa carieră literară a adunat multe și prețioase suveniruri dar „relicva mea cea mai scumpă, titlul meu de fală, este o scrisoare a lui Eminescu din 1883, prin care îmi spune, că pe când aici în țară în viața sa n-a căpătat vreo remunerație pentru poeziile sale, aceasta–i vine tocmai din extremitatea elementului românesc, din Oradea-mare (subl. n.)”[[19]]. Cu aceste cuvinte, pline de mândrie, dar pe deplin meritate, redactorul șef al Familiei și-a expus pe îndelete a sa conferință la Ateneul Român.

Dintre primele poezii publicate de Eminescu în Familia de la Pesta (Oradea) menționăm următoarele: De-aș avea… (nr. 6, 25 februarie / 9 martie 1866), O călărire de zori (nr. 14, 1866), Din străinătate (nr. 21, 1866), La Bucovina (nr. 25, 1866), Speranța (nr. 29, 1866), Misterele nopții (nr. 34, 1866), Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (nr. 14, 1867), La Heliade (nr. 25, 1867), La o artistă (nr. 29, 1868), Amorul unei marmure (nr. 33, 1868), Junii corupți (nr. 4, 1869), Amicul F. J. (nr. 13, 1869). Din epilogul la primele poezii ale lui Eminescu, reținem că acestea reprezintă temelia portretului literar. Până la moartea sa nici o lucrare de critică nu-i luase opera la studiu serios, aprofundat, după cum și Maiorescu, care semnase prefața la primul său volum de poezii, s-a mărginit a caracteriza pe autor: „înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumusețe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”[[20]]

În numărul 26, din 27 iunie/9 iulie 1899, la zece ani de la moartea genialului poet Mihail Eminescu, revista orădeană Familia publica o scrisoare inedită a poetului, expediată de acesta în vara anului 1883, pe adresa redactorului șef. Aflându-se în acel an la București Iosif Vulcan a fost invitat de către Titu Maiorescu la o serată literară, unde Mihail Eminescu, a citit 7 din recentele sale creații, care au electrizat asistența, răsplătind autorul cu îndelungate și entuziaste aplauze. La rugămintea lui Maiorescu poeziile respective: S-a dus amorul, Când amintirea, De-acum (nr. 23), Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soți, Și dacă, au apărut pentru prima oară publicate în Familia. Revenit la Oradea, Iosif Vulcan i-a trimis autorului un modest onorariu, la care Eminescu a răspuns cu o lungă scrisoare, din care nu s-a mai păstrat decât prima parte, din care în revistă era reprodus doar începutul: „Mult stimate Domnule și amice, Mulțumesc pentru onorarul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață. (…) și te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al Românimii din Oradea-mare…”[[21]]. Recunoștința sinceră a lui Eminescu se datora faptului că, după cum spunea, trăia într-un mediu străin unde odraslele (boierilor) căpătau obiceiuri proaste la Paris, unde deprindeau „nemunca”, iar reîntorși în țară vroiau a trăi numai pe „spinarea poporului”. Retoric poetul se întreba: „putea-se-va să-i facem, prin muncă și stăruință, să-și vie în fire, să devie oameni folositori sieși și românimii?...”[[22]].

La zece ani de la moartea lui Eminescu revista bucureșteană Floare albastră a avut lăudabila idee de-a scoate un număr comemorativ dedicat marelui dispărut sub titlurile: Scrieți amintiri și La cine sunt manuscrisele lui Eminescu. În mocirla meschinăriei politice nici un ziarist nu și-a mai amintit de maestru poeziei românești, deși e cel mai iubit, cel mai regretat, cel mai… Ziarul Drapelul motiva stupefiant tăcerea tuturor prin dispariția influenței lui Eminescu!, dar încheie cu adevărul că: „va rămâne o figură mare a panteonului național, atât ca poet – cu toată unilateralitatea lui – cât și ca om – caracter arhicinstit, dar pasiv, lipsit de orice impulsivitate. Azi când influența lui a dispărut, putem să ne aducem aminte de dânsul numai cu sentimente de venerare și compătimire…”[[23]].

