România nu uită de Basarabia martiră

Anul 2018 reprezintă pentru țara noastră și Anul Centenarului menit să ne reamintească Actul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, datorat Regelui Ferdinand și Reginei Maria. Pe de altă parte, având în vedere momentul în care ne aflăm, ar trebui să ne îndreptăm atenția și către data de 27 martie 1918, atunci când Basarabia s-a unit cu România pentru că acest colț de lume situat dincolo de Prut a întruchipat întotdeauna condiția românului autentic, dispus să își dăruiască propria Ființă în slujba patriei și Bisericii.
Basarabia reprezintă strigătul suprem al iubirii față de Hristos într-o mlaștină a disperării istorice provocată de către alte interese. Dar tocmai din acea mlaștină au ieșit la suprafață conștiințe de diamant ale căror voci și atitudini au dat de înțeles că în fața nedreptății istorice tăcerea ca formă de rezistență morală și curaj este cea care vorbește cel mai clar. De fapt, ne referim la o tăcere ce ulterior a devenit un salut al morții martirice în vederea păstrării propriei identități și credințe. De aceea, România nu uită și nu trebuie vreodată să uite de Basarabia martirică, întrucât acolo a fost acceptată și primită devenirea din Ființă întru Neființă atât pentru Duhul Sfânt, cât și pentru duhul românesc.
Din fericire, aceste aspecte fac obiectul analizelor multor cercetători și istorici români contemporani, iar recent am intrat în posesia unei prețioase cărți despre istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, semnată de către domnul Mihai Nicolae, președintele Institutului Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate. Domnul Mihai Nicolae se situează la nivelul unui veritabil căutător de comori spirituale ce au dat viață și grai spațiului românesc, iar eforturile pe care le depune în acest sens sunt relevante și edificatoare. Într-o lume a haosului ideatic și moral, a diluării autenticității intelectuale, demersurile realizate de către președintele Institutului Frații Golescu se dovedesc a fi hrană consistentă pentru o bună parte dintre conștiințele anemice care introduc societatea contemporană într-o dimensiune sisifică a existenței.
Cum spuneam, unul dintre asemenea demersuri este reprezentat chiar de către cartea mai sus menționată ce poartă titlul „Altare și frontiere. Biserica Basarabiei, biserică luptătoare”, editată de către Alianța pentru Centenar. Acest volum aduce în evidență date istorice de mare interes pentru cititorul dornic de a cunoaște trecutul ce stă la baza identității noastre, o bună parte dintre acestea referindu-se mai ales la evoluția credinței creștine în spațiul carpato-danubiano-pontic. Evident, asemenea date se regăsesc în volumul la care fac referire, prin urmare nu este nevoie să le reproduc și eu, dar pe baza existenței acestora din urmă sunt nevoit să spun că nepermis de puține lucrări au acordat atenția cuvenită unui subiect atât de sensibil.
Domnul Mihai Nicolae, prin toată incursiunea istorică pe care o face, portretizează în cel mai profund mod posibil chipul senin dar plin de lacrimi al Bisericii Basarabene care s-a manifestat necontenit ca voce a conștiinței românești unite. De fapt, citind această carte se poate înțelege foarte ușor că Ortodoxia a fost sângele ce a curs prin venele atâtor basarabeni ce au dorit să se reîntregească în duhul graiului românesc. Pe de altă, parte procesul rusificării în Basarabia a urmărit inclusiv Biserica Ortodoxă, ceea ce la un moment dat a produs o anumită ruptură față de Biserica Mamă, adică Biserica Română. Autorul volumului, ca urmare a mărturiilor relevante pe care le-a adunat, prezintă amănunțit intenția anumitor ierarhi ruși ca Ortodoxia basarabeană să se rusifice întru totul tocmai pentru a se produce ruptura față de România. În acest sens, merită reprodusă afirmația arhiepiscopului Pavel Lebedev, cel de-al patrulea episcop rus al Chișinăului, de care autorul nu ezită a se folosi în cartea sa: „Ține minte Țară nou alipită că tu ești avanpostul poporului rus și al bisericii ruse – avanpostul prin care poporul rus intră în atingere cu popoarele de o credință și de un sânge cu noi”.
