Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Să ne aducem aminte! CORNELIU FOTEA

Trimis de autor, Gheorghe Median, redactor, azi 6 mai 2014.
Editor: Diana Aghiorghiesei, 6 mai 2014 

Pentru o filă din Dicționarul ,,Scriitorilor și publiciștilor botoșăneni” !

Corneliu Fotea (1941 – 2004)

Fotea,C        Printre animatorii vieţii culturale a Botoşanilor din urmă cu  patru decenii, se număra şi Corneliu Fotea, inspector în cadrul Comitetului de Cultură al Judeţului Botoşani, şi dincolo de activitatea profesională, unul dintre membrii cei mai activi ai cenaclului literar „Mihai Eminescu”, condus de poetul Lucian Valea.

Absolvent al Liceului Pedagogic din Iaşi şi apoi al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza”, Corneliu Fotea lucrase, înainte de a ajunge la Botoşani, ca profesor suplinitor, la şcolile din comuna natală, Voineşti-Iaşi şi din Tocileni, stabilirea aici, datorându-se întâlnirii unui  mediu prielnic manifestării înclinaţiilor sale literare.

La Botoşani a avut şansa să cunoască trei personalităţi care i-au marcat biografia:  Lucian Valea, care i-a prilejuit apropierea de filosofia lui Eminescu, ziaristul Nicolae Cântec, care i-a oferit posibilitatea de a publica în suplimentul literar al ziarului „Clopotul”şi medicul Dorel Schor, alături de care, şi-a pus semnătura pe prima sa carte.

În anii şederii la Botoşani, Corneliu Fotea şi-a făcut debutul literar, cu ciclul de poeme „Acasă, pe drumul cel mai lung”, semnat cu pseudonimul Corneliu Radu Cadelcu, inclus în Caietul debutanţilor, apărut la Editura „Albatros” în anul 1976. În acelaşi an a câştigat Premiul Televiziunii Române cu scenariul „Omul negru n-a venit”(difuzat un an mai târziu, cu titlul „Noapte de veghe”), iar în anul 1977,  la Editura „Albatros”, din Bucureşti,  i-a apărut prima carte, intitulată „Zmeul cel mic”, scrisă în colaborare cu Dorel Schor.

De perioada botoşăneană, se leagă, de asemenea, publicarea cărţii cu poveşti intitulată „Trei poveşti”, apărută în anul 1980, la Editura „Ion Creangă” din Bucureşti, în colecţia „Poveşti nemuritoare”, şi cea mai importantă dintre cărţile sale, „Nopţile fără Caterina”, apărută în anul 1982 la Editura „Albatros”.

În împrejurări asupra cărora nu ne propunem să ne oprim, în anul 1982, Corneliu Fotea  părăseşte Botoşanii, stabilindu-se în judeţul Vrancea, mai întâi ca profesor la şcoala din localitatea Herăstrău, apoi la Focşani, unde, ca şi altădată la Botoşani, a regăsit ambianţa propice sensibilităţii şi firii sale poetice.

A fost, mai întâi, redactor la ziarele „Milcovul liber” şi „Diplomatic”,  apoi a devenit consilier în cadrul Direcţiei Judeţeane pentru Cultură şi Patrimoniul Cultural Naţional Vrancea, unde a lucrat până la ieşirea la pensie.

Stabilirea la Focşani, a însemnat, pentru Corneliu Fotea, reintrarea în lumea literară, şi odată cu aceasta, o nouă perioadă de creaţie, marcată de publicarea volumelor:  „Detectivii de duminică” (roman poliţist), 1991,  „Puf de păpădie” ,1994, „Erian” (poem), Focşani, Editura „Salonul literar”,  2001, „Adio, domnule Eminescu” (proză),  rămasă doar pe suport electronic, şi „Amintiri de la Cetatea Maiveche” (poeme) Focşani, Editura „Salonul literar”, 2003.

Corneliu Fotea se numără printre membri fondatori ai Ligii scriitorilor – Vrancea (înfiinţată în anul 1998), fiind, o vreme, şi secretar al acesteia, funcţie datorată atât calităţii sale de scriitor, cât şi aportului deosebit adus la coagularea unui autentic climat scriitoricesc în judeţ. Dintre contribuţiile substanţiale în acest sens, recunoscute de confraţii vrânceni, se detaşează prezenţa sa printre fondatorii revistelor „Revista V”, în anul 1990, alături de Dumitru Traian Olteanu, Florin Muscalu, Dumitru Denciu şi Gheorghe Andrei Neagu şi „Salonul literar”, în anul 1999, alături de Ioan Dumitru Denciu, Mircea Dinutz, Culiţă Ioan Uşurelu şi Ion Panait.

Cărţile lui Corneliu Fotea s-au bucurat de aprecierea criticilor, cele mai elogioase cuvinte fiind scrise despre „Nopţile fără Caterina”, „Erian”, şi „Adio, domnule Eminescu”.