La rubrica permanentă Salon din Familia, S. Seculea, redactor colaborator al revistei, își amintea că era student în anul întâi și citise de atâtea ori volumul de poezii a lui Eminescu încât le știa pe de rost, din scoarță în scoarță. L-a văzut de aproape întâia dată întins pe catafalc la biserica „Sf. Gheorghe Nou”, cu „mustață neagră și barba neagră puțin crescută, sprâncene negre – chipul desfigurat de moarte, îmi reamintea figura sublimă a Luceafărului născut din neguri. M-am apropiat de sicriul împodobit de flori și podidit de plâns, mi-am amintit versurile: Și eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape, / Să-mi spuie al său nume pe-nchisele-mi pleoape…”[[24]]. Amintirile lui Seculea despre Eminescu erau legate și de vizita făcută de Ion Slavici la locuința închiriată de el, din strada Segmentului nr. 7, exact în odaia unde a locuit și Eminescu. Grație acelei informații a încercat a lua detalii de la stăpânul casei, dar acela murise între timp, iar acela care a cumpărat proprietatea nu știa nimic despre întâmplare. Eminescu închiriase, de la familia Chirițescu, casa prin 1884, de la „Sf. Dumitru la Sf. Gheorghe” anul următor. Închiriase camerele goale, fiind mobilate cu cea proprie, formată, după spusele unei servitoare bătrâne, dintr-o „masă de brad, la geam cu perdele de stambă galbenă, veche”. Eminescu n-avea niciodată nevoie de nimic, nu cerea nici măcar apă pentru spălat. Vecinii nu știau dacă-i acasă ori ba, așa de liniștit era. Era vizitat doar de Maiorescu. Chiria și-o plătea totdeauna înainte și foarte cinstit și povestea mult și cu haz cu proprietarul, și brusc se oprea pierzându-se „în lumea gândurilor sale”. Apoi, prin 1888, s-a mutat la Giurgiu, unde, adeseori, urmărea pe „o frumoasă blondă” prin aleile din oraș.

Despre înmormântarea lui Eminescu cu inițialele „I. V.” (Iosif Vulcan) nota cu amărăciune faptul că onorurile pe care marele poet le merita n-au fost acordate. Și amintea obiceiurile din alte țări unde, la dispariția unui mare poet, „orașul îmbracă doliu, precum și toate instituțiile încetează temporar activitatea. În București, deși Eminescu însemna mai mult decât toți laolaltă, flamura neagră, a doliului, n-a fost arborată”. Și totul se motiva pe dorința sa ca totul să fie simplu. Dar și simplitatea putea fi exprimată demn, era de părere autorul articolului. Și totuși s-au rostit o ploaie de discursuri. Dar pentru mulți „mitici” Eminescu era un paravan în ascensiunea lor în plan literar. Kogălniceanu și Academia Română au tăcut!, și nu l-au onorat măcar cu o diplomă, un premiu literar, fie și postum. Din toate a lipsit „vorba oamenilor cu titlu competent de-a lua cuvântul”.

Ceva mai târziu, în 1894, în numărul 52 al Familiei, s-a publicat un portret a lui M. Eminescu, (siluetă) cum îl numește redactorul, al cărei autor (proveniență) nu ne este cunoscut. Scrieți băieți, scrieți, spunea odinioară „apostolul Heliade, simțiți, băieți, simțiți ideea națională, îndrăznesc să vă zic eu, dacă vreți să faceți din tinerețea voastră un titlu de mândrie pentru timpurile cărunte care v’așteaptă și dacă mai târziu, domesticiți de viață, privind înapoi, vreți să puteți repeta cu poetul, în toata seninătatea lui reconfortant duiosul refren: Și eu am fost în Arcadia!”[25], încheia frumos Octavian Goga discursul său în fața studenților, amintindu-și de vremurile de început al revistei, lansate tot la Pesta, Luceafărul.
Revista Familia, și-a încetat apariția sub coordonarea fondatorului și proprietarului, în decembrie 1906, după 40 de ani de apariție neîntreruptă. În ultimul număr Iosif Vulcan se despărțea de cititorii și colaboratorii săi cu motivația: „Etatea înaintată și sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacțională și să sistez această revistă. Este un moment de mare importanță acesta pentru mine, căci schimbă toată viața mea (…). Recunosc că revista aceasta pornită atunci (1865 – nn) când nu prea erau scriitori și era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări de la începători, dar am și bucuria că unii au devenit căpeteniile literaturii noastre (…) Familia a fost, la început, singura lectură a damelor române din Ungaria”[26].

Cât privește cuprinsul revistei Familia, modificat în mai multe rânduri, avea: portrete și biografii. poezii, poezii populare, nuvele, articole instructive, articole de viață socială, cu tematică istorică, de științe tehnice, limbă și literatură română, recenzii și critică literară, datini și obiceiuri populare, Ilustrații, articole de la petreceri, călătorii, salon cu modă și lucruri femeiești, muzică, diverse (felurite).

