Revoluția lui Tudor de la 1821 trebuie să o analizăm de acum înainte în contextul mișcării de independență a Greciei, desfășurate sub conducerea Eteriei, organizație secretă înființată sub oblăduirea Rusiei țariste. Ridicarea slugerului Tudor nu a fost întâmplătoare și independentă de războiul de eliberare pornit de Eterie, organizația secretă înființată în 1817, la Odessa. Însă, revoluția lui Tudor s-a folosit de ridicarea Eteriei pentru independența Greciei ca să impună un program social și național autonom românesc. Dar toate aceste ridicări sociale și antiotomane s-au încadrat în mișcarea de independentă a grecilor eteriști împotriva imperiului otoman. Revoluția lui Tudor pe plan european a fost percepută și integrată ca etapă în procesul mișcării de independență a grecilor. Cartea istoricului Tudor Dinu ”Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești” (Editura Humanitas, 2022) analizează comprehensiv și lămurește subsidiar mișcarea revoluționară grecească de pe teritoriul Țărilor Române, în care Revoluția lui Tudor din iarna și primăvară lui 1821 a fost integrată cu succes. Conspirația ridicării pandurilor și țăranilor olteni era preconizată de o amplă organizație secretă coordonată de Rusia. Până la urmă, atât Eteria cât și Revoluția pandurilor lui Tudor a fost și o „operațiune rusească” în Balcani. Tudor, cât și liderii eteriști erau sudiți, ofițeri sau cetățeni ruși. Inclusiv Tudor, fiind locotenent și decorat în armata rusă plus combatant în războiul ruso-turc din 1812. Desigur co-ministru de externe rus Ioannis Capodistria, ajuns mai târziu liderul Greciei independente, a manevrat din umbră mișcările revoluționare, chiar dacă împăratul rus Alexandru I a dezavuat la Laibach în reuniunea Sfintei Alianțe, mișcarea lui Alexandru Ipsilanti și răscoala lui Tudor. Autorul reușește printr-o analiză exhaustivă a surselor arhivistice și documentare să vină cu o contribuție superioară dezbaterii istoriografice românești din anii 70, între Andrei Oțetea și Gh. D. Iscru privind caracterul mișcării lui Tudor, revoluție sau răscoală. Tudor Dinu, profesor de istorie la universitatea bucureșteană, este un demn continuator, prin stilul și acribia asumată, a lui PP Panaitescu, Șerban Papacostea sau Dinu Gurescu. Istoricul Tudor Dinu pune punctul pe ”i” și integrează mișcarea lui Tudor în contextul larg al războiului de independență grecesc pornit pe teritoriul Principatelor Române pentru a-i distrage pe otomani la debutul revoluției de Buna Vestie din Peloponez. Desigur olteanul Tudor, comandantul charismatic al pandurilor olteni, și-a urmărit propriile interese legate de soarta românilor și a negociat în secret cu turcii. Răscoala grecilor și armatele eteriste au făcut multă pagubă locutorilor Moldovei și Munteniei, care jefuiți de greci au început sa simpatizeze cu turcii.