La fel de interesantă mi se pare și analiza pe care domnul Mihai Nicolae o face cu privire la personalitatea lui Gavriil Bănulescu Bodoni (1746-1821), Mitropolit al Eparhiei Chișinăului și Hotinului întrucât, deși ar fi trebuit să apere cu strictețe interesele Bisericii Române, îi adresează totuși o scrisoare Țarinei Ecaterina în 1792, spunându-i următoarele lucruri: „Zile și nopți voi implora bunătatea lui Dumnezeu să-mi dea vrednicie să îmi îndeplinesc datoria”, adică „să mă închin cu toată turma preasfântului scaun al Măriei Tale Împărătești, nu ca pribeag și străin, ci ca fiu al patriei și bisericii rosinești”. Însă, după cum bine remarcă și autorul, ne referim la cineva care a cunoscut prigoana Imperiului Habsburgic împotriva românilor de credință ortodoxă în perioada în care a trăit la Bistrița, locul nașterii sale, ceea ce, într-un fel, l-a determinat în timp să adopte o anumită atitudine față de forța ocupantă în vederea propriei supraviețuiri. Așa s-ar putea explica și atitudinea pe care a manifestat-o față de Rusia și Biserica Rusiei după numirea sa ca Mitropolit, mai ales dacă luăm în considerare și faptul că activismul rusesc era acceptat în epoca sa ca o soluție împotriva „turcului păgân”.
M-aș mai raporta, de asemenea, și la personalitatea lui Gurie Grosu (1877-1943), primul Mitropolit român al Basarabiei după Gavriil Bănulescu Bodoni, mai exact după 115 ani. Importanța acestui Mitropolit în evoluția Bisericii Basarabene este una deosebită prin programul ambițios de reconstrucție pe care l-a susținut, dar mai ales pentru că a contribuit din plin la construcția Catedralei din Bălți cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena.
Domnul Mihai Nicolae, ca a urmare a cercetării istorice la care apelează, evidențiază amănunțit toate suferințele ulterioare cu care creștinii basarabeni s-au confruntat, fie că vorbim de cel de-al doilea război mondial sau de suferințele la care au fost supuși nenumărați mărturisitori de către forțele KGB.
Volumul „Altare și Frontiere”, care ne dezvăluie toate momentele cruciale prin care Biserica Basarabiei a fost nevoită să treacă până la data de 29 septembrie 2004 când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut Mitropoliei Basarabiei calitatea de personalitate juridică și morală, este asemenea unui buchet de mărturii, maiestuos alcătuit, a cărui coloratură ne pune în fața unei drame ce s-a desfășurat într-o serie de acte a istoriei.
Elaborarea unei cărți precum aceasta despre care am posibilitatea de a scrie acum presupune o foarte mare responsabilitate atât la nivel istoric, dar mai ales moral pentru că nu se poate realiza o cercetare obiectivă în afara unei raportări morale la istorie. Domnul Mihai Nicolae întrunește cu siguranță asemenea condiții, iar felul în care alege să cunoască istoria nedezvăluită a sângelui martiric ce s-a vărsat peste Prut pentru apărarea limbii române și a spiritului românesc manifestat în credința ortodoxă mă face să afirm cu tărie, indiferent de consecințe, „Basarabia este pământ românesc!”. Nutresc convingerea fermă că într-o bună zi unirea mult așteptată se va produce dar, din fericire, există deja liantul care îi unește pe români cu frații de peste Prut: trăirea asumată în Hristos datorită căreia teritoriile noastre și-au putut păstra totuși limba și tradițiile.
Personal îl felicit pe domnul Mihai Nicolae pentru volumul „Altare și frontiere” pe care ni-l propune și pe care îl consider o sursă esențială de cunoaștere istorică într-o epocă ce tinde să devină anistorică.