Primit pentru publicare: 16 nov.2014.
Autor:  Ion N. Oprea

Postat de redactie: 16 nov.2014.

Revista presei

Uitarea este-n legile omeneşti sau despre responsabilitatea votului dar şi a scrisului …

Cu nu ştiu cât respect sau fără pentru părinţi sau bunici, dar din când în când universitarul ieşean Bogdan Creţu, conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de litere, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, scrie despre bătrâni sau despre propria copilărie sau despre evoluţia descendenţilor săi, teme şi păreri care ni le oferă la pagina de opinii a „Ziarului de Iaşi” – vezi şi pe cel din 4 noiembrie 2014 despre „Responsabilitatea votului”.

„Primul semnal că începi să îmbătrâneşti: este şi acela că „memoria se întoarce tot mai insistent către copilărie”, scrie universitarul, ceea ce, poate, colegul său Stelian Dumistrăcel, profesor la aceeaşi universitate, preocupat de semantica vorbelor va corecta în „Lingvistica pentru toţi”, rubrică din acelaşi cotidian.

Şi, parcă pentru a confirma ceea ce ştie o lume, „uitarea este-n legile omeneşti”, manifestă la bătrâni ca şi la tineri, universitarul, ca şi în cazul despre fii săi, din alte discursuri, încearcă să ne convingă de isteţimea personală, începând chiar de pe la vârsta când frecventa grădiniţa.

Îşi însoţea tatăl la vot, suntem introduşi în subiect. „Am foarte bine conturată în minte o scenă în care îl întreb pe tatăl meu unde mergem”, susţine „autenticitatea” întâmplării, continuând argumentarea. „Să alegem preşedintele ţării” , îmi spune el; „Păi, Preşedintele ţării nu este tovarăşul Nicolae Ceauşescu?”, mă nedumeream eu, gata preparat de la grădiniţă şi de la şcoală, uimit că e loc de alegere în această privinţă. „Este , intra tata în încurcătură, dar mergem să-l mai alegem încă o dată”. „Îl alegem, îl alegem, insistam eu, dar îl alegem dintre cine şi cine, e concurs?”. „Nu, nu e nici un concurs, îl alegem pe el şi gata!”, încerca tata să curme pisălogeala mea. Numai că naivitatea mă mai îndemna să dau glas şi unei curiozităţi elementare: „Dar dacă nu sunt doi, ce fel de concurs mai e acesta şi de ce mai e nevoie să votăm dacă e doar unul?”

Dialogul de până acum, menit să susţină apoi  „responsabilitatea votului” de totdeauna, majoritatea dintre noi, ne-am dat seama, este o ficţiune care nu ar fi trebuit să-şi găsească găzduirea în presă, ca să încurce tocmai pe mai tinerii… sau, poate, este într-adins  oferit rubricii de interes a profesorului Dumistrăcel, deşi depăşeşte semanticul…

În 1989, la procesul soţilor Ceauşescu, Bogdan Creţu de astăzi era măricel, avea, spune el, 11-12 ani, şi l-a auzit pe fostul Preşedinte apărându-se în faţa Tribunalului improvizat cu aproximativ cuvintele: „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”

De ce răspunderea sa doar în faţa organului suprem al puterii de stat? Pentru că, îi spunem noi copilului de la Medgidia, în perioada 1948-1989, niciodată cetăţenii ţării nu şi-au ales direct, ca astăzi, Preşedintele iar Constituţia din 1965, ca şi cea modificată valabilă până în 1989, prevedea la art. 43, punctul 11 Marea Adunare Naţională „alege şi revocă preşedintele Republicii Socialiste România”, iar la punctul 16 Marea Adunare Naţională „controlează activitatea Preşedintelui Republicii Socialiste România şi a Consiliului de Stat”.

Şi ca să prevenim alte eventuale inadvertenţe, reamintim că nici membrii de partid individual nu prea aveau competenţe în desemnarea şi alegerea Secretarului general al PCR de vreme ce la Şcoala unde frecventa Bogdan Creţu a auzit adesea sloganul devenit lozincă de partid şi fapt de viaţă: “Ceauşescu reales la al X-lea Congres!”

Am scris ca să se ştie: responsabilitatea votului ca şi a scrisului fiecaruia obligă…