Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Romulus Ungureanu, în rimă de mână veche

Primit pentru publicare: 14 Ian. 2019
Autor: Dorina RODU, redactor șef al Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 15 Ian. 2019
© Dorina Rodu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Cuvânt înainte la cartea ,,Alături de rimă ( cu mînă veche) – poezii, Botoșani: Agata – 2018

Poetul. Un donator de sânge la spitalul cuvintelor.
Lucian Blaga

Născut în aceeași lună ca și marele poet al literaturii românești, la doar o zi diferență, dar la mulți ani distanță, Romică Ungureanu, cu numele de autor Romulus Ungureanu, pășește cu dreptul pe importantul piedestal al poeziei botoșănene, debutând Alături de rimă și luând atitudine în fața tuturor nedreptăților, prin și cu ajutorul versului, din viața zilnică a românului care încearcă mereu să-și contureze o realitate mai blândă, mai justă și mai demnă.

Acest volum, intitulat Alături de rimă cu mână veche, apărut la Botoșani, Editura Agata, a.c., cuprinde între coperțile sale 22 de poezii, fiecare având un motto care sintetizează esența fiecărei poezii, în unele observându-se amprenta înțelepciunii nativ-românească născută și din injustițiile la care este supus poporul de atâția ani. În poezia „Pașaport” se regăsește starea confuză, de dezamăgire a poetului care este „amorțit printre clepsidre”, iar „soarta-i zâmbește a pustiu”, chiar dacă este conștient că toți suntem datori cu o moarte: „Cartea mucedă și vastă/ Pentru toți are-un sfârșit.”, prin forța sa lăuntrică, în așteptarea clipei de întregire absolută („Astă lume în speranță / La regatul fără vii.”), poetul nu renunță la speranță: „Gerul vieții mă apasă / Înhumând eul a fi, / Readorm la sân de plasmă / Mâine poate… m-oi trezi.”. În poezia „Nimic” descrie în versuri vremurile contemporane, în care nulitățile sunt lăudate și ridicate la rang înalt, iar cultura este uitată, cel mai probabil în ochii unora nu mai este la modă, este „expirată”: „Valoarea unui zero / E jalnic lăudat, / Grotescul din prostie / E standard căutat. // Cultura și intelectul / Stau expirate-n geam, / E haosul… proiectul / Ca viitor de neam”. În poezia „Diaspora” descoperim durerea românilor care sunt plecați peste mări și țări pentru a-și clădi un viitor favorabil, pentru a-și putea susține financiar familiile, sau, mai pe scurt, pentru un trai decent. Această durere cronică bântuie țara întreagă, prin fiecare oraș, sat sau cătun, și, ca atare, poetul surprinde acest zbucium în versuri, astfel, încât, până și natura resimțind tristețea ce planează peste țară: „Ne-am îngropat părinții / Plecând din casa lor, / S-au întristat și munții / De lacrimi și de dor…// Ne-am flămânzit copiii, / I-am însetat de dor / Mințindu-i că-i spre bine, / Dar nu a fost al lor…”, profunzimea nostalgică a acestor versuri este ruptă din realitatea zilelor noastre, care parcă se învârte într-un cerc vicios din care se pare că nu își găsește încă ieșirea.

Cu versuri acide, sau mai puțin acide, nostalgice, profunde, unele oarecum exagerat de sincere, altele cât se poate de circumspecte, poetul Romică Ungureanu a pășit pragul poeziei aducând în fața cititorilor o perspectivă proaspătă cu o esență bine închegată în contemporaneitatea literaturii botoșănene, căci poetul este „Un donator de sânge la spitalul cuvintelor” (Lucian Blaga). Această inițiativă de combatere a injustițiilor care există, atât pe plan local, cât și național, nu poate fi decât una lăudabilă și demnă.