O lectură însoțită de o voită cugetare a poemului „Dragoste efemeră*”, publicat recent de Romulus Ungureanu în revista noastră, ne convinge că rar sunt asemenea provocări curajoase în poezia contemporană și că puțini sunt cei care să aibă ca inspirație marile modele ale romantismului românesc.

Romulus Ungureanu își asumă  cu o incredibilă francheță dialogul cu mitul eminescian, care se constituie ca o rescriere, dar și ca o continuare simbolică a destinului Luceafărului, transferând conflictul dintre absolut și fortuit într-o meditație asupra timpului, memoriei și eșecului iubirii dintre două lumi incompatibile.
De la primele strofe, poetul proiectează figura astrală într-un spațiu al eternității: „Pe cerul mult și veșnic / Strălucește-o mândră stea”. Imaginea este pur decorativă și reprezintă fundamentul unei ontologii poetice. Luceafărul este un corp ceresc și o conștiință condamnată la permanență. El traversează timpul fără a-l trăi, asistă la nașterea și dispariția lumilor și poartă, asemenea personajului eminescian, povara unei nemuriri care devine blestem.

La Romulus Ungureanu, intertextualitatea cu Luceafărul lui Mihai Eminescu este evidentă și asumată. Cătălina reapare ca simbol al iubirii imposibile, însă diferența esențială constă în perspectiva temporală. Dacă la Eminescu conflictul se consumă într-un prezent mitic, la Romulus Ungureanu drama se desfășoară după trecerea mileniilor. Luceafărul revine pe pământ pentru a căuta amintirea iubitei, numai pentru a descoperi realitatea inexorabilă a degradării materiale. Momentul descoperirii mormântului și al scheletului Cătălinei constituie nucleul tragic al poemului. În fața oaselor și a lutului, absolutul cosmic întâlnește adevărul crud al condiției umane: tot ceea ce este viu devine ruină!
Această secvență este una dintre cele mai puternice din punct de vedere simbolic. Castelul ruinat, pietrele acoperite de licheni, țarina neagră și scheletul reprezintă etapele succesive ale uitării universale. Poetul descrie mai puțin moartea unei persoane, ci, mai degrabă, dispariția întregii lumi afective care făcea posibilă iubirea. În acest sens, poemul depășește dimensiunea romantică și intră într-un registru existențialist, pentru că nu suferința despărțirii este esențială, ci constatarea că timpul anulează orice posibilitate de recuperare a trecutului.

Deosebit de interesantă este transformarea personajului astral. În tradiția romantică, Luceafărul rămâne un simbol al imposibilității comunicării dintre absolut și relativ. La Romulus Ungureanu, el traversează însă o experiență de cunoaștere. Căutarea iubitei devine o inițiere negativă. Descoperind că obiectul dorinței sale a dispărut definitiv, eroul renunță la iluzia apropierii de lumea oamenilor și își regăsește identitatea cosmică. Astfel, iubirea nu mai este o promisiune de împlinire, ci o lecție a limitei.

Finalul poemului produce o reconfigurare simbolică semnificativă. Luceafărul nu se întoarce la singurătatea absolută, ci găsește o nouă formă de comuniune prin asocierea cu Luna. Dacă iubirea pentru Cătălina aparținea sferei efemerului, iubirea pentru astrul înrudit aparține ordinii cosmice. Poetul opune două tipuri de relații: una imposibilă deoarece ignoră diferențele ontologice dintre parteneri și alta posibilă deoarece respectă armonia universului. Formula „Tot Universul nu mai vrea / O dragoste prea efemeră / Între un om și înc-o stea” sintetizează întreaga filozofie a textului.

Din perspectivă stilistică, poemul îmbină vocabularul romantic cu imagini de factură modernă și chiar postromantică. Universul este reprezentat prin opoziții constante: lumină și întuneric, eternitate și clipă, spirit și materie, memorie și uitare. Repetițiile tematice creează impresia unei mișcări orbitale, adecvate destinului astral al protagonistului. De asemenea, amploarea narativă a textului îi conferă caracterul unei balade cosmice, în care reflecția metafizică se împletește cu dimensiunea epică.

Așadar, poemul Dragoste efemeră* poate fi citit ca o meditație asupra incompatibilității dintre durata cosmică și durata umană, unde Romulus Ungureanu transformă mitul eminescian într-o elegie a memoriei și într-o reflecție asupra destinului tuturor iubirilor care încearcă să depășească propriile limite existențiale. Mesajul final sună a disperăre, dar și al acceptării, pentru că iubirea adevărată nu învinge întotdeauna timpul, iar înțelepciunea constă în recunoașterea ordinii profunde a lumii.
Prin această rescriere amplă și imaginativă a mitului Luceafărului, poetul propune un dialog fertil cu tradiția literară românească și demonstrează că marile teme ale romantismului – iubirea, moartea, timpul și absolutul – rămân vii și relevante în sensibilitatea contemporană.