Tudor Dinu documentează lucrarea sa științifică cu multa atenție și acribie pe surse bibliografice și istoriografice bogate. Totuși se observă o ironie față de mersul haotic al armatei eteriste prin Moldova și Muntenia, formata din puțini mercenari și soldați profesionisti, restul trupei fiind gloată, aventurieri și vagabonzi, adică pe versurile ironice ale vremii „ofițerii, plăcintari și covrigari”. Batalionul sacru, format din tineri studenți și intelectuali îmbrăcați în negru, fără pregătire militară, a fost trimiși la moarte precum „mieii la tăiere” în fața ordaliilor turcești formate din ostași bine instruiți și trecuți prin lupte încercate. Narativul cronicarilor români e ironic față de greci, iar Mihai Cioranu fiind subiectiv ca aghiotant al lui Tudor se răzbuna prin scris față de moartea martirică a comandantului ucis de zavergii eleni. Românii nu puteau fi entuziaști în fața zaverei grecești, deoarece până când a început războiul grec de eliberare, acest popor era instrumentul stăpânirii turcești la noi. Ironia lui Tudor Dinu față de eteriști poate fi explicată de cronici și de lașitatea lui Alexandru Ipsilanti care a fugit în Transilvania austriacă, evitând personal orice lupta directă cu inamicul. S-a ajuns la final ca ofițerii greci să dorească să-l ucidă pe comandantul lor, acuzat de lașitate și de furtul banilor Eteriei. Dar, să recunoaștem, căpitanii greci eteriști și tinerii mavrofori din ”Batalionul sacru” s-au luptat cu mare curaj și patriotism, murind ”ca mieii”, tăiați de către iataganul otoman la Drăgășani. Căpitanii pandurilor Ioan Oarcă sau Ioan Solomon au obținut victorii însemnate împotriva turcilor (sfârșit de mai 1821), dar au refuzat sa mai lupte alături de eteristi după uciderea mișelește de către greci a Domnului Tudor, hăcuit în biserica Nicolae Ceartoglu din Târgoviște. Toți grecii ar fi murit la Drăgășani dacă căpitanii pandurilor nu le-ar fi sărit în ajutor. La mănăstirile Tismana, Secu, Slatina, Agapia, în localitățile Buzău sau Focșani, grecii au dat dovada de curaj și vitejie sperând moartea martirica decât fuga în imperiul austriac. Iordache Olimpiotul, eu cred ca s-a aruncat în aer în foișorul mănăstirii Secu plin de praf de pușcă, luând cu el în moarte mulți osmanlii. Și la Sculeni, pe Prut, jertfă grecilor în lupta martirică în fața superiorității turce au luptat până la moarte pe pământ românesc și înecați în Prut pentru libertatea Eladei. Trupele ruse priveau pasive de pe malul basarabean al Prutui fără să intervină ca sa nu supere Istanbului. Eroismul grec nu merita ironia autorului în ciuda lașității unor comandanți. Se aduce lecturând cartea lui Tudor Dinu o direcție nouă în cercetarea istorică fața de Tudor care s-a visat domn peste Dacia, ca Horea cu 40 ani înainte. Postelnicul Iacovache Rizo din Moldova implicat în Eteria i-a promis lui Tudor din partea conspiratorilor că-l ”vor urca pe tronul lui Decebal” dacă se alătură luptei de leiberare a grecilor. Elita boerilor munteni i-au dat scris un ”acord” lui Tudor în 15 ianuarie 1821 ca să ridice Oltenia pentru drepturile norodului și ”neamului creștinesc”. Deși principele laș, Alexandru Ipsilanti, care a dat bir cu fugiții în Transilvania austriacă, promisese la Târgoviște că nu va vărsa ”nicio picătură de sânge dac” și, totuși, a permis asasinarea mișelească a Domnului Tudor, în noaptea de 27/28 mai 1821.

Tudor din Vladimiri, prin mișcarea sa, de fapt, visa la o ”restitutio Daciae”. Cronicarii vremii se întrebau ce au „dacii cu grecii”. Abordarea luptei lui Tudor ca o ridicare a românilor într-un stat unit sub forma Daciei iată o noua cale de cercetare pentru mișcarea lui Tudor de la 1821:nu numai ca mișcare socială și de eliberare de sub turci, evidențiată în Proclamația de la Padeș – un program revoluționar înaintat și ”carbonar” după tipicul vremii – dar și ca mișcare de unitate națională. Cartea lui Tudor Dinu aduce o viziune înnoitoare, complementară și curajoasă în istoriografia română asupra mișcării de la 1821 în contextul european și grecesc. Tudor se vedea ”Regele Daciei”? Interesant. Pandurul oltean s-a folosit de Eterie pentru propriul program politic, social și național. Contribuția lui Tudor Dinu asupra revoluției grecești de independență pornită pe teritoriul Țărilor Române este originală și deschide perspective inedite de cercetare a ”fenomenului Tudor” în cadrul mișcărilor de eliberare națională și dreptate socială ale epocii din Europa.

Ionuț Țene