1821-2011

190 de ani de la o revoluţie uitată

 Ignorând o clipă grija zilei de mâine şi sărbătorile religioase, pentru noi românii începutul de an stă sub semnul a două evenimente: primul, cu încărcătură spirituală – ziua lui Mihai Eminescu şi, mai nou, a Culturii Naţionale, iar al doilea, de natură istorică – Unirea Principatelor Române. În acest an însă, luna ianuarie a găzduit rotund încă un moment remarcabil: 190 de ani de la începutul Revoluţiei de la 1821, revoluţie condusă de Tudor Vladimirescu.

Ţinând cont de acest aspect, m-am gândit că se impun câteva precizări, mai ales că mass-media, sedusă de vâlvătaia prezentului, a ignorat oarecum primul mare eveniment istoric al secolului XIX. Dar absenţa reflectării în presă a Revoluţiei de la 1821 n-ar fi o mare problemă, dacă astăzi în şcoala românească, la orele de istorie, un astfel de subiect – esenţial pentru destinul Neamului format în spaţiul carpato-danobiano-pontic – ar fi amplu revelat. Realitatea e că începând cu învăţământul primar, la clasa a IV-a, continuând cu cel gimnazial şi liceal, accentul pe istoria poporului român e din ce în ce mai palid, mimându-se în schimb o aplecare pe istoria europeană. Vorbesc de o falsă preocupare pentru istoria europeană, deoarece mi-e greu să cred că un elev de 10/11 ani înţelege sau este captivat de modelul de civilizaţie şi cultură creat de anticii greci, ori de vremea lui Carol cel Mare, ca să mă refer doar la două teme existente, ce cu sobrietate ,,înveşmântează” orele de istorie ale elevului din clasa a IV-a. În schimb, la această treaptă de învăţământ, Revoluţia de la 1821 nu e nici măcar în treacăt evocată, iar asta în condiţiile în care subiectul, generos şi captivant, contribuie la desluşirea trecutului poporului român aflat într-un moment de răscruce al istoriei sale.

Interacţionând relativ des cu elevi din diverse şcoli generale şi licee am constatat că nici la ciclul gimnazial şi liceal lucrurile nu stau mai bine: istoria românilor e pe an ce trece mai puţin asimilată de elevi, iar cea europeană e prea complicată pentru a fi parcursă cu temeinicie. Fireşte, sunt printre elevi şi excepţii, însă istoria, ca disciplină de studiu – pentru a-şi împlini menirea – trebuie să fie accesibilă nu doar unei elite! Şi, când invoc principiul accesibilităţii, mă refer la revelarea în programa şcolară a elementelor fundamentale ale istoriei poporului român, pentru ca apoi, după ce s-a cristalizat ,,temelia”, să se treacă la dezvăluirea istoriei bătrânului continent şi a celei universale.

Totuşi, în acest context, nu cred că avem dreptul să ignorăm evenimente şi personalităţi istorice de prim rang, precum cea a lui Tudor Vladimirescu. Născut în 1780 într-o familie de moşneni din Vladimiri (Gorj), Tudor Vladimirescu – ridicat peste condiţia românului obişnuit prin învăţătură, negoţ şi servicii militare (promovat locotenent şi distins de către ţarul Alexandru I cu Ordinul Sf. Vladimir pentru aportul său în războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812) – porneşte cu o ceată de arnăuţi, pe 18 ianuarie 1821, în judeţele Olteniei, făgăduind tuturor nevoiaşilor ,,Dreptate şi slobozenie”. Acţiunea lui Tudor Vladimirescu, de un curaj aproape fără egal în istoria naţională, dacă ne gândim la contextul extern şi intern în care se găsea Ţara Românească la acel moment – suzeranitate otomană, presiune ţaristă, boierii, mulţi de neam străin, puşi pe căpătuială – a căpătat însă amploare, transformându-se în revoluţie. Ea a dobândit legitimitate începând cu 23 ianuarie 1821, când, prin ,,Proclamaţia de la Tismana”, s-a invocat răspicat dreptul românilor la rezistenţă împotriva unui guvern asupritor, transformarea oastei în ,,Armata izbăvirii”, care să organizeze revolta şi să o conducă ,,spre binele şi folosul obştesc”.

După ce spiritul revoluţionar a trecut din Oltenia în toată Ţara Românească, Tudor Vladimirescu, devenit stăpân peste Bucureşti şi ţară, contând exclusiv pe masele populare, a încearcat să-şi sporească efectivele armatei, pentru a-şi apăra poporul. Faptul că, în cele din urmă, Tudor Vladimirescu sfârşeşte tragic, ucis din ordinul lui Alexandru Ipsilanti – comandantul Eteriei –, nu înseamnă că Revoluţia de la 1821, pe care el însuşi a declanşat-o, a rămas fără urmări. Odată cu acest moment regimul fanariot – care fusese împământenit de otomani cu mai bine de un secol în urmă, în Ţara Românească şi Moldova, a fost desfiinţat, iar pe tronul Principatelor au fost numiţi domni pământeni; de asemenea, în aceste ţări române, după 1821, au existat libertatea comerţului, a industriei şi extracţiei miniere, iar reformele care inevitabil s-au impus au îmbunătăţit uşor şi viaţa norodului, conştient pe deplin că ,,patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor”.