La mulți ani de la apariție, și până la ultimul număr, Familia avea ornamentala inscripție a numelui, dar modificat în mai multe rânduri, după cum și structura pe capitole a suferit schimbări. În numărul 1 din 1874, la 10 ani de la apariție, ornamentația era schimbată, „familia” având 8 membrii în jurul mesei, cu pianul în dreapta și șevaletul pictorului în stânga,iar pe fundal o vitrină cu cărți și un tablou cu peisaj din natură. În numerele următoare ornamentica și cuprinsul structurat pe 9-10 capitole s-a îmbogățit prin adausul de: istorioare scurte, prezentate în serial, aventuri de la petreceri, „bomboane”, impresii despre modă, noutăți din viața social-politică și literară, din țară și străinătate, notițe „în folosul tuturor mărunțișurilor”, ghicitori și dezlegarea jocului de șah! Grafica anului 1879 a fost ușor modificată: la masa centrală, dreptunghiulară cu o lampă cu picior și abajur, lectura era asigurată de doamna casei, așezată pe fotoliu, asistată de 3 bărbați adulți, o damă și o copilă. În fundal frumoase draperii decorau geamul salonului de lectură, i ar în fundalul din dreapta pe o măsuță rotundă, cu un picior, o glastră cu flori lângă o vitrină cu rafturi de cărți. În numărul jubiliar, la al 25-lea an (1889), scrisul floral, de această dată, în prim plan, devoalează o terasă cu o masă rotundă dispusă, în partea dreaptă, la care lectura mama copiilor, bărbatul de la masă asista, la o cafea trăgând din pipă, și, retrasă într-un balansoar, lângă scara cu 5 trepte, bunica lectura presa. În fundal, la orizont, un frumos peisajul montan.

În afara capitolelor consacrate, fiecare număr aducea în plus: cugetări, glume, noutăți literare, artistice, sociale, moda și altele. Începând cu 1896 găsim revista într-o altă prezentare grafică, cu numele stilizat al literelor, masa centrală ocupată cu cești de ceai, la care doar bărbatul așezat pe scaun lectura, asistat fiind de soția, îmbrăcată în straie populare românești, cu un copil în brațe, o copilă în picioare privind la sora ei care se juca cu pisica cu ghemul de ață. Între ramurile de copaci, în dreapta numelui apăreau 3 îngerași, între ramuri de copac iar în dreapta se decupau 2 peisaje: unul cu o barză într-un picior, orientată spre familie, iar în dreapta sus un peisaj cu o uliță de sat. Cu o femeie la fântâna cu ciutură, un șir de care peste care se profila turla și crucea de la biserică. Grafica respectivă sugera, într-o cuprinzătoare expresie, personajele, așteptările și credința românească, din universul creștin al Familie. Până la ultimul nr. (41) această grafică a fost ținută. Am făcut acestă scurtă privire pentru a sublinia de fapt esența meritelor tuturor acelora care au contribuit, debutanți: Eminescu, Coșbuc, Iosif, Goga, Naum, Șoricu, Zaharia Bârsan, ș.a. În Familia s-au discutat aproape toate marile chestiuni artistice și de literatură din epocă. Marile merit a lui Vulcan a fost, cu siguranță, acela de a fi știut să înfrâneze patimile, să mențină echilibrul și pacea, făcând loc fiecărui șir de scrieri. El a avut rafinamentul de=a aprecia „că nu scriitorul, ci valoarea scrierii trebuie respectat înainte de orice. Astfel Familia a fost adevărata familie a colaboratorilor săi. Nu cantitatea produselor literare, sau numărul celor promovați trebuie priviți prin oglinda Familiei ci spiritul lor, efectul scrierilor în formarea conștiinței naționale românești. Citită cu sârg și ocrotită grijuliu de abonați și de fondatorul ei, în primul rând, timp de 42 de ani, a parcurs file de istorie, pe care astăzi le rostuim cu același înțeles, deși nu mai citim Familia, ca odinioară, la muc de lampă, după ce poștalionul străbătea drumurile desfundate. Lumea s-a schimbat de acum 150 de ani, dar rafinamentul salonului atins de epoca lui Iosif Vulcan și-a menținut șarmul. El are meritul de-a fi întemeiat prima revistă literară tocmai la Budapesta pentru alumina neamul românesc printre vrăjmașii săi. El a creat un curent intelectual. A dat o direcție puternică presei românești, crezând cu tărie în idealul potrivit căruia: „cultura este adevărata putere”, erau cuvintele de finiș scrise de Emil Isac.