Referitor la „Nopţile fără Caterina”, pe ultima copertă a cărţii, Daniel Dumitriu nota:  „Nopţile lui Corneliu Fotea combină confesiunea şi ficţiunea, amestec din care se cristalizează o literatură a autenticului uşor sentimentalizat, care merge până la poemic. Personajul central al povestirilor sale este satul, privit fie drept în faţă, fără prejudecăţi, fie prin luneta unor nostalgice rememorări. Remarcabilă este decuparea tipologiilor pe care fapte decente sau brutale le fac vii, aşa cum interogaţiile autorului le problematizează.

          Trăsătura definitorie a cărţii este poezia care nu idealizează oameni şi locuri şi nici nu tulbură observaţia obiectivă sau ritmul susţinut al naraţiunii”.

          Comentând aceeaşi carte, într-un articol publicat în numărul din 5 octombrie 2011, al „Jurnalului de Vrancea”, scriitorul Mircea Dinutz nota:  „Cele şapte povestiri au ca teme majore satul, copilăria, unde aflăm o umanitate alcătuită din personaje marcate de nevoia dureroasă de puritate în plan social şi personal. Nopţile … sale, împovărate de simţirea curată a protagoniştilor, se organizează, în ciuda elementelor epice, ca nişte poeme în proză”. La rândul său, Lili Goia, în numărul din 24 ianuarie acelaşi an, al revistei „Pro Saeculum”, caracreriza cartea ca fiind „ … un mănunchi de proze, care nu s-au născut doar din viziunea lui artistică ci dintr-o biografie complicată în care stă cheia literaturii, capabilă de experienţele misterioase ale iubirii”.

În ce priveşte „Erian”, una dintre cele mai tulburătoare cărţi ale lui Corneliu Fotea, Mircea Dinutz, în publicaţia citată mai sus, o caracteriza drept „ … un poem dogorâtor, şi răscolitor, bântuit de întrebări, nelinişti, frustări, înnegurate regrete despre rădăcinile adânci ale fiinţei sale: teama de adevăr, de vaierul necurmat, de căutările fără de capăt, speranţa ce ne rămâne mereu că vom păşi, până la urmă, în marea lumină”.

Ultima dintre cele trei cărţi la care ne-am propus să ne oprim, este volumul de proză „Adio, domnule Eminescu!”, pe care Corneliu Fotea  l-a gândit şi ordonat în minte probabil încă din anii când se afla la Botoşani, l-a definitivat în perioada petrecută la Herăstrău, în Munţii Vrancei, şi l-a publicat cu un an numai, înainte de a muri.

Corneliu Fotea a fost obsedat de Eminescu, având un adevărat cult pentru acesta. Fiindu-i deseori aproape, scriitorul Lili Goia a constatat acest fapt, consemnându-l în articolul „Labirinturi şi oglinzi”, publicat în numărul din 3 martie 2014, al ziarului „Monitorul de Vrancea”, din care redăm câteva rânduri: „Vorbea intim de Mihai Eminescu ca şi cum s-ar fi cunoscut în trecut şi ar fi petrecut mulţi ani împreună … Această intimitate îşi găsise atât de bine rădăcinile în mintea lui şi preocupările lui încât, odată cu trecerea timpului, ajunsese să o confunde cu o realitate magnifică din care avea să se nască spre sfârşitul vieţii lui, poate prea târziu, una dintre cele mai frumoase cărţi de literatură, Romanul lui Eminescu („Adio, domnule Eminescu” n.n.), rămas netipărit până astăzi, spre marea dezamăgire a celor care au cunoştinţă de existenţa lui”. Acelaşi scriitor, într-un articol publicat în numărul din 6 aprilie 2011 al ziarului „Monitorul de Vrancea”, aprecia că „Adio, domnule Eminescu”, a fost răsplata târzie a vieţii lui Corneliu Fotea, rămasă să consoleze o existenţă zbuciumată”.

Existenţa terestră a lui Corneliu Fotea, marcată de momente care l-au afectat profund, determinându-l să se izoleze aproape de oameni, dar şi de clipe de bucurie, în care si-a putut manifesta dragostea şi înţelegerea pentru cei din jurul său, a luat sfârşit la 28 septembrie 2004. A murit la Focşani, şi, în cunoscutul spirit românesc, după trecerea a aproape 10 ani de la dispariţia sa fizică, aproape a fost uitat. Noi, cei din Botoşani, l-am uitat cu desăvârşire, deşi, aşa cum am încercat să demonstrăm în cele de mai sus, şederea lui aici, nu a fost cea a unui anonim. Poate, o viitoare ediţie a Dicţionarului scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni, va repara această nedreptate, incluzându-l pe Corneliu Fotea în rândul acestora, cele pe care le-am notat în articolul de faţă, dorindu-se un argument şi totodată o pledoarie în acest sens.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Culita Ioan Usurelu spune:

    Corneliu Fotea a ramas si va ramane permanent in gandul si in inimile vrancenilor care l-au cunoscut. In ceea ce ma priveste, i-am dedicat, dupa plecarea lui la ceruri, multe pagini in revista Salonul literar si, pentru a-l readuce in memoria tuturor, am imaginat un dialog, pe care l-am publicat in volumul „Scriitori contemporani din Vrancea”(2012).

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5