Revolverul înflorit

(simfopoem)

Măria Sa, Vahtang fără pereche,

Rîvnea să moară ca un voievod,

Şi cu veleităţi de post-Irod

Visa cu el şi cerul lumii veche

Să-l ducă în mormîntu-i de nerod.

În ziua lui de naştere în moarte

Măria Sa, Vahtang, s-a bărbierit,

Şi-a luat linţoliul de majestate,

Şi-a aprins pipa cu un gest grăbit,

Şi-a potrivit peruca în oglindă,

S-a dat pe chip cu de Bizanţ parfum

Şi, bîndu-şi din coniac, porni să-şi prindă

Ţeava de ochi, de inimă, de limbă

Şi hohotea-n castel ca un nebun.

Şi dintr-odată s-a oprit şi...trase.

Se zgudui împărăţia grea,

Dar cerul nu căzu, căci el, Christoase,

Ţintise bolta din privirea sa.

Şi-o mierlă-n zori de zi cînd se ivise

La geamul lui, pe loc a-nmărmurit:

Cerul era întreg,  el nu-l ucise.

Şi-n mînurile-i ascunzînd  misterul,

Cînd a luat, mirată, revolverul,

Acesta, Doamne, era înflorit!