După moartea lui Iosif Vulcan, din 1907, revista Familia și-a reluata apariția, în serie nouă, sub coordonarea lui Samarineanu, în 1926, și cu alte formate și serii noi, continuă să apară, încă, la Oradea, sub directoratul lui Ioan Moldovan. Drept omagiu pentru poetul nepereche, în Oradea, la data de 11 iunie 1934, într-o atmosferă de mare sărbătoare, la care erau de faţă toată intelectualitatea oraşului, elevi, studenţi, muncitori etc., episcopul Roman Ciorogariu dezveleşte solemn bustul lui Mihai Eminescu. Acesta a fost amplasat în parcul de pe esplanada Crişului Repede, aproximativ vizavi de actuala redacţie a revistei „Familia”[27]. La invitația primarului Tiberiu Moșoiu, episcopul Roman R. Ciorogariu a sfințit bustul lui Eminescu, realizat de sculptorul Oscar Han, ce „avea o înfățișare plină de măreție”, cum l-a numit colonelul George Bacaloglu, festivitate la care Societatea Scriitorilor i-a delegat pe: Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru, Ludovic Dauş, Eugeniu Speranţia, Mircea Damian, George Bota, M.G. Samarineanu, George A. Petre, Octav Şuluţiu. Eminescu reprezenta, în viziunea lui Liviu Rebreanu „o cumpănă de fântână care arată că de aici se poate bea apă limpede, el este un stindard” ce flutură încredere urmașilor. După ce-a fost demolat de horthyști, în 1940, la Oradea s-au refăcut rănile și, în 1973, sculptorul Ovidiu Maitec a făcut o statuie lui Eminescu. Orădenii, de vrednică pomenire, Viorel Horj și Constantin Mălinaș, au donat din partea culturii orădene bustul lui Eminescu pentru Centrul Cultural Român din Budapesta (15 ianuarie 1993 ) – eveniment la care pentru radio România Cultural am vorbit despre Pădurea Eminescu și semnificația ei pentru apărarea Vestului României. Ca bornă de hotar, din prea plinul de românism al Danielei Ciuta, la Carei tronează, din 2017, nemuritor Mihail Eminescu!, șoptind, soapte de amor…, doinind … De la Nistru, p’ân la Tisa…

De-aș avea…

De-aș avea și eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca și florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarba verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetișor,
Șoptind șoapte de amor;

De-aș avea o floricică
Gingașă și tinerică,
Ca și floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Și de una purpurie,
Cântând vesel și ușor
Șoptind șoapte de amor;

De-aș avea o porumbița
Cu chip alb de copiliță,
Copilița blândișoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ți ține ziulița
I-aș cânta doina, doinița,
I-aș cânta-o-ncetișor,
Șoptind șoapte de amor.

Mihail Eminescu,
Prima poezie publicată de Familia

Note
[1] Aducem prin acest studiu modestul nostru omagiu marelui Mihai Eminescu, pe urmele căruia am ajuns la Ipotești, la Putna (1971 – la 100 de ani după Luceafăr). Lla Budapesta În 2006, pe urmele generalul Georgescu P. Ion, când acesta comemorarea cu oștenii săi 50 de ani de la moartea Luceafărului (1939), să scrie cu 10.000 de brazi numele Eminescu, la Raşca, Seini, la Carei – 2017, Oradea, anual de 15 ianuarie.
[1] Familia, nr. 2/1926, Oradea, p. 1
[2] Familia, nr. 1, din 5/17 iunie 1865, Pesta, p. 1-2
[3] Idem, nr. 4, din 5/17 iulie 1865, p. 46.
[4] Idem, nr. 6, p. 71
[5] Idem, nr. 15, p,169-170. În portretul necrolog făcut lui Aron Pumnul este amintit faptul că pe vremea când acesta era la Viena, ca teolog a predat lecții de religie în limba română prințesei Elena Ghica.
[6] Idem, nr. 18, din 25 noiembrie/7 decembrie 1865, p. 214. Este interesant, că peste patru decenii și revista Luceafărul, în numărul de debut, sub semnătura lui Ioan Lupaș, publică articolul: Femeile în istorie.
[7] Idem, nr. 15 din 12/24 aprilie 1892, p. 169
[8] Ibidem
[9] Idem, p. 170
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem
[14] Familia, nr. 26 din 25 iunie/7 iulie 1889, p. 312
[15] Ibidem, p. 312
[16] Ibidem,  p. 309
[17] Ibidem
[18] Idem, nr. 15 din 12/24 aprilie 1892, p. 175
[19] Ibidem
[20] Idem, nr. 26 din 25 iunie/7 iulie 1889, p. 306
[21] Idem, p. 301
[22] Ibidem
[23] Ibidem, p. 312
[24] Ibidem, p. 311
[25] Idem, p. 40
[26] Idem, nr. 41, 31 decembrie 1906, p. 490
27 Vezi Ionel Novac, Eminescu la Oradea, în revista Luceafărul 2019.

Ilustrații

Eminescu la CCR Budapesta (1993) Carei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Primul număr al